—
Ei! Cum aşa? Dumneata aici, dragul meu? Dumneata, într-o casă de desfrîu! Dumneata,
băutorul de chintesenţe! Dumneata, mîncătorul de ambrozie! Într-adevăr, am de
ce să fiu uimit.
—
Dragul meu, îmi cunoaşteţi groaza de cai şi de trăsuri. Adineauri, cum
traversam bulevardul în mare grabă şi săream prin noroi, în haosul mişcător
unde moartea vine în galop din toate părţile deodată, într-o mişcare bruscă,
aureola de pe cap mi-a alunecat în noroiul pavelelor. N-am avut curajul s-o
ridic. M-am gîndit că e mai puţin neplăcut să-mi pierd însemnele decît să mi se
rupă oasele. Şi pe urmă, mi-am zis, nenorocirea e şi ea bună la ceva. Acum pot
să mă plimb incognito, să fac fapte josnice, şi să mă arunc în desfrîu ca
simplii muritori. Şi iată-mă, după cum vedeţi, la fel ca dumneavoastră!
—
Ar trebui măcar să puneţi să se afişeze aureola pierdută, ori s-o cereţi prin
comisar.
—
Dar nicidecum, zău! Mă simt bine aici. Numai dumneavoastră m-aţi recunoscut. De
altfel, demnitatea mă plictiseşte. Apoi mă gîndesc cu bucurie că cine ştie ce
poet de mîna a doua o va ridica şi o va pune cu neruşinare pe cap. Ce bucurie
să faci pe cineva fericit! Şi mai cu seamă un fericit care să mă facă să rîd!
Gîndiţi-vă la X, ori la Z! Ei, cît o să fie de caraghios!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu