Suferintele tanarului Werther(2)

                                                                                                                         27 mai

După cum văd, am căzut în extaz, parabole şi declamaţie şi am uitat, din cauza asta, să-ţi povestesc mai departe ce s-a întâmplat cu cei doi copii. Am stat pe plugul meu încă două ceasuri, cufundat în emoţiile picturale expuse fragmentar în scrisoarea mea de ieri. Către seară iată că soseşte o femeie tânără, cu un paner atârnat de braţ, se îndreaptă repede spre cei doi copii, care în tot acest timp nu se mişcaseră de la locul lor, şi strigă de departe:

― Philipps, te-ai purtat foarte bine!

Femeia m-a salutat, eu i-am mulţumit, m-am ridicat, m-am apropiat de dânsa şi am întrebat-o dacă e mama copiilor. Ea mi-a răspuns că da şi, în timp ce dădea celui mai mare o jumătate de corn, l-a luat în braţe pe cel mic şi l-a sărutat cu dragoste. Apoi mi-a spus: 

― L-am lăsat pe cel mic în grija lui Philipps până mă întorc din oraş, unde am fost cu băiatul meu cel mai mare să cumpăr pâine, zahăr şi o cratiţă de lut pentru păsat.

Am văzut toate acestea în panerul al cărui capac căzuse.

― Vreau, îmi spuse ea, să-i fac diseară o supuşoară lui Hans (acesta era numele celui mic); neastâmpăratul cel mare mi-a spart ieri cratiţa tot certându-se cu Philipps pentru coaja de pe fundul cratiţei.

Am întrebat-o unde e cel mai mare şi de-abia sfârşi să-mi spună că e pe câmp după nişte gâşte, că l-am şi văzut pe băieţaş venind în goană şi aducându-i lui Philipps o vargă de alun. Am stat mai departe de vorbă cu femeia şi am aflat că e fata învăţătorului şi că bărbatu-său a plecat în Elveţia ca să ia în primire moştenirea rămasă de la un văr de-al lui.

― Au vrut să-l înşele, mi-a spus ea, şi nu i-au răspuns la scrisori; atunci s-a dus chiar el. Numai de nu i s-ar fi întâmplat ceva pe drum! N-am nici o veste de la dânsul.

Îmi venea greu să mă despart de femeie. Am dat câte un ban copiilor şi i-am dat unul şi pentru cel mic, ca să-i cumpere din oraş un corn la supă. Apoi ne-am despărţit.

Îţi spun drept, dragul meu, când gândurile mi se tulbură, nimic nu-mi potoleşte mai mult zbuciumul din suflet decât privind o astfel de fiinţă care, într-o tihnă fericită, trăieşte în cercul strâmt al existenţei ei, îşi urmează viaţa de pe o zi pe alta, vede cum cad frunzele şi nu se gândeşte decât că vine iarna.

De-atunci, am mai fost pe-acolo de multe ori. Copiii s-au obişnuit cu mine. Le dau zahăr când beau cafea, şi seara împart cu ei pâinea cu unt şi laptele acru. Duminica, le dăruiesc întotdeauna câte un ban şi, când nu sunt acolo după liturghie, hangiţa are poruncă să le dea în locul meu.

Sunt prietenoşi şi-mi povestesc tot felul de lucruri. Mă înveselesc mai cu seamă pasiunile lor şi simplele izbucniri ale dorinţei, atunci când mai vin şi alţi copii din sat.

Mi-a trebuit multă osteneală până s-o conving pe femeie că micuţii nu mă stânjenesc câtuşi de puţin.

                                                                                               30 mai

Ce ţi-am spus deunăzi despre pictură se potriveşte bine­înţeles şi la poezie. E vorba numai să recunoşti ce e foarte bun şi să îndrăzneşti să-l exprimi. Iată deci, în puţine cuvinte, multe lucruri. Astăzi am văzut o scenă care, descrisă simplu, ar înfăţişa cea mai frumoasă idilă din lume. Dar ce să mai vorbim de poezie, de scene şi idile? Trebuie oare să ne gândim mereu la tot felul de fleacuri, atunci când vrem să luăm parte la un fenomen al naturii?

Dacă după introducerea asta te aştepţi la ceva înalt şi nobil, atunci te înşeli iarăşi. Cel care mi-a trezit entuziasmul şi simpatia e un flăcău de pe aici... Ca de obicei, am să povestesc prost, şi tu, tot ca de obicei, cred eu, ai să te gândeşti că întrec măsura. Tot Wahlheim, iarăşi Wahlheim a scos la iveală aceste rarităţi.

Sub tei şedea o întreagă societate şi bea cafea. Din pricină că nu-mi prea plăcea, am stat deoparte, sub un pretext oare­care.

Dintr-o casă vecină a ieşit un flăcău şi s-a apucat să dreagă ceva la plugul pe care-l desenasem cu câteva zile înainte. Înfăţişarea lui mi-a plăcut şi am intrat în vorbă cu el, întrebându-l de treburile lui. Am făcut astfel cunoştinţă şi, după cum mi se întâmplă de obicei cu astfel de oameni, ne-am împrietenit repede. Mi-a povestit că e în slujbă la o văduvă şi că ea îl îngrijeşte foarte bine. După felul cum vorbea de dânsa şi cum o lăuda, am putut să văd că-i este devotat cu trup şi suflet. Mi-a spus că nu mai e tânără, că bărbatul dintâi s-a purtat rău cu ea şi că nu vrea să se mai mărite. Din poves­tirile lui, se vedea limpede cât de frumoasă şi de fermecă­toare i se părea, cât de mult dorea ca văduva să-l aleagă, pentru ca să şteargă amintirea urâtă a bărbatului ei dintâi, şi ar trebui să repet vorbă cu vorbă cele spuse ca să-ţi dau o idee clară despre pornirea curată, dragostea şi fidelitatea acestui om. Da, aş vrea să am darul celui mai mare poet ca să pot totodată descrie în chip viu expresia gesturilor lui, armonia glasului, focul tainic al privirilor sale. Nu, nu există cuvinte în stare să exprime delicateţea ce se desprindea din toată fiinţa şi vorbele lui; tot ce-aş putea spune aici ar fi greoi. M-a înduioşat mai ales cât de mult se temea el ca nu cumva să înţeleg greşit legătura lui cu această femeie şi să am îndoieli asupra purtării ei. Cât de frumos vorbea de chipul şi de trupul femeii aceleia care, fără să aibă farmecul tinereţii, îl atrăgea cu putere şi-l înlănţuia, toate acestea nu le pot repeta decât în adâncul sufletului. Niciodată n-am văzut atâta râvnă stăruitoare şi atâta dorinţă înfocată îmbinate cu o asemenea puritate, ba chiar pot spune că nici n-am visat vreodată că există. Nu mă mustra dacă îţi spun că la amintirea acestei nevinovăţii şi a acestui adevăr tot sufletul mi se aprinde, că imaginea acestei fidelităţi mă urmăreşte pretutindeni şi, parcă cuprins eu însumi de dor, tânjesc şi mă mistui.

Am să caut s-o văd şi eu sau, când mă gândesc, mai de­grabă am să mă feresc s-o fac. E mai bine s-o văd cu ochii celui care o iubeşte; poate că nu va apărea înaintea ochilor mei aşa cum mi se înfăţişează acum, şi atunci de ce să-mi spulber o imagine frumoasă?

                                                                                                                   16 iunie

De ce nu-ţi scriu?... Întrebi şi totuşi eşti şi tu unul dintre cei învăţaţi. Ar trebui să ghiceşti că mă simt bine şi chiar că... Într-un cuvânt am făcut o cunoştinţă care mi-a aprins inima. Am... nu ştiu cum să-ţi spun.

Să-ţi povestesc cu şarţ cum s-a întâmplat că am cunoscut pe una dintre cele mai fermecătoare fiinţe, anevoie am să izbutesc. Sunt mulţumit şi fericit, aşadar, nu sunt un bun istoric.

Un înger!... O, dar asta spune oricine despre iubita lui, nu? Şi totuşi nu sunt în stare să-ţi descriu cât este de desă­vârşită şi de ce e desăvârşită! E destul să-ţi spun că mi-a cuprins tot sufletul.

Atâta simplitate alături de atâta înţelepciune, atâta bună­tate alături de atâta statornicie şi linişte sufletească într-o viaţă de adevăr şi de fapte...

Tot ce-ţi spun aici despre ea sunt palavre fără rost, simple abstracţii care nu exprimă nici o trăsătură a fiinţei ei... Altă dată... nu, nu altă dată, chiar acum vreau să-ţi povestesc. Dacă nu spun acum, nu mai spun niciodată. Pentru că, între noi fie vorba, de când am început să scriu, am fost de trei ori gata-gata să las pana din mână, să poruncesc să pună şaua pe cal şi să pornesc. Şi totuşi, azi-dimineaţă, m-am jurat că n-am să ies din casă, şi cu toate acestea mă duc în fiecare clipă la fereastră să văd cât de sus e încă soarele pe cer....

Nu m-am putut stăpâni, a trebuit să mă duc la ea. Acuma, Wilhelm, sunt iarăşi acasă, vreau să mănânc ceva şi să-ţi scriu. Ce bucurie e pentru sufletul meu s-o văd în mijlocul copiilor vioi şi drăguţi, în mijlocul celor opt fraţi ai ei!...

Dacă am s-o ţin tot aşa, ai să ştii la sfârşit tot atât de mult ca la început. Aşadar, ascultă; am să mă silesc să-ţi istorisesc totul în amănunt.

Ţi-am scris deunăzi că l-am cunoscut pe administratorul S... şi că el m-a rugat să-l vizitez în sihăstria sau mai degrabă în regatul lui. Uitasem de asta şi poate că nu m-aş fi dus niciodată pe-acolo dacă întâmplarea nu m-ar fi făcut să desco­păr comoara care stă ascunsă în acest târâm liniştit.

Tineretul de prin părţile astea pusese la cale un bal la ţară, bal la care m-am hotărât să mă duc şi eu. Am invitat o fată de-aici, bună, frumoasă, dar banală; ne-am înţeles să luăm o trăsură, să mergem toţi, adică eu, dansatoarea mea şi verişoara ei, spre locul unde avea loc balul, iar în drum s-o luăm şi pe Charlotte S...

― Ai să cunoşti o femeie frumoasă, îmi spuse fata care mă însoţea, în timp ce străbăteam pădurea foarte rărită, spre pavilionul de vânătoare.

― Bagă de seamă, spuse şi verişoara ei, să nu te îndrăgosteşti.

― De ce? întrebai eu.

― Charlotte e logodită, răspunse ea, cu un om foarte cum­secade, care acum a plecat să-şi descurce diverse treburi, fiindcă tatăl lui a murit. Are să moştenească o avere frumu­şică.

Vestea asta mă lăsă nepăsător.

Când am ajuns în faţa porţii, soarele mai avea vreun sfert de ceas până să se coboare după deal. Era înăbuşitor de cald, şi fetelor le era frică să nu vină o furtună, care părea că se îngrămădeşte la orizont în nouraşii cenuşii şi ameninţători. Le-am amăgit teama cu o pretinsă meteorologie, deşi înce­peam şi eu să presimt că petrecerea are să ne fie tulburată.

M-am scoborât din trăsură. O slujnică a ieşit în poartă şi ne-a rugat să aşteptăm o clipă, spunându-ne că domnişoara Lottchen vine îndată. Am intrat în curte şi m-am în­dreptat spre casa frumos clădită. Când am urcat treptele şi am ajuns la uşă, în faţa ochilor mei s-a desfăşurat cea mai încântătoare privelişte pe care am văzut-o vreodată. În odaia de la intrare, şase copii între unsprezece şi doi ani se îngrămă­deau în jurul unei fete bine împlinite, nu prea înaltă, într-o rochie albă, simplă, cu funde roze la braţe şi la piept. Ţinea în mână o pâine neagră şi tăia pentru fiecare copil câte o felie, pe măsura vârstei şi a poftei lui de mâncare. Fiecăruia i-o dădea cu dragoste şi fiecare striga: „Mulţumesc!” nestingherit, ridicându-şi mânuţele cu mult înainte de a fi tăiată pâinea, apoi se îndepărta sărind sau, dacă avea o fire mai potolită, se ducea liniştit la poartă pentru a-i vedea pe străinii din trăsura cu care trebuia să plece Lotte.

― Vă rog să mă iertaţi, spuse ea, că v-am făcut să vă oste­niţi până aici şi le-am lăsat pe fete să aştepte. Cu îmbrăcatul şi cu aranjarea treburilor casei pe timpul cât am să lipsesc, am uitat să dau copiilor gustarea de după-amiază şi ei nu vor să capete pâinea decât din mâna mea.

I-am făcut un compliment banal. Întregul meu suflet îi contempla făptura, vorba şi gesturile; abia când dădu fuga în odaie să-şi ia mănuşile şi evantaiul am avut răgazul să mă smulg din surprinderea mea. Copiii mă priveau de la oarecare distanţă şi cam pieziş. M-am îndreptat spre cel mai mic, care avea o figură foarte plăcută. El se trase înapoi. Tocmai atunci intră Lotte, şi îi spuse:

― Louis, dă-i verişorului mâna.

Băieţaşul dădu mâna cu multă voie bună; eu nu m-am putut opri şi l-am sărutat, cu tot năsucul lui cam murdar.

― Verişor? întrebai eu, în timp ce întindeam fetei mâna. Credeţi că merit fericirea să vă fiu rudă?

― O, răspunse ea cu un zâmbet glumeţ, avem o mulţime de veri şi m-ar întrista dacă aţi fi cel mai rău dintre ei.

La plecare, Lotte îi spuse Sophiei, surorii celei mai mari după ea, o fată de vreo unsprezece ani, să aibă grijă de copii şi să dea din partea ei bună seara tatălui lor când are să vină de la plimbare. Pe copii îi îndemnă să asculte de Sophie ca de ea însăşi, ceea ce câţiva dintre ei făgăduiră sus şi tare. Dar o blondină obraznică, de vreo şase ani, spuse:

― Degeaba, Lottchen, tot tu ne eşti mai dragă.

Cei doi băieţi mai mari se urcaseră dinapoia trăsurii şi, la rugămintea mea, Lotte le dădu voie să meargă cu noi până la intrarea în pădure, dacă făgăduiesc că n-au să se certe şi au să se ţină bine, ca să nu cadă.

Abia ne aşezarăm ca lumea, şi fetele, după ce se saluta­seră, începuseră să şi facă remarci cu privire la rochii şi mai ales la pălării; trecând în revistă şi societatea pe care se aştep­tau s-o găsească la bal, când Lotte porunci vizitiului să oprea­scă şi spuse fraţilor ei să coboare. Aceştia vrură să-i sărute încă o dată mâna; cel mai mare făcu asta cu tandreţe, aşa cum îi stă bine unui băiat de cincisprezece ani, iar celălalt cu pasiune şi zburdălnicie. Lotte îi puse pe copii să dea bună seara din nou şi pornirăm mai departe.

Verişoara o întrebă dacă a sfârşit de citit cartea pe care i-o trimisese cu câteva zile mai înainte.

― Nu, spuse Lotte, nu-mi place, pot să ţi-o înapoiez. Nici cealaltă, pe care mi-ai dat-o mai demult, nu mi-a plăcut.

M-am mirat când, după ce am întrebat-o ce cărţi erau, ea mi-a răspuns...*

* Ne vedem nevoiţi să suprimăm acest pasaj al scrisorii, pentru a nu supăra pe nimeni, deşi, de fapt, un autor nu trebuie să ia în seamă părerea unei fiinţe tinere şi nestatornice (n.a.).

Găseam atât de multă personalitate în tot ce spunea! Cu fiecare vorbă vedeam cum farmece noi, noi raze ale spiritului răsăreau din trăsăturile feţei ei, care încetul cu încetul păreau că se luminează de mulţumire, fiindcă simţea că o înţeleg.

― Când eram mai tânără, spuse ea, romanele îmi plăceau mai mult decât orice. Cea mai mare bucurie a mea era să mă retrag duminica într-un colţ şi să iau parte din toată inima la fericirile şi nefericirile vreunei Miss Jenny (1). Nu zic că acum romanele nu-mi mai fac nici o plăcere; dar fiindcă citesc atât de rar o carte, vreau cel puţin să fie ceva după gustul meu. Şi autorul cel mai drag e acela în care regăsesc lumea mea, în care întâmplările seamănă cu cele din jurul meu şi a cărui povestire e pentru mine tot atât de interesantă şi de sinceră ca şi viaţa mea de acasă, care, fără îndoială, nu e un paradis, dar totuşi, luată în întregimea ei, e un izvor de nespusă mulţumire.

Mă sileam să-mi ascund emoţia pricinuită de aceste vorbe. Totuşi, n-am izbutit multă vreme; căci, auzind-o pomenind în treacăt, cu atâta justeţe de vicarul din Wakefield(2) şi de ...*, nu m-am mai putut stăpâni şi i-am spus tot ce trebuia să-i spun. Abia după câtva timp, când Lotte a început să vor­bească şi cu ceilalţi, am observat că aceştia stătuseră lângă noi toată vremea, cu ochii deschişi, dar ca şi cum n-ar fi fost acolo. Verişoara se uită la mine de mai multe ori, cu o mutră ironică, dar mie nu-mi păsa deloc.

* S-au lăsat şi aici la o parte numele câtorva autori compatrioţi. Aceia care împărtăşesc preferinţele Lottei vor simţi în inima lor despre ce e vorba atunci când vor citi aceste rânduri, iar ceilalţi n-au nevoie să ştie (n.a.).

Conversaţia se opri acuma asupra plăcerii pe care o dă dansul.

― Dacă pasiunea aceasta e o greşeală, spuse Lotte, vă mărturisesc că nu cunosc ceva mai presus decât dansul. Când mă frământă ceva şi mă aşez la pianul meu dezacordat, ca să cânt un contradans, mă simt iarăşi bine.

Pe când rostea aceste vorbe, ce mult mă desfătam privind în ochii ei negri! Tot sufletul meu era atras de buzele-i vioaie şi de obrajii ei plini de sănătate şi, cufundat pe de-a-ntregul în minunatul tâlc al celor spuse de ea, adeseori nici nu au­zeam cuvintele pe care le întrebuinţa! Toate acestea ţi le închipui, fiindcă mă cunoşti. În sfârşit, când am ajuns la pavilionul unde avea loc balul, m-am scoborât din trăsură, miş­cându-mă ca într-un vis, şi în timp ce seara se lăsa, eram atât de pierdut în visuri, încât abia auzeam muzica răsunând în sala luminată din faţa mea.

Cei doi fraţi Audran şi un oarecare N.N. — cine mai poate ţine minte toate numele! — care erau partenerii verişoarei şi ai Lottei, ne întâmpinară la coborârea din trăsură, îşi luară în primire domnişoarele, iar eu o însoţii sus pe a mea.

Ne înlănţuirăm în menuete. Am invitat fetele rând pe rând; şi tocmai cele mai nesuferite nu puteau să se hotărască să întindă mâna şi să încheie dansul. Lotte şi partenerul ei începură un dans englezesc. Îţi închipui ce bucurie pe mine când ea ne luă şi pe noi la rând! Trebuie s-o vezi dansând! Participă la dans cu toată inima şi cu tot sufletul; tot trupul său e o armonie; e atât de fără grijă, atât de sinceră, ca şi când asta ar fi într-adevăr totul, ca şi când n-ar mai cugeta la nimic şi n-ar mai simţi altceva; şi sigur că în clipele acelea orice altceva dispare din jurul ei.

Am rugat-o să-mi acorde al doilea contradans; ea mi l-a acordat pe al treilea şi m-a încredinţat cu cea mai drăgălaşă francheţe din lume că dansul german îi place foarte mult.

― Aici e moda, spuse ea, ca fiecare pereche care e împreună să rămână împreună la dansul german, şi partenerul meu valsează prost, aşa că e mulţumit când îl las în pace. Partenera dumitale nici ea nu poate şi nici nu vrea să valseze, iar dum­neata am văzut că te pricepi. Dacă vrei să fii cu mine la dansul german, atunci du-te şi mă cere partenerului meu, iar eu mă duc la partenera dumitale.

I-am dat mâna şi am făcut în aşa fel ca partenerul ei să stea cu domnişoara mea.

Şi atunci am început! Şi câtva timp ne-am desfătat cu feluritele încolăciri ale braţelor. Cu cât farmec, cu câtă uşu­rinţă se mişca! Şi când am ajuns la vals şi am prins sa ne învârtim unii împrejurul altora ca sferele, s-a iscat la început o oarecare învălmăşeală, fiindcă prea puţini ştiu să valseze bine. Noi, mai cuminţi, i-am lăsat să se potolească, şi, când cei nepricepuţi s-au dat la o parte, am început să dansăm, ţinându-ne bine, noi şi încă o pereche, Audran şi dansatoarea lui. Niciodată n-am izbutit aşa de bine! Nu mai eram om! Să ai în braţe cea mai drăgălaşă fiinţă şi să zbori cu ea ca o furtună, până când totul împrejur dispare... Wilhelm, ca să fiu cinstit, trebuie să-ţi spun că m-am jurat că fata pe care voi iubi-o şi asupra căreia aş avea vreun drept nu va trebui să danseze cu altcineva, chiar dacă ar trebui să pier din pri­cina asta. Tu mă înţelegi!

Ocolirăm de câteva ori sala, ca să mai răsuflăm. Apoi ea se aşeză; portocalele puse deoparte de mine, şi care acum erau singurele ce mai rămăseseră, avură un efect minunat, atâta doar că îmi părea rău pentru fiecare felie dată de Lotte din politeţe unei vecine necuviincioase.

La al treilea dans englez, noi eram perechea a doua. În timp ce dansam înşiruiţi unii după alţii şi eu mă agăţam cu nespusă dragoste de braţul şi de ochii ei, ce exprimau cea mai curată şi mai sinceră mulţumire, trecurăm pe lângă o doamnă pe care o remarcasem din cauza feţei sale foarte drăgălaşe, deşi nu tocmai tinere. Ea o privi zâmbind pe Lotte, ridică un deget ameninţător şi rosti numele de Albert de două ori, cu mult înţeles.

― Cine e Albert, am apus eu, dacă nu e prea îndrăzneţ din parte-mi să întreb?

Tocmai era gata să răspundă, când a trebuit să ne despăr­ţim pentru a executa una din figurile dansului. În timp ce treceam aşa unul prin faţa celuilalt, fruntea ei mi se păru, o clipă, îngândurată.

― De ce să mă ascund? rosti ea când îmi întinse iarăşi mâna. Albert e un om de treabă, cu care sunt logodită.

Pentru mine asta nu era o noutate (deoarece fetele îmi povestiseră pe drum) şi totuşi era ceva nou, fiindcă nu făcu­sem legătura între vestea asta şi ea care, în atât de scurtă vreme, îmi devenise atât de preţioasă. M-am zăpăcit, n-am mai luat seama şi am înaintat greşit, aşa încât s-a iscat învălmă­şeală şi a fost nevoie ca Lotte să mă tragă şi să mă împingă, pentru ca lucrurile să se îndrepte repede.

Dansul încă nu se sfârşise, şi fulgerele, pe care de mult le văzusem sclipind în zare şi pe care eu le luasem drept fulgu­raţii inofensive, începură să devină tot mai puternice, apoi tunetul acoperi muzica. Trei domnişoare fugiră din rând, urmate de partenerii lor; dezordinea se întinse şi muzica încetă. Atunci când o nenorocire sau o spaimă ne surprinde în mijlocul unei bucurii, e firesc ca impresia asupra noastră să fie mai puternică decât de obicei, în parte din pricina con­trastului care se face simţit atât de viu, în parte, şi în măsură mai mare, din pricină că simţurile noastre sunt mai treze şi deci primesc orice impresie cu mai multă repeziciune. Acestor cauze trebuie să atribui strâmbăturile ciudate pe care le făceau unele domnişoare. Una, mai cuminte, se aşeză într-un colţ, cu spatele la fereastră, şi îşi astupă urechile. Alta îngenunche în faţa celei dintâi, ascunzându-şi capul în poalele ei. A treia se ghemui între ele, şi îşi îmbrăţişă surioarele plângând amarnic. Câteva voiau să plece acasă, altele, care ştiau încă şi mai puţin ce făceau, nu mai aveau putere să se împotrivească îndrăznelii tinerilor noştri lacomi, foarte ocupaţi, după cât se părea, să prindă de pe buzele frumoaselor nenorocite toate rugăciunile sfioase, hărăzite cerului. Câţiva domni se coborâră să fumeze o clipă în linişte; restul societăţii n-avu nimic împotrivă atunci când gazdei îi veni buna idee de a ne pune la îndemână o odaie cu obloane şi perdele. Cum am ajuns acolo, Lotte a şi început să rânduiască scaunele în cerc, iar când, la rugămintea ei, toţi se aşezară, propuse să jucăm ceva.

Văzui pe mulţi care, în nădejdea unui gaj savuros, îşi rotunjeau botişorul şi întindeau mâinile.

― Jucăm numărătoarea, spuse Lotte. Fiţi atenţi! Eu mă plimb în cerc de la dreapta la stânga. Voi număraţi unul după altul, tot în cerc, şi fiecare spune numărul care vine la rând, dar trebuie să iasă ca din puşcă, şi cel care şovăie sau greşeşte primeşte o palmă. Şi tot aşa până la o mie.

Era într-adevăr foarte amuzant. Lotte se învârtea în cerc, cu braţele deschise. „Unu!” striga primul, vecinul lui: „Doi!” apoi: „Trei!” următorul şi aşa mai departe. Ea începu să meargă mai repede, tot mai repede. Unul se încurcă, poc! o palmă, şi pe când toţi râd, următorul se încurcă şi el, poc! şi din ce în ce mai repede. Am căpătat şi eu două palme, şi mi s-a părut, cu lăuntrică mulţumire, că erau mai tari decât cele pe care le dădea celorlalţi. Un râs şi o larmă generală făcură ca jocul să se sfârşească înainte de a se fi ajuns la o mic. Perechile se retraseră fiecare într-un colţ. Furtuna tre­cuse. Eu am urmat-o pe Lotte în sală. În timp ce ne îndreptam într-acolo, îmi spuse:

― Palmele te-au făcut să uiţi şi de furtună şi de toate!

N-am putut să-i răspund nimic. Ea a continuat:

― Eram una din cele mai fricoase, dar arătându-mă indiferentă ca să le dau curaj celorlalţi, am căpătat şi eu curaj.

Ne apropiarăm de fereastră. Tunetul se mai auzea din când în când, ploaia fermecătoare răpăia pe câmp, şi o mireas­mă ce ne înviora se înălţa din aerul cald către noi. Lotte se sprijini în coate, privirea ei scruta întunericul. Apoi se uită spre cer şi la mine. Ochii îi erau plini de lacrimi. Mă apucă de mână şi spuse:

― Klopstock!

Mi-am adus aminte imediat de splendida odă(3) la care se gândise şi m-am scufundat în şuvoiul de sentimente pe care mi-l stârnise rostind acest nume.

Nu m-am putut stăpâni. M-am aplecat, i-am sărutat mâna plângând de bucurie. Şi m-am uitat din nou în ochii ei... O, suflet ales! Dacă ai fi văzut divinizarea ta în această privire! Aş vrea să nu mai aud niciodată numele tău, atât de des pângărit!
(1)  Referire la unul dintre romanele sentimental-moralizatoare ale timpului.

(2)  Personaj principal din romanul omonim al scriitorului englez Oliver Goldsmith (1729-1774).      

(3) Este vorba de cunoscuta odă a poetului german Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-1803) intitulată Sărbătoarea primăverii

P1