Cei 13 si misterul (27)

Invincibilul Ş sosi prea tîrziu. Se dădu jos de pe plută. Pe rîu nu era nimeni şi copacii tăceau. Doar soarele mai zăbovea puţin înainte să se culce.

—  N-ai văzut cumva trecînd o plută cu piraţi? îl iscodi şarpele neliniştit.

—  Niciodată nu mi-au plăcut întrebările, rosti soarele domol.

—  Dacă nu-mi răspunzi, strigă şarpele, nu te las să apui! Soarele se înroşi şi începu să coboare lin după dealuri. Înainte să dispară de tot, îi spuse în şoaptă:

—  N-are rost să te enervezi. Iţi promit că mîine dimineaţă vin să aflu ce-ai făcut. Şarpelui i se zburli mustaţa de supărare.

—   Rotund şi prost! exclamă el după ce se încredinţă că soarele nu mai putea să-l audă.

      Se întoarse şi-l căută din ochi pe măgar. Acesta rămăsese pe plută şi cînd şarpele îl strigă, nici măcar nu ciuli urechile şi nu se urni din loc. Apropiindu-se de el, Invincibilul Ş văzu că măgarul adormise de-a-n-picioarelea şi sforăia încetişor, cu gura deschisă.

Întunericul creştea. Invincibiul Ş trebuia să ia o hotărîre. Se sui lîngă Petcu pe plută şi, aţintindu-şi ochii spre rîu, murmură îngîndurat:

—   Voi veghea toată noaptea. S-ar putea ca ei să fie pe aproape.

Deodată zări o luminiţă plutind pe apă. Şarpele crezu că piraţii îi dăduseră semnalul şi intră în rîu, grăbit. Băgă de seamă că lu­miniţa ce venea spre el în viteză, era ţinută de o mogîldeaţă întunecată, aflată pe o frunză uriaşă. I se păru că-1 recunoaşte pe jder şi strigă parola:

—   Aici Cavalerul însîngeratei spade.

Frunza îşi încetini mersul.

—   E cineva acolo? se auzi un glas subţirel, dar hotărit.

Invincibilul Ş intră în panică. Nu era jderul.

—   Hei, nu-mi răspunzi? insistă mogîldeaţa.

—   Te-am confundat cu un cunoscut de-al meu, rosti şarpele înăbuşit. Scuză-mă.

—   Nu cumva eşti şarpe?

—   Ba da.

—   Şi te numeşti...?

—   Invincibilul Ş.

—   Ha, ha, ha. Eram sigur! rîse mogîldeaţa. Dacă ai şti cine sînt, nu te-ai mai scuza atît.

      Şarpele tresări. Şi lui începea să i se pară vocea cunoscută. Totuşi nu-i venea să creadă.

—   Nu cumva eşti Jeff?

      —   Chiar el în persoană!

      Şarpele oftă uşurat.

—   Bine că v-am dat de urmă. Unde sunt ceilalţi?

      —   Care ceilalţi?

—   Băiatul şi gaşca.

—  De unde vrei să ştiu? Eu am căzut acum cîteva zile de pe plută şi am naufragiat pe o insulă. Azi mi-am luat inima în dinţi, un licurici şi o frunză drept barcă şi am plecat să vă caut. Dar tu trebuie să ştii mai bine decît oricine unde sînt, căci eşti probabil eu ei.

—   Nu, se posomorî şarpele. I-am pierdut şi eu în urma unei împrejurări mai deosebite.

—   Eşti singur sau mai e cineva cu tine?

—   E Petcu cel Blînd.

—   Atunci plecăm chiar acum în căutarea echipajului dispărut, rosti Jeff cu gravitate, dîndu-se jos de pe frunză.

Apoi cei doi se apropiară de pluta pe care dormea măgarul, îl treziră şi, suindu-se pe ea, porniră tăcuţi.

Cap26