marți, 16 aprilie 2013

Cei 13 si misterul (18)

Băiatul ajunsese într-un suflet în pădure.
Trecu pe lîngă văgăuna din care o văzuse ieşind acum cîteva nopţi pe Rosamunda şi se gîndi că Petcu cel Blînd nu putea fi prea departe.
Mai merse puţin şi nu mică-i fu mirarea cînd îl zări printre copaci pe măgar, tolănit în iarbă, cu o pălărie de soare aşezată cochet între urechi, conversînd cu o cîrtiţă.
      Era priponit, mai mult simbolic, cu un lanţ de frunze gingaş împletite, de un arţar.
      Desigur că m-au uitat cu toţii, oftă Petcu cel Blînd. Dacă nu erai dumneata, muream demult.
    Fac şi eu ce pot, zîmbi cu modestie cîrtiţa. Golanul de fii-miu nu s-a întors nici pînă acum acasă. Cred că după ce a bătut mingea cu guzganii, s-a înfundat într-o bodegă.
      Iartă-mă, n-am auzit ce-ai spus. Singura mea dorinţă e să devin pustnic, rosti Petcu privind în gol.
      Asta-i bună! Da’ ce-ţi veni?
      De vreme ce nimeni n-are nevoie de mine...
      Apucă-te să lucrezi ceva. Eşti tînăr. Ce-ţi place cel mai mult să faci?
      Să rag! se învioră măgarul.
Băiatul se apropie tiptil de Petcu cel Blînd, fără ca acesta să-l observe, în timp ce cîrtiţa, oarbă din naştere, vorbea mai departe:
      Eu, cînd aveam vîrsta ta, ştiam să fac turtiţe de pămînt.
Băiatul îi acoperi ochii măgarului, cu mîinile. Petcu tresări speriat şi începu să ragă.
     E destul de bine pentru prima dată, continuă cîrtiţa liniş­tită. Dacă te exersezi în fiecare zi, ai putea rage excelent.         
Băiatul îi şopti măgarului la ureche:
      Ghici cine e!                                              |
Petcu se zăpăci. Întrebă emoţionat:
      Beatrice?
      Ai spus ceva? se încruntă cîrtiţa.
Băiatul zîmbi şi-i descoperi ochii măgarului.
      Tu? făcu Petcu uluit.
       Da. Nu te aşteptai?
       Ba da... şovăi măgarul încurcat.
       Ei, atunci haide! Am venit să te iau acasă.
       E obositor să te urmăresc vorbind pe două voci deodată, se văită cîrtiţa.
Măgarul îl privi lung pe băiat.
       Ce-o să spună Rosamunda? Mi-a poruncit să nu mă mai întorc la grajd.
    N-avea nicio grijă! Am vorbit eu cu ea. Măgarul scoase un răget de bucurie.
       Aşa te înţeleg mai bine! se înveseli cîrtiţa.
Petcu cel BIînd se uită la ea, ezitînd.
      Ştii, trebuie să plec înapoi. A venit cineva să mă ia. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.
      Nu pricep.
     Principalul, rosti Petcu, e ca în viaţă să nu înţelegi nimic şi dacă tot înţelegi ceva, trebuie să te faci că nu pricepi ce înţelegi. Asta-i tot. La revedere, scumpă doamnă.
Cîrtiţa căzu pe gînduri.
Băiatul îl dezlegă pe Petcu cel Blînd de arţar şi amîndoi por­niră prin pădure.
Pe drum, Petcu îi povesti băiatului cît de drăguţ se purtase cîrtiţa cu el, cum, ajutată de rudele ei, îi scosese pietrele din gură şi-l dezlegase de sfoara cu care Rosamunda îl prinsese de arţar.
Măgarul totuşi nu voise să renunţe la arţar, fiindcă se împrie­teniseră între timp, şi atunci cîrtiţa îi împletise un lanţ vegetal şi uşor legîndu-l la loc de copac. În schimb, arţarul pusese o vorbă bună pe lîngă cîrtiţă şi o rugase să-i facă prietenului său o pălărie de paie.
Cînd ajunseră la grajd, indivizii făceau plajă pe o buturugă. Rosamunda nicăieri.
O căută băiatul peste tot şi cu chiu cu vai o găsi în cel mai întunecat ungher al grajdului, împreună cu o cioară care-i ghicea în labă viitorul.
      Ce faci aici, Rosamunda? o întrebă el plictisit de prezenţa ciorii.
Dar cioara, indiscretă, simţind cum stau lucrurile, se retrase cît putu mai încet, pînă cînd băiatul, enervat, o apucă de aripă şi o dădu afară.
Pisica scutură din cap amărîtă.
In acel moment intră Petcu cel Blînd şi, sub privirile neînduple­cate ale băiatului, pisica îşi ceru iertare cu aerul cel mai pocăit cu putinţă.
Măgarul o privi înduioşat şi-i spuse:
    Suferinţa pe care mi-ai pricinuit-o m-a călit şi mi-a îngroşat glasul. După toate prin cîte am trecut, aş fi în stare să mă bat şi cu lupii de mare.
Băiatul tresări.
    Ai spus „de mare“?
    Da.
    Am o idee. Ce-ar fi să ne îmbarcăm pe o plută şi să pornim într-o aventură pe apă?
Petcu cel Blînd se sperie.
    Cînd am zis că m-aş bate cu lupii de mare, am făcut doar o figură de stil. Nu trebuie s-o iei în serios.
     Ba da! Mă duc să-i anunţ şi pe ceilalţi! şi băiatul ieşi ca o vijelie afară.
Măgarul filozofă trist:
     Nu aduce anul ce aduce Petcu!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!