O poveste cu piloti si tanchisti a lui Hemingway

Noaptea dinaintea bătăliei

Pe vremea aia lucram într-o casă distrusă de bombe care dădea spre Casa del Campo din Madrid. Dedesubt se purta o bătălie. Ii vedeam pe combatanţii împrăştiaţi sub noi şi pe dealuri, simţeam mirosul bătăliei, îi gustam praful, iar zgomotul era ca o peliculă continuă de focuri de carabină şi automate care creşteau şi scădeau în intensitate şi care erau amestecate cu bubuitul proiectilelor trase de bateriile din spatele nostru şi apoi de bubuiturile exploziilor care ridicau nori gălbui, vălătuciţi, de praf. Eram însă prea departe ca să putem filma ca lumea, încercaserăm să ne apropiem, dar tot luau camera la ţintă, făcîndu-ne astfel munca imposibilă.

Un sut lui Hemingway

 Camera aia mare era lucrul cel mai scump pe care-l aveam, şi dacă o distrugeau eram terminaţi. Făceam filmul cu mai nimic şi toţi banii se duseseră pe rolele de film şi pe camere. Nu ne permiteam să pierdem film şi trebuia să fim îngrozitor de grijulii cu camerele.

Cu o zi în urmă fuseserăm luaţi la ţintă cînd eram într-un loc foarte bun pentru filmat şi am fost nevoit să mă tîrăsc înapoi ţinînd camera mică în dreptul stomacului, încercînd să-mi ţin capul mai jos de linia umerilor şi tîrîndu-mă pe coate în timp ce gloanţele muşcau din zidul de cărămidă pe care-l aveam în spate, ridicînd de două ori vârtejuri de praf chiar lîngă mine.

Dumnezeu ştie de ce, noi executam cele mai grele atacuri după-amiaza, cînd fasciştii aveau soarele în spate — şi se reflecta în lentilele camerelor noastre făcîndu-le să strălucească precum un heliograf şi maurii deschideau focul imediat ce vedeau camera strălucind. Ştiau tot ce era de ştiut despre flash-urile camerelor sau ale ochelarilor ofiţerilor şi, dacă voiai să fii o ţintă vie, n-aveai nimic altceva de făcut decît să-ţi porţi ochelarii de vedere fără să-i umbreşti cum trebuie. Ştiau să tragă şi m-au făcut să tremur în pantaloni toată ziua.

După-amiază ne-am mutat sus, în casa aia. Era un loc bun pentru filmat şi am făcut un fel de acoperitoare pentru lentilă din nişte perdele rupte dar, aşa cum v-am zis, eram prea departe.

Nu eram însă prea departe ca s-avem imagini cu dealurile împînzite de pini, cu lacul, cu şirul de ferme care dispăreau în trîmbe bruşte de piatră explodată, în urma loviturilor proiectilelor, şi nu eram prea departe ca să surprindem norii de fum şi praf ce tunau deasupra crestei dealului în timp ce bombele zumzăiau pe deasupra. Insă, de la o distanţă de 700-900 de metri, tancurile arătau ca nişte bondari mici acoperiţi de noroi, forfotind printre copaci şi scuipînd mici flăcări, iar bărbaţii din spatele lor erau parcă nişte soldăţei care stăteau întinşi pe burtă, apoi se ghemuiau şi pe urmă alergau şi se aruncau la pămînt, doar ca să o ia din nou la fugă, sau alţii să rămînă unde căzuseră, mici pete pe coama dealului, în timp ce tancurile continuau să înainteze. Speram totuşi să fi surprins desfăşurarea bătăliei. Aveam multe imagini luate de aproape şi, cu puţin noroc, speram să avem şi mai multe, iar dacă puteam surprinde bruştele arteziene de pămînt explodat, trîmbele aruncate de şrapnel, vălătucii de fum şi praf aprinşi de flăcările galbene şi înfloriturile albe lăsate de grenade, care sunt esenţa desfăşurării unei bătălii, atunci aveam ce ne trebuia.

Aşa că atunci cînd n-am mai avut lumină am cărat camera mare pe scări, i-am scos trepiedul, am împărţit-o în trei rucsacuri şi apoi, unul cîte unul, am traversat în fugă colţul măturat de gloanţe de pe Paseo Rosales, adăpostindu-ne după zidurile groase ale grajdurilor Montana. Ştiam că am găsit un loc bun de filmare şi eram veseli. Dar ne păcăleam singuri crezînd că nu eram prea departe.

 — Hai să mergem la Chicote, i-am spus în timp ce coboram dealul spre hotelul Florida.

Insă ei trebuiau să repare o cameră, să schimbe filmul şi să sigileze rolele pe care filmaserăm, aşa că m-am dus singur. In Spania nu eşti niciodată singur, aşa că de data asta chiar îmi surîdea o schimbare.

Mergînd pe Gran Via, către Chicote, în seara aia de aprilie, eram fericit, vesel şi plin de entuziasm. Munciserăm din greu şi credeam că făcuserăm o treabă bună. Dar cum mergeam singur pe stradă, mi-a pierit toată exaltarea. Acum, că rămăsesem singur şi toată agitaţia pierise, îmi dădeam seama că fuseserăm prea departe şi că orice prost putea să-şi dea seama că ofensiva-i un eşec. Fusesem conştient de asta toată ziua, dar adesea suntem păcăliţi de speranţă şi de optimism. Însă acum, cînd reluam totul, ştiam că asistasem doar la un alt măcel, comparabil cu cel de pe rîul Sommel. Armata poporului era, în sfîrşit, în ofensivă. Dar felul în care ataca nu putea duce decît la un singur lucru: autodistrugerea. Şi, gîndindu-mă acum la ce văzusem şi auzisem toată ziua, ajunsesem să mă simt destul de rău.

În gălăgia şi fumul de la Chicote mi-a fost clar că ofensiva-i un eşec, şi lucrul ăsta mi-a devenit şi mai clar după ce am băut primul pahar la bar. Cînd lucrurile stau bine şi eşti doar tu deprimat, o băutură te poate face să te simţi mai bine. Dar cînd lucrurile stau rău şi tu te simţi bine, o băutură nu face decît să îţi limpezească imaginea. Acum, la Chicote era aşa o îngrămădeală, că trebuia să-ţi faci loc cu coatele ca să duci paharul la gură. Abia luasem o înghiţitură mare, cînd cineva mă-mpinse, aşa că o parte din whisky-ul cu sifon mi se vărsă. M-am uitat furios în jur, iar bărbatul care tocmai mă-mpinsese începu să rîdă :

— Sal't, faţă de meduză.

— Salut, capro.

— Hai să căutăm o masă. Chiar că păreai posomorit cînd te-am împins.

— De unde vii? l-am întrebat.

Haina de piele îi era murdară şi unsuroasă, avea o privire goală şi era nebărbierit. Prins de centură, avea Colt-ul ăla mare, automat, care fusese al altor trei tipi înainte, numai din cei pe care-i ştiam eu, pistol pentru care ne chinuiam mereu să facem rost de cartuşe. Tipu' era foarte înalt şi faţa-i era unsuroasă şi înnegrită de fum. Avea o cască de piele cu o creastă din piele întărită care o străbătea de la frunte spre ceafă şi cu o bordură tot din piele întărită.

— De unde vii?

— Casa del Campo, îmi spuse cu o intonaţie muzicală, aşa cum auziserăm la un valet în holul unui hotel din New Orleans, şi care devenise acum o glumă între noi.

— Uite-o masă, i-am spus cînd am văzut doi soldaţi şi două fete ridicîndu-se ca să plece. Haide s-o prindem.

Ne-am aşezat la masa asta din mijlocul încăperii şi mă uitam la el în timp ce îşi ridica paharul la gură. Mîinile îi erau unsuroase şi încheieturile degetelor mari erau amîndouă negre ca pulberea aruncată de reculul mitralierei. Mîna în care ţinea paharul îi tremura.

— Uită-te şi tu la astea, şi îşi întinse şi cealaltă mînă, care tremura şi ea. Două asemenea, spuse cu aceeaşi intonaţie haioasă.

Apoi mă întrebă serios:

— Ai fost şi tu acolo?

— O să facem un film din asta.

— Ai filmat bine?

— Nu prea.

— Pe noi ne-ai văzut?

— Unde?

— Atacul de la fermă. La trei şi douăşcinci după amiaza.

— A, da, am văzut.

— Ţi-a plăcut?

— Aăă, nu.

— Nici mie, spuse. Ascultă la mine, toată treaba asta e enervantă ca o ploşniţă. De ce ar vrea să atace frontal poziţii ca alea? Cui dracu' i-o fi venit ideea asta?

— Unui tîmpit, Largo Caballero pe numele său, spuse un tip scund cu ochelari groşi care stătea deja la masă cînd ne aşezaserăm. Cum l-au lăsat să se uite prin binoclu, cum l-au făcut general. A lui e capodopera aia.

Ne-am uitat amîndoi la el. Al Wagner, tanchistul, mă privi ridicînd din ceea ce obişnuiau să-i fie sprîncenele, înainte să-i fie arse. Omuleţul ne zîmbi.

— Dacă vorbeşte careva engleză pe-aicea, eşti bun de executat, colega, îi spuse Al.

— Nu, răspunse omuleţul. Largo Caballero e bun de executat. El ar trebui să fie cel împuşcat.

— Auzi, colega, îi spuse Al. Nu vrei să vorbeşti puţin mai încet? S-ar putea să te audă cineva şi să creadă că suntem împreună.

— Ştiu eu ce zic, spuse omuleţul cu ochelarii foarte groşi.

L-am examinat atent. Lăsa impresia că, într-adevăr, ştie ce vorbeşte.

— In fine, însă nu-i bine să spui mereu ce ştii, i-am spus. Bei ceva?

— Sigur, spuse. Cu tine pot să vorbesc. Te cunosc. Eşti de treabă.

— Nu-s chiar aşa de treabă. Şi, oricum, suntem într-un loc public.

— Un loc public este singurul loc privat pe care-l poţi găsi. Aici nu te-ascultă nimeni. De la ce unitate eşti, tovarăşe?

— Păi am nişte tancuri la vreo opt minute de mers pe jos de-aici, îi spuse Al. Am terminat pe ziua de azi şi am cîteva ore libere.

— De ce nu te speli şi tu? l-am întrebat pe Al.

— Aşa intenţionez. În camera ta. După ce plecăm de-aici. Ai nişte săpun pentru un tanchist?

— Nu.

— Nu-i nimic. Am eu o bucăţică-n buzunar, pe care am păstrat-o.

Omuleţul cu ochelarii groşi se holba la Al:

— Eşti membru de partid, tovarăşe? întrebă.

— Sigur, răspunse Al.

— Ştiu că prietenul nostru, tovarăşul Henry, nu este, spuse omuleţul.

— Păi atunci, în locul tău, n-aş avea încredere-n el. Eu, unul, nu am niciodată.

— Nenorocitule, i-am spus. Mergem?

— Nu, răspunse Al. Mor după încă un pahar.

— Ştiu totul despre tovarăşul Henry, spuse omuleţul. Dar staţi să vă mai zic ceva despre Largo Caballero.

— E neapărat nevoie? întrebă Al. Reţine, eu fac parte din armata poporului. Nu crezi că asta m-ar descuraja?

— Ştii, atît de tare i s-a umflat capu', c-a ajuns să fíe cam nebun. E prim-ministru şi ministru de război şi nimeni nu se mai înţelege cu el. Ştii, în perioada răposatului Sam Gompers şi a lui John L. Lewis era doar un şef de sindicat cinstit, dar tipu' ăla, Araquistain, ăla l-a făcut ce este azi.

— Ia-o mai încet, nu pot să te urmăresc, îi zise Al.

— O, păi Araquistain l-a făcut! Araquistain, care-i ambasador la Paris acum. El l-a făcut din nimic, ştiţi? I-a zis că-i un Lenin al Spaniei şi de atunci bietu' om a încercat mereu să-şi merite renumele ăsta, şi cînd l-a lăsat şi pe el cineva să se uite prin binoclu, s-a crezut deodată Clausewitz.

— Ai mai spus asta, îi răspunse Al cu răceală. Pe ce te bazezi?

— Păi, acu' trei zile, la şedinţa de cabinet, vorbea de strategii militare. Se discuta despre chestia asta de acum şi Jesús Hernández, ca să-l înţepe puţin, înţelegeţi, l-a întrebat care-i diferenţa dintre tactică şi strategie. Şi ştiţi ce i-a răspuns băiatu' nostru?

— Nu, îi răspunse Al, şi mi-am dat seama că tovarăşul ăsta începuse să-l cam enerveze.

— I-a zis: „Cînd e vorba de tactică, îţi ataci inamicul din faţă. La strategie îl ataci din părţi". Nu-i aşa că-i tare?

— Cred că mai bine ţi-ai vedea de drum, tovarăşe. Prea te-ai descurajat.

— Da' scăpăm noi de Largo Caballero, spuse micul tovarăş. Chiar după ofensivă o să scăpăm de el. Tîmpenia asta pe care-a făcut-o acum îi va fi sfîrşitul.

— OK, tovarăşe. Dar eu am de dus un atac dimineaţă.

— A, o să continuaţi atacul?

— Ascultă, tovarăşe. Poţi să-mi povesteşti tu ce tîmpenii vrei, pentru că-s interesante şi eu sunt destul de matur ca să-mi dau seama singur ce să cred. Da' nu-mi pune întrebări, mă-nţelegi? Că atunci chiar c-ai dat de belea.

— Mă interesa aşa, personal, de curiozitate. Nu-ţi ceream vreo informaţie.

— Nu ne cunoaştem destul de bine ca să ne punem întrebări atît de personale, tovarăşe. Nu vrei tu să te muţi la altă masă şi să ne laşi pe mine şi pe tovarăşul Henry să discutăm? Vreau să-l întreb cîte ceva.

— Salud, tovarăşi. Mai vorbim altă dată.

— Bine, îi spuse Al. Altă dată.

L-am urmărit din priviri cînd s-a dus la altă masă. A cerut voie, nişte soldaţi i-au făcut loc şi l-am văzut cum începe să vorbească. Toţi îl ascultau cu interes.

— Ce zici de micuţu' ăla? m-a întrebat Al.

— Nu ştiu ce să zic.

— Nici eu. Da' chiar că avea ofensiva asta-n buzunar. Luă o gură şi-mi arătă mîinile.

— Vezi? Nu-mi mai tremură. Şi nu-s vreun beţiv. Niciodată nu beau înainte de un atac.

— Cum a fost azi?

— Păi ai văzut şi tu. Cum părea să fie?

— Groaznic.

— Aşa a şi fost. Chiar ăsta-i cuvîntu' cel mai potrivit. A fost groaznic. Cred că acum foloseşte şi tactica şi strategia, pentru că atacăm şi din faţă şi pe ambele flancuri. In celelalte părţi cum e?

— Duran a ocupat hipodromul cel nou. Am mai strîns rîndurile pe culoarul dinspre campusul universitar. Mai sus, am traversat strada Coruna. Şi de ieri-dimineaţă suntem blocaţi la Cerro de Aguilar. Azi-dimineaţă am fost pe-acolo. Cică Duran şi-a pierdut juma' de brigadă. La voi cum e?

— Mîine încercăm din nou să luăm fermele alea şi biserica. Biserica aia de pe deal, de zic ei că-i mănăstire, aia e ţinta. Tot dealul e tăiat de crevasele alea şi din cel puţin trei părţi e apărat de cuiburi de mitraliere. Sunt înfipţi bine acolo şi ştiu ce fac. N-avem destulă forţă de artilerie ca să putem trage la acoperire ca lumea, şi nici cît să-i aruncăm în aer. Au obuze antitanc în casele alea trei şi o baterie lîngă biserică. O să fie un adevărat măcel.

— La ce oră trebuie să-nceapă?

— Nu mă-ntreba. Nu pot să-ţi zic.

— Mă gîndeam să ştiu, ca să putem filma. Toţi banii de pe film se duc la ambulanţe. Am filmat brigada a douăşpea în contraatacul de la podul Argada. Şi tot pe ei în atacul de săptămîna trecută, de la Pingarron. Avem nişte imagini bune cu tancuri.

— Tancurile n-au fost de nici un folos acolo, spuse Al.

— Ştiu, dar au dat foarte bine pe film. Deci, cum rămîne mîine?

— Păi, ieşi şi tu devreme şi ai răbdare. Da' nu prea devreme.

— Cum îţi e?

— Sunt tare obosit. Şi mă doare capu' rău. Da' mă simt mult mai bine. Hai să mai bem una şi pe urmă mergem la tine să mă spăl.

— Poate-ar fi bine să mănînci ceva înainte.

— Sunt prea jegos ca să mănînc acum. Ai putea să mergi şi să ţii un loc, cît mă duc eu să mă spăl, şi după aia vin şi eu pe Gran Via.

— Vin şi eu cu tine.

— Nu. Mai bine ocupă un loc şi vin şi eu, spuse punîndu-şi capul pe masă. Doamne, ce mă doare capu'. E de la zgomotu' din căldările astea. M-am obişnuit, nu-l mai aud, da' oricum îmi tîmpeşte urechile.

— Nu vrei să te culci?

— Nu. Mai bine-aş mai sta cu tine un timp şi să mă culc cînd mă-ntorc. Nu vreau să mă trezesc de două ori.

— Nu te-a luat cumva tremuriciu', ă?

— Nu. Mă simt bine. Auzi, Hank, nu vreau să vorbesc prostii, da' cred c-o să mor mîine.

Am bătut de trei ori în masa de lemn.

— Toţi ne simţim aşa. Şi eu am crezut asta de multe ori.

— Nu, îmi spuse. Mie nu mi s-a mai întîmplat. Doar că ce-o să facem mîine e o mare prostie. Nici nu ştiu dacă o să reuşesc să-i fac să urce. Nu poţi să-i mişti din loc, dacă nu vor să meargă. Poţi să-i împuşti după aia. Da' pe moment, dacă nu vor să meargă, n-o să meargă. Şi dacă te apuci să-i împuşti pe cîţiva, restu' tot n-o să meargă.

— Poate c-o să iasă bine.

— Nu. Mîine o s-avem o trupă bună de infanterişti. Şi ăştia o să meargă, orice-ar fi. Nu ca jegosii ăia din prima zi.

— Şi poate iese bine, totuşi.

— Nu. N-o să fie bine. Dar o să încerc să fac să iasă cît de bine se poate. Pot să-i fac să pornească şi să-i aduc pînă la un punct cînd, unul cîte unul, o să cedeze. Da' poate că nu cedează. Mă pot baza pe trei oameni. Asta dacă nu şi-o ia unu' din ei chiar de la-nceput.

— Cine-s ăştia buni?

— Păi un grec solid din Chicago, ăsta se bagă oriunde-i zici. Mai bun ca el nu vezi. Mai am un francez din Marsilia ăsta are umărul stîng în ghips şi două răni care supurează încă şi a cerut să iasă din spitalul de la Palace special pentru spectacolu' ăsta; trebuie să fie prins de alţii în curele cînd intră-n tanc şi nu ştiu cum dracu' reuşeşte să lupte. Fizic, vreau să zic. Ţi-ar frînge inima dacă l-ai vedea. Înainte era şofer de taxi, spuse şi apoi se opri. Vorbesc prea mult. Opreşte-mă cînd vezi că m-apuc să pălăvrăgesc.

— Şi al treilea?

— Al treilea? Am zis că-s trei?

— Da.

— A, da. Al treilea-s eu.

— Şi ceilalţi?

— Sunt mecanici, da' n-ai putea să faci soldaţi din ei niciodată. Nici nu realizează ce se-ntîmplă. Şi tuturor le e frică să moară. Am încercat să-i fac să treacă peste asta. Da-i apucă la fiecare atac. Arată a tanchişti cînd îi vezi lîngă tancuri, cu căştile pe cap. Arată a tanchişti cînd intră înăuntru. Da' după ce închid trapele, vezi că n-ai nimic acolo, în interior. Nu-s tanchişti. Şi pînă acum n-am avut timp să pregătim alţii.

— Mergem să te speli?

— Să mai stăm puţin. E plăcut aici.

— Da, chiar că-i ciudat - în capătu' străzii e un război din care poţi pleca pentru a intra aici.

— Şi pe urmă ieşi de aici şi te întorci în război.

— Ce-ai zice de-o fată? Sunt două americance la Florida. Corespondente de război. Poate-o vrăjeşti pe una.

— N-am chef să stau să vorbesc cu ele. Sunt prea obosit.

— Uite, la masa aia din colţ sunt două maure din Ceuta.

Le privi. Amîndouă erau închise la culoare şi cu părul vîlvoi. Una era grasă şi cealaltă era micuţă, dar amîndouă arătau în mod clar ca nişte tipe puternice şi active.

— Nu, spuse Al. O să văd prea mulţi mauri mîine, n-am de ce să mă-ncurc şi-n seara asta cu ei.

— Mai sunt o grămadă de alte fete. Mai e Manolita, tot la Florida. Tipu' de la Seguridad cu care stă e plecat în Valencia şi ea îi e fidelă cu oricine.

— Auzi, Hank, ce-ncerci să-mi vinzi tu aicea?

— Voiam doar să te-nveselesc puţin.

— Maturizează-te odată. Ce mi-e încă o gagică?

— Încă o gagică.

— Nu mă deranjează să mor niţel. Treaba asta cu moartea e doar o porcărie. Ce mă enervează e că-i degeaba. Atacul ăsta e conceput greşit, şi-atunci e degeaba. Am ajuns să mă pricep bine la tancuri. Dac-aş avea timp, aş putea pregăti nişte tanchişti buni. Şi dac-am avea nişte tancuri puţin mai rapide, tunurile nu ne-ar face atîtea probleme cîte ne fac acum, cînd n-avem mobilitate. Şi, ascultă la mine, Hank, nu-s ceea ce credeam noi c-o să fie. Mai ţii minte cînd toată lumea zicea: „Ah, numai dac-am avea tancuri"?

— Au fost de folos la Guadalajara.

— Desigur. Dar acolo erau băieţii. Aia erau soldaţi. Şi-n plus, ne luptam cu italienii.

— Păi şi ce s-a schimbat?

— O grăma' de lucruri. Mercenarii au semnat doar pentru şase luni. Cei mai mulţi dintre ei erau francezi. S-au luptat bine cinci luni, da' acum nu vor decît să treacă şi de luna asta cu bine şi să se-ntoarcă acasă. Acu' nu mai sunt buni de nimic. Ruşii care au venit să facă demonstraţii cînd au cumpărat ăia din guvern tancurile erau perfecţi. Da' acum îi retrag, ca să-i trimită-n China, cică. Spaniolii ăştia noi, unii dintre ei sunt buni, alţii nu. Ai nevoie de şase luni ca să pregăteşti un tanchist bun, vreau să zic care să ştie cîte ceva. Şi ca să fie capabil să-şi dea seama de anumite lucruri şi să lucreze inteligent, mai ai nevoie să fie şi talentat. Noi am fost nevoiţi să-i pregătim în şase săptămîni şi nu-s aşa de mulţi care să aibă talent.

— Au pregătit aviatori buni.

— Da, şi o să scoată şi tanchişti buni. Da' trebuie să faci rost de cei care au chemare. E ca la preoţi, într-un fel. Trebuie să ai vocaţie. Mai ales acum, cînd au toată bateria aia puternică.

La Chicote trăseseră jaluzelele şi acum închideau uşa. De acum nu mai putea să intre nimeni. Dar cei dinăuntru mai aveau juma' de oră pînă la închidere.

— Îmi place aici, spuse Al. Acum nu mai e aşa multă gălăgie. Mai ţii minte cînd ne-am cunoscut în New Orleans? Eu eram pe vapor atunci şi ne-am dus să bem la Monteleone şi puştiu' ăla de ziceai că-i Sfîntu' Sebastian chema oamenii la telefon, cu vocea aia ciudată, de parcă le cînta, şi eu i-am dat o monedă ca să-l cheme pe domnul J. E. Goss?

— Da, aşa ai spus tu mai devreme „Casa del Campo".

— Da. Mă pufneşte rîsu' de fiecare dată cînd mi-aduc aminte. Vezi tu, au ajuns să nu le mai fie frică de tancuri. Nimănui nu-i mai e teamă. Nici nouă nu ne e. Dar mai sunt de folos. Chiar sunt. Doar că acum, cu bateriile alea antitanc, sunt prea vulnerabile, la dracu'. Poate-ar trebui să fac altceva. De fapt, nu. Pentru că-s chiar de folos. Doar că, aşa cum sunt făcute acum, trebuie să ai vocaţie. Ai nevoie de mult sprijin politic ca să poţi deveni un tanchist bun.

— Tu eşti un tanchist bun.

— Ei, mîine mi-ar plăcea să fiu altceva. Vorbesc tare aiurea, dar pot vorbi oricum dacă nu fac rău nimănui. Şi, ştii, îmi plac tancurile, doar că nu le folosim cum trebuie, pentru că infanteria încă nu le înţelege cum trebuie. Ei nu vor decît să aibă tancu-n faţă ca să-i acopere cît de cît la atac. Nu aşa se face. Aşa ajung să fie dependenţi de tancuri şi nu mai fac un pas fără ele. Uneori nici nu se mai desfăşoară pe flancuri.

— Ştiu.

— Dar vezi tu, dac-am avea tanchişti pricepuţi ar face aşa: ar lua-o înainte şi ar trage cu mitraliera şi apoi ar rămîne în spatele infanteriei, de unde ar trage cu tunul şi ar acoperi astfel atacul infanteriştilor. Şi între timp alte tancuri ar putea să atace cuiburile de mitralieră ca şi cum ar fi o cavalerie. Şi ar mai putea încăleca în linie o tranşee şi să tragă de pe flancuri. Şi aşa ar putea împinge din spate infanteria cînd e nevoie, sau i-ar acoperi înaintarea din faţă cînd asta e de făcut.

— Pe cînd?

— Pe cînd, altfel, e cum o să fie şi mîine. Suntem înarmaţi atît de prost, încît suntem folosiţi ca o unitate de artilerie blindată şi vag mobilă. Şi de îndată ce rămîi pe loc şi acţionezi ca o artilerie uşoară, fără mobilitate însă, încep să te ia la ţintă cu antitancul. Şi dacă nu suntem în situaţia asta, suntem ca nişte cărucioare de fier care trebuie împinse în faţa infanteriei. Şi-n ultimu' timp nici nu mai ştii dacă o să meargă cărucioru' sau dacă tipii dinăuntru o să-l împingă. Şi nu ştii dacă o să fie cineva în spatele tău atunci cînd ajungi acolo.

— Cîţi mai sunteţi într-o brigadă?

— Şase într-un batalion. Treizeci într-o brigadă. Dar asta-i în principiu.

— Hai, mergem să faci baie şi să mîncăm după aia?

— Bine. Da' acum nu te-apuca să-mi porţi de grijă pentru c-aş fi îngrijorat sau ceva, pentru că nu sunt. Sunt doar obosit şi-aveam chef de vorbă. Şi nu te-apuca nici să-mi ţii discursuri de încurajare, pentru că avem deja un comisar cu linia politică şi ştiu pentru ce mă lupt şi nu-mi fac griji. Doar că mi-ar plăcea ca lucrurile să fie într-adevăr eficiente şi să se facă mai cu cap.

— Da' ce-ţi veni, de crezi că m-aş apuca să-ţi ţin discursuri?

— Aşa păreai.

— Nu voiam decît să văd dacă ai chef de-o fată şi să nu mai vorbim porcării despre cum o să mori.

— E, uite, n-am chef de nici o fată în seara asta şi o să vorbesc porcării cît vreau, dacă nu fac rău nimănui. Te deranjează?

— Hai să te speli. Poţi să vorbeşti ce vrei şi cît vrei.

— Cine crezi c-o fi fost piticu' ăla care vorbea de parcă le ştia pe toate?

— Nu ştiu. Da' o să aflu.

— M-a deprimat. Hai, să mergem. Chelnerul cel bătrîn şi chelios ne descuie uşa.

— Cum merge ofensiva, tovarăşi? ne-ntrebă.

— Bine, tovarăşe. Totu-i în ordine.

— Mă bucur. Am un băiat în brigada 145. Îl ştiţi cumva?

— Eu sunt tanchist, spuse Al. Tovarăşu' face un film. I-ai văzut tu cumva pe 145?

— Nu, am răspuns.

— Luptă pe Extremadura, spuse chelnerul. Băiatul meu e comisar pe linie politică la compania mitraliorilor. E cel mai mic dintre băieţii mei. Are douăzeci de ani.

— Din ce partid faci parte, tovarăşe? îl întrebă Al.

— Din nici unu'. Da' băiatu' meu e comunist.

— Şi eu, spuse Al. Tovarăşe, ofensiva e încă îndecisă. E foarte greu. Fasciştii se ţin tare pe poziţii. Voi, cei din ariergardă, trebuie să rămîneţi la fel de fermi pe cît vom fi noi pe front. S-ar putea să nu cucerim chiar acum poziţiile dorite, dar le-am demonstrat că avem o armată capabilă de ofensivă şi-o să vadă ei ce-o să le facem.

— Şi cum e pe Extremadura? întrebă bătrînul chelner ţinîndu-ne încă uşa. E periculos acolo?

— Nu, îi spuse Al. Acolo e-n regulă. N-ai de ce să-ţi faci griji pentru el.

— Fiţi binecuvîntaţi, spuse chelnerul. Dumnezeu să vă aibă-n pază.

Afară, străbătînd strada întunecată, Al îmi spuse:

— Doamne, da-i cam confuz politic tipu', nu?

— E de treabă, i-am spus. ÎI ştiu de mult.

— Pare de treabă. Da' ar trebui să se mai pună la punct cu politica, spre binele lui.

În camera de la hotel se strînsese o grămadă de lume. Se puseseră discuri la gramofon, era plin de fum şi pe podea se juca barbut. Tovarăşii tot intrau ca să se spele, şi-n cameră se amestecaseră mirosurile de fum, săpun, uniforme murdare şi abur venit din baie.

Manolita, spanioloaica, foarte curăţică, îmbrăcată cuminte, etalînd ostentativ un fel de şic franţuzesc, foarte jovială, foarte demnă şi cu o privire rece, stătea de vorbă pe pat cu un ziarist englez. În afară de gramofon, nu se auzea prea multă gălăgie.

— Asta e camera ta, nu? mă-ntrebă ziaristul englez.

— E înregistrată pe numele meu la recepţie. Cîteodată mai dorm aici.

— Dar whisky-ul al cui e? mai întrebă el.

— Al meu, spuse Manolita. Au terminat sticla ailaltă, aşa că am mai luat una.

— Eşti de treabă, surioară, i-am spus. Cu asta îţi datorez trei sticle.

— Două, spuse ea. Cealaltă a fost cadou.

Pe masă, lîngă maşina mea de scris, acoperită pe jumătate cu o foiţă de celofan, era o bucată uriaşă de şuncă rozalie cu margini albe şi, din cînd în cînd, cîte un tovarăş se-ntindea şi îşi tăia o felie cu briceagul, după care se-ntorcea la barbut. Mi-am tăiat şi eu o felie.

— Tu urmezi la baie, i-am spus lui Al, care pînă atunci se uitase prin cameră.

— E drăguţ aici, la tine, spuse. Şunca aia de unde-a mai apărut?

— Am cumpărat-o noi de la intendencia unei brigăzi, spuse ea. Nu că-i frumoasă?

— Noi, cine?

— El şi cu mine, spuse arătînd cu capul spre corespondentul englez. Nu ţi se pare că-i drăguţel?

— Manolita a fost foarte drăguţă, zise englezul. Sper că nu te deranjăm.

— Deloc, i-am spus. Mai încolo poate o să vreau să mă-ntind, da' pîn-atunci mai durează.

— Putem să mutăm petrecerea la mine-n cameră, spuse Manolita. Nu eşti supărat, nu-i aşa, Henry?

— Eu? Niciodată. Cine-s tovarăşii care joacă barbut?

— Nu-i ştiu. Au venit ca să se spele şi pe urmă au rămas aici să joace barbut. Dar toată lumea s-a purtat foarte frumos. Ai auzit de vestea proastă pe care am primit-o?

— Nu.

— E de rău. II ştii pe logodnicul meu, care era poliţist şi a trebuit să se ducă la Barcelona?

— Da, cum să nu. Al se duse-n baie.

— Ei, s-a întîmplat un accident şi a fost împuşcat, şi acum nu mă mai pot baza pe nimeni din cercurile alea poliţieneşti şi el nu mi-a făcut rost pînă la urmă de actele alea pe care mi le promisese şi azi am auzit că vor să m-aresteze.

— De ce?

— Pentru că n-am acte şi ei zic că mă-nvîrt mereu în jurul vostru şi al ălora din brigăzi, aşa că-s probabil spioană. Totul ar fi fost în regulă dacă nu l-ar fi împuşcat pe logodnicul meu. Încerci tu să m-ajuţi?

— Sigur, i-am spus. N-o să păţeşti nimic dacă eşti în regulă.

— Cred c-ar fi mai bine să stau cu tine, ca să fiu sigură.

— Şi asta o să-mi prindă bine dacă nu eşti în regulă, nu?

— Pot să stau cu tine?

— Nu. Dacă păţeşti ceva, dă-mi un telefon. Eu, unul, nu te-am auzit niciodată punînd întrebări legate de armată. Cred că eşti în regulă.

— Chiar sunt, îmi spuse atunci, aplecîndu-se spre mine ca să n-o audă englezul. Crezi c-ar fi bine să stau cu el? El e în regulă?

— De unde vrei să ştiu? Nu l-am văzut în viaţa mea.

— Eşti supărat. Hai să nu ne mai gîndim la asta acum, mai bine să fim veseli şi să mergem să mîncăm.

M-am dus la ăia care jucau barbut.

— Veniţi să mîncăm?

— Nu, tovarăşe, spuse fără să mă privească cel care avea zarurile-n mînă. Te bagi la un joc?

— Mă duc să mănînc.

— Ne găseşti aici cînd te-ntorci, spuse alt barbugiu. Hai, aruncă-le. Am pus eu pentru tine.

— Dacă faci rost de nişte bani, vino să te bagi şi tu-n joc.

În afară de Manolita, mai cunoşteam pe încă cineva din cameră. Era din brigada a douăşpea şi el punea discurile la gramofon. Era ungur, un ungur trist, nu din ăia veseli.

— Salud, îmi spuse. Mulţumesc pentru ospitalitate.

— Tu nu joci?

— N-am eu banii lor. Sunt aviatori sub contract. Mercenari... Fac o mie de dolari pe lună. Au fost pe frontul din Teruel şi acum i-au mutat aici.

— Şi cum de-au ajuns aici, la mine?

— Erau cu un tip care te cunoaşte. Da' a trebuit să plece pe frontul lui. Au venit să-l ia cu o maşină, da' începuseră deja să joace.

— Mă bucur c-ai trecut. Mai vino cînd vrei şi fă-te comod.

— Am venit s-ascult discurile astea noi. Nu te deranjează?

— Nu, e-n regulă. Bea şi tu ceva.

— Puţină şuncă, zise.

Unul dintre barbugii se-ntinse şi tăie o felie.

— Nu l-ai văzut cumva pe unu', Henry, care stă-n camera asta? mă-ntrebă barbugiul.

— Eu sunt ăla.

— A, scuză-mă. Vrei să joci?

— Mai tîrziu.

.....OK, îmi spuse şi apoi se-ntoarse către ceilalţi cu gura plină de şuncă:

— Auzi, tîmpitu' dracu', aruncă zaru' ăla pînă-n perete!

— Nu te interesează pe tine, tovarăşe, îi spuse cel care tivea zarurile-n mînă.

Al ieşi din baie. Era curat, în afară de nişte pete pe la ochi.

— De alea scapi şi cu un prosop, i-am spus.

— De ce?

— Du-te şi mai uită-te o dată în oglindă.

— E prea aburită. Da' las-o dracu', eu simt că-s curat.

— Hai să mîncăm, i-am spus. Hai, Manolita. Vă cunoaşteţi?

Am văzut-o cum îl măsoară pe Al din priviri.

— Incîntată.

— Mi se pare o idee foarte potrivită, spuse englezul. Chiar că ar trebui să mîncăm. Dar unde?

— Ăia joacă barbut? mă-ntrebă Al.

— Nu i-ai văzut cînd ai intrat?

— Nu. Nu-mi mai luam ochii de pe bucata aia de şuncă.

— Da, joacă barbut.

— Mergeţi voi să mîncaţi. Eu rămîn aici.

Pe cînd ieşeam, cei şase stăteau pe podea, iar Al se-ntinsese să-şi taie o bucată de şuncă.

— La ce armă eşti, tovarăşe? l-am auzit pe unul dintre aviatori întrebîndu-l pe Al.

— Tancuri.

— Spune-mi că nu mai sunt bune de nimic.

— O să-ţi spun o grămadă de lucruri. Ce aveţi acolo? Ceva zaruri?

— Vrei să te uiţi la ele?

— Nu. Vreau să dau cu ele.

Am coborît eu, Manolita şi englezul înalt — şi ni s-a spus că băieţii plecaseră deja spre restaurantul de pe Gran Via. Ungurul rămăsese să-şi mai pună odată discurile noi. Mi-era foarte foame şi mîncarea de pe Gran Via era jalnică. Cei doi operatori mîncaseră deja şi acum se apucaseră să repare camera stricată.

Restaurantu' ăsta era într-o pivniţă şi, ca s-ajungi la el, trebuia să treci de un şir de paznici, apoi o luai prin bucătărie şi mai trebuia să cobori nişte scări. Şi era o păcăleală.

Aveau supă de mei, orez galben cu carne de cal şi ca desert, portocale. Înainte mai avuseseră şi nişte mazăre cu cîrnaţi, despre care toţi ziceau că fusese îngrozitoare, dar aia se terminase. Ziariştii stăteau cu toţii la o masă, iar la celelalte mese erau ofiţeri, fete de la Chicote, tipi de la cenzură, care pe atunci îşi avea sediul în palatul telefoanelor de peste drum, şi-n rest, tot felu' de cetăţeni pe care nu-i recunoşteai.

Restaurantul era condus de un sindicat anarhist şi aveau numai vinuri din pivniţele regale, iar pe etichete era trecut anul. In cea mai mare parte era atît de vechi, că fie era înfundat, fie i se dusese pur şi simplu orice gust. Or, nu poţi bea etichete, aşa că a trebuit să refuz trei sticle, pînă am dat de un vin care să poată fi băut. S-a comentat mult pe tema asta.

Chelnerii nu cunoşteau diferitele soiuri de vinuri pe care le aveau. Îţi aduceau pur şi simplu o sticlă, şi-ţi încercai şi tu norocul. Erau la fel de diferiţi de chelnerii de la Chicote cum e ziua de noapte. Chelnerii erau nişte mucoşi care primeau nişte bacşişuri aşa de mari, că ajunseseră să aibă feluri de mîncare speciale, precum homar sau pui, pe care le vindeau la nişte preţuri astronomice. Dar se duseseră şi toate astea cînd am ajuns noi, aşa că am luat doar supă, orez şi portocale. Locul ăla mă scotea mereu din minţi, pentru că toţi chelnerii erau nişte profitori nesimţiţi, şi mîncarea era la fel de scumpă, dacă-ţi luai vreun fel din ăla special, ca-n 2l sau Colony, din New York.

Stăteam deci la masă cu o sticlă de vin care nu era chiar aşa de rău, adică simţeai cum începe să-i piară gustul, da' nu era atît de rău cît să comentezi, cînd intră Al Wagner. Se uită în jur, ne văzu şi veni la masă.

— Ce s-a-ntîmplat? l-am întrebat.

— M-au curăţat.

— Nici n-a durat prea mult.

— Nu cu tipii ăia. Se juca pe sume serioase. Ce-i de mîncare pe-aici?

Am chemat un chelner.

— E prea tîrziu, spuse. Nu mai servim nimic la ora asta.

— Tovarăşul este tanchist, i-am spus. A luptat toată ziua şi mîine luptă din nou şi n-a mîncat nimic.

— Asta nu-i vina mea. E prea tîrziu. Nu mai e nimic de mîncare. De ce nu mănîncă tovarăşul la unitatea sa? Armata are o grămadă de mîncare.

— Pentru că l-am invitat să mîncăm împreună.

— Ar fi trebuit să ne spuneţi dinainte. Acum nu mai avem nimic.

— Cheamă-l pe şeful de sală.

Şeful ne spuse că bucătarul plecase acasă şi stinseseră focul în bucătărie. Apoi se-ndepărtă. Erau nervoşi că refuzasem vinu' ăla.

— Dă-i dracu', spuse Al. Să mergem în altă parte.

— N-ai unde să mergi la ora asta. Au ei ceva de mîncare. Doar că-i nevoie să mă duc să perii puţin la şefu' ăla de sală şi să-i dau şi lui ceva.

M-am dus şi-am făcut exact asta, aşa că pînă la urmă chelnerul ursuz ne aduse un platou cu carne rece, apoi juma' de homar spinos cu maioneză şi salată verde şi linte. Şefu' de sală ne dăduse astea din stocul lui privat, pe care-l ţinea fie ca să-l ducă acasă, fie ca să-l vîndă întîrziaţilor.

— Te-a costat mult? mă-ntrebă Al.

— Nu, i-am strecurat o minciună.

— Ba pun pariu că da. Mă revanşez cînd iau banii.

— Cît mai iei acum?

— Nu ştiu încă. Pînă acum erau zece pesete pe zi, da' acum, că-s ofiţer, mi s-a mărit solda. Da' n-am luat încă banii şi nici nu m-am interesat cîţi sunt.

— Tovarăşe, l-am chemat pe chelner. Veni la masă, încă nervos pentru că şeful de sală trecuse peste capul lui şi-l servise pe Al. Mai adu-ne, te rog, o sticlă de vin.

— De care?

— De oricare o fi, dacă nu-i prea vechi, de să i se fi dus tot roşul din el.

— Toate-s la fel.

I-am spus un „Sunt la fel pe dracu” în spaniolă şi ne aduse o sticlă de Château Mouton-Rothschild din l906, care era pe-atit de bun pe cît fusese de jalnică sticla dinainte.

— O, Doamne, da' ştiu că ăsta-i vin, nu glumă, spuse Al. Ce i-ai zis de l-ai făcut să ni-l aducă tocmai pe ăsta?

— Nimic. Am avut pur şi simplu noroc.

— Cele mai multe din vinurile astea de la palat sunt de tot rahatu'.

— Sunt prea vechi. Şi nici clima asta nu-i bună deloc pentru vin.

— Uite-l pe tovarăşu' ăla isteţ, spuse Al, înclinîndu-şi capul către masa cealaltă.

Omuleţul cu ochelari groşi care ne povestise despre Largo Caballero stătea de vorbă cu nişte tipi despre care ştiam că sunt mahări mari.

— Se pare că-i un şmecher.

— Cînd sunt destul de mari, îi doare undeva de ce scot pe gură. Da' tare-aş vrea să fi aşteptat pînă poimîine. Mi-a cam stricat ziua de mîine.

I-am umplut paharul.

— Părea de bun-simţ ce zicea, continuă Al. M-am mai gîndit. Dar datoria mea este să execut ordinele.

— Nu-ţi mai face griji despre asta şi culcă-te puţin.

— M-aş băga înapoi în jocu' ăla, dacă mă-mprumuţi cu o mie de pesete. Tre' să primesc mult mai mult de-atîta şi-ţi fac o trimitere direct din soldă.

— Nu vreau nicio trimitere. Mi-î dai cînd poţi.

— Nu cred c-o să trag număru' norocos mîine. Chiar că vorbesc aiurea, nu? Şi ştiu şi că pariurile sunt pentru boemi. Dar numai cînd intru-ntr-un joc din ăsta reuşesc să nu mă gîndesc la ce va fi mîine.

— Ţi-a plăcut fata aia, Manolita? Ei îi plăcea de tine.

— Are ochi de şarpe.

— Nu-i fată rea. E prietenoasă şi e de treabă.

— Nu vreau nicio fată. Vreau să mă bag înapoi în jocu’ ăla.

In cealaltă parte a mesei, Manolita rîdea de ceva ce spusese în spaniolă englezul cel nou. Cei mai mulţi plecaseră deja.

— Hai să terminăm vinu' ăsta şi să mergem. Tu nu vrei să te bagi în joc?

— O să mă uit cum joci tu, i-am spus şi l-am strigat pe chelner să ne-aducă nota.

— Unde mergeţi voi? ne întrebă Manolita de la capătul mesei.

— In cameră.

— Venim şi noi mai încolo. Tipu' ăsta-i foarte haios.

— Mă tachinează la modul cel mai fioros, spuse englezul. Se ia de erorile mele în vorbirea spaniolei. La naiba, leche nu înseamnă lapte?

— Asta e unul dintre sensuri.

— Înseamnă şi ceva animalic?

— Mă tem că da.

— Ştii, este o limbă animalică, îmi spuse. Şi tu, Manolita, nu mă mai lua peste picior, îţi zic, încetează.

— Dar nu te iau peste picior, rîse Manolita. Nici nu ţi-am atins piciorul. Rîd doar de chestia aia cu leche.

— Dar înseamnă lapte. Nu l-ai auzit pe Edwin Henry? Manolita începu să rîdă din nou, iar noi ne ridicarăm să plecăm.

— Da' chiar că-i un fraier şi jumătate, îmi spuse Al. Aproape că-mi vine să i-o iau, doar pentru că-i aşa fraier.

— Nu ştii niciodată, cu englezii ăştia, i-am spus. Era o observaţie aşa de profundă, că mi-am dat imediat seama că cerusem prea multe sticle. Afară se făcuse frig şi, în lumina lunii, norii mari şi foarte albi treceau peste Gran Via, largul canion mărginit de blocuri, iar noi mergeam pe trotuar printre proaspetele urme de obuze făcute-n timpul zilei, care tăiau frumos cimentul, pline încă de moloz, şi urcam micul deal care ducea spre Piaza Callao, unde hotelul Florida dădea spre celălalt deal, mai mic, spre care ducea strada largă.

Am trecut de paznicii care stăteau în întuneric în faţa hotelului şi am aşteptat o clipă-n hol să ascultăm împuşcăturile de pe străzi, care se intensificaseră un timp şi apoi scăzuseră.

— Dac-o ţine tot aşa, cred c-ar trebui să mă duc, spuse Al trăgînd cu urechea.

— N-a fost nimic. Şi, oricum, se auzea din stînga, dinspre Carabanchel.

— Mie mi s-a părut că se auzea din Campo.

— Aşa se propagă sunetele aici noaptea. Te păcălesc mereu.

— N-o să se-arunce la un contraatac deseară, spuse Al. Nu cînd ei au poziţiile alea şi noi suntem prinşi în pîrîu — nu şi le lasă ei ca să ne gonească din pîrîu.

— Care pîrîu?

— Ştii tu cum se cheamă pîrîu' ăla.

— A, pîrîul ăla.

— Da, suntem pe pîrîul ăla şi n-avem o vîslă.

— Hai înăuntru. Nu era nevoie să stai s-asculţi schimbu' ăla de focuri. Aşa-i în fiecare noapte pe-aici.

Traversarăm holul trecînd pe lîngă portarul de noapte, care stătea la biroul lui de la recepţie, iar el se ridică şi ne chemă liftul. Apăsă pe buton şi liftul coborî. Înăuntru era un bărbat care purta o haină scurtă din blană creaţă de oaie, cu blana-n interior, şi care avea faţa şi chelia rozalii şi o expresie furioasă în priviri. Ţinea şase sticle de şampanie la subsuori şi în mîini şi ne spuse:

— Ce dracu' v-a apucat să chemaţi liftu'?

— De o oră te plimbi cu el, îi spuse portarul.

— N-am ce să fac, îi răspunse bărbatul cu haina de lînă.

Apoi mi se adresă mie :

— Unde-i Frank?

— Care Frank?

— Ştii tu, Frank. Hai să m-ajuţi cu liftu' ăsta.

— Eşti beat, i-am spus. Hai, sari peste tura asta şi lasă-ne să urcăm.

— Aşa de beat îţi doresc să fii tu. Aşa să fii tu de beat, tovarăşe, dragă tovarăşe. Auzi, unde-i Frank?

— Păi tu unde crezi că e?

— E-n cameră la un tip, Henry, unde merge jocu' ăla.

— Hai cu noi, i-am spus. Nu te mai juca la butoanele alea. De aia se opreşte mereu.

— Eu pot să pilotez orice, spuse bărbatul. Mă descurc eu şi cu liftu' ăsta vechi. Vreţi să fac o acrobaţie?

— Lasă, mai bine nu, îi spuse Al. Eşti beat. Şi noi tot la jocu' ăla mergem.

— Tu cine mai eşti? Poate-ţi dau c-o sticlă-n cap.

— Ia încearcă, băi, copie beţivă de Moş Crăciun ce eşti. Tare te-aş mai răcori puţin.

— Copie beţivă de Moş Crăciun. Auzi, copie beţivă de Moş Crăciun. Cu asta m-aleg drept mulţumire din partea Republicii.

Luaserăm liftul, coborîserăm la etajul la care stăteam eu şi acum mergeam pe hol.

— Mai luaţi şi voi din sticlele astea, spuse cheliosul. Ştiţi de ce m-am îmbătat?

— Nu.

— Păi nici nu vă zic. Da' aţi fi surprinşi. O copie beţivă de-a lu' Moş Crăciun, ă? Bine, bine... La ce armă eşti, tovarăşe?

— Tancuri.

— Şi tu, tovarăşe?

— Fac un film.

— Şi eu sunt o copie beţivă de-a lu' Moş Crăciun. Bine, bine... Repet: bine, bine...

— Hai, las-o baltă, îi spuse Al. Copie beţivă de-a lui Moş Crăciun ce eşti.

Ajunserăm în faţa uşii. Bărbatul îl apucă pe Al de braţ cu două degete:

— Mă faci să rîd, tovarăşe. Chiar că mă faci să rîd. Am deschis uşa. Camera era plină de fum şi jocu' mergea exact ca atunci cînd plecaserăm, doar că şunca şi whisky-ul dispăruseră.

— A venit Cheliuţă! strigă unul dintre barbugii.

— Ce mai faceţi, tovarăşi? spuse Cheliuţă făcînd o plecăciune. Ce mai faceţi? Ce faceţi?

Jocul se întrerupse şi toţi se repeziră cu întrebările asupra lui.

— Mi-am completat foaia de raport, tovarăşi, spuse Cheliuţă. Şi v-am adus nişte şampanie. Pe mine, unul, nu mă mai interesează decît aspectele foarte plastice ale întregii chestiuni.

— Păi şi colegii de patrulă unde dispăruseră?

— N-a fost vina lor, spuse Cheliuţă. Eu eram prins în contemplarea acelui spectacol de o superbitate rară şi nici nu mai eram conştient că am colegi de patrulă, pînă nu m-am trezit cu toate Fiaturile alea zburînd pe deasupra mea, pe dedesubt şi pe lîngă mine, şi atunci mi-am dat seama că micul meu a-e-ro-plan de încredere nu mai avea coadă.

— Doamne, aş vrea să nu te fi îmbătat.

— Dar sunt beat. Şi mi-ar plăcea ca voi toţi, domnilor tovarăşi, să vă alăturaţi beţiei mele, chiar dacă am fost insultat de un tanchist ignorant care m-a făcut copie beţivă a lui Moş Crăciun.

— Ce bine era dacă erai treaz. Şi cum ai ajuns înapoi în cazarmă?

— Nu mă-ntrebaţi, spuse Cheliuţă foarte demn. M-am întors cu o maşină a brigăzii a douăşpea. După descinderea efectuată cu pa-ra-şu-ta-mi de încredere, printre cei de la sol exista tendinţa de a mă lua drept fascist, din cauza inabilităţii mele de a stăpîni spalimbaniola. Dar aceste dificultăţi au fost înlăturate cu diplomaţie de îndată ce s-au convins asupra identităţii mele, şi atunci am fost tratat cu o înaltă consideraţie foarte rar întîlnită. O, Doamne, să fi văzut Junker-ul ăla cînd a izbucnit în flăcări! La asta mă uitam cînd s-au aruncat asupra mea Fiaturile. Doamne, ce-aş vrea să vă pot spune cum era.

— Tipu' ăsta a dărîmat un rahat de Junker azi, la Jarama, şi colegii de patrulă l-au lăsat acolo, aşa că l-au nimerit şi pe el, da' a scăpat, îmi spuse unul dintre piloţi, îl ştii, Cheliuţă Jackson.

— Cît ai căzut înainte să-ţi deschizi paraşuta, Cheliuţă? îl întrebă un alt pilot.

— Aproape 2 000 de metri, şi cred că mi s-a rupt diafragma-n faţă cînd s-a întins. Am crezut că mă taie-n două. Tre' să fi fost vreo cinşpe Fiaturi şi eu voiam să cad într-un loc sigur. A fost nevoie să mă lupt o grămadă cu paraşuta ca să cad pe malul drept al rîului. Am tot manevrat la ea şi m-am prăbuşit destul de tare. Bătea vîntu' ca lumea.

— Frank a trebuit să se-ntoarcă la Alcalá, îi spuse alt pilot. Noi am pus de-un barbut. Trebuie să fim şi noi înapoi pînă-n zori.

— N-am niciun chef să mă joc cu zarurile. Am chef să beau licoarea asta numită şampanie din pahare cu mucuri de ţigări pe fund.

— Le spăl eu, spuse Al.

— Pentru tovarăşul Copie de Moş Crăciun. Pentru bătrînu' Tovarăş Crăciun! spuse Cheliuţă.

— Las-o baltă, îi zise Al.

Adună paharele şi intră cu ele-n baie.

— E tanchist? întrebă un pilot în urma lui.

— Da. A fost aici de la început.

— Cică tancurile nu mai sunt bune de nimic, spuse alt pilot.

— I-ai mai zis asta o dată, i-am răspuns. Nu vrei s-o laşi mai moale? A muncit toată ziua.

— Şi noi. Da', serios vorbind, chiar nu mai sunt bune de nimic, nu?

— Nu, nu prea. Dar el e bun.

— Da, aşa cred. Pare un tip de treabă. Cu cît sunt plătiţi?

— Luau zece pesete pe zi. Da' acum are soldă de locotenent.

— De locotenent spaniol?

— Da.

— Păi tre' să fie nebun. Sau e implicat politic?

— E politic.

— A, aşa se explică. Auzi, Cheliuţă, da' tre' să te fi chinuit niţel cu presiunea aia de la vînt, dacă zici că ţi-a zburat coada.

— Da, tovarăşe, spuse Cheliuţă.

— Şi cum te-ai simţit?

— Mă gîndeam întruna, tovarăşe.

— Da' din Junker cîţi au scăpat, Cheliuţă?

— Patru, dintr-un echipaj de şase. Eram sigur că l-am ucis pe pilot. Am observat că la un moment dat a încetat să tragă. Şi în alea mai au şi-un copilot care trage, şi cred că l-am luat şi pe ăla. Trebuie să-l fi luat, pentru că nici el n-a mai tras. Da' s-ar putea să nu-mi dau seama prea bine, de la agitaţie. In orice caz, afară au ieşit doar patru. Vreţi să vă descriu toată scena? Mă pricep foarte bine la descris scene.

Acum se aşezase pe pat cu un pahar mare plin de şampanie-n mînă, şi chelia şi faţa rozalie îi luceau de la transpiraţie.

— De ce nu bea nimeni în cinstea mea? întrebă Cheliuţă. Mi-ar plăcea ca toţi tovarăşii de faţă să bea în cinstea mea şi după aceea să vă descriu scena în toată grozăvia şi splendoarea ei.

Băurăm cu toţii.

— Unde rămăsesem? întrebă Cheliuţă.

— Tocmai ieşeai din hotelul McAlester, îi răspunse un pilot. In toată grozăvia şi splendoarea ta nu te mai prosti, Cheliuţă. Oricît de ciudat pare, ne interesează povestea.

— Să vă descriu scena. Dar înainte de asta aş mai dori nişte şampanie.

Golise paharul cînd băuserăm în cinstea lui.

— Dac-o ţine tot aşa o să adoarmă, spuse alt pilot. Pune-i doar jumătate de pahar.

Cheliuţă îl goli dintr-o înghiţitură.

— Să v-o descriu, continuă. După înc-un păhărel.

— Auzi, Cheliuţă, ia-o şi tu mai uşurel, da? Vrem să ne lămurim ce-i cu treaba asta. Tu nu tre' să mai zbori cîteva zile, da' noi ieşim mîine şi ce vrei tu să ne povesteşti, pe lîngă că-i interesant, e şi foarte important.

— Păi am făcut un raport. Puteţi să-l citiţi la unitate. 0 să afişeze o copie.

— Hai, Cheliuţă, termină cu prostiile.

— Păi dac-aveţi răbdare o să v-o descriu, spuse Cheliuţă clipind des. Salut, tovarăşe Moş Crăciun, îi spuse apoi lui Al. O să v-o descriu eu. Voi nu trebuie decît să m-ascultaţi. Şi apoi începu: A fost foarte ciudat şi foarte frumos, spuse şi-şi goli paharul.

— Termină, Cheliuţă.

— Am simţit nişte emoţii extrem de profunde. Emoţii foarte profunde. Din cele mai intense.

— Hai să ne-ntoarcem la Alcalá, spuse un pilot. Nu scoatem nimic de la căposu' ăsta rozaliu. Cu jocu' cum rămîne?

— Ba o să zică. Da' deocamdată o mai suceşte şi el.

— Vă luaţi de cum povestesc? Asia-i mulţumirea ce-o primesc din partea Republicii?

— Ascultă, Moş Crăciune, interveni Al. Zi-ne, cum a fost?

— M-ai întrebat ceva? îi răspunse Cheliuţă holbîndu-se la el. Tu îmi pui mie întrebări? Ai luat măcar o dată parte la acţiune, tovarăşe?

— Nu. Sprîncenele astea mi le-am ars cînd mă bărbieream.

— Ţine-ţi caii-n frîu, tovarăşe. O să vă descriu ciudata şi frumoasa scenă. Ştii, pe lîngă că sunt pilot, mai şi scriu.

Şi dădu din cap, confirmîndu-şi propria afirmaţie.

— Scrie pentru un ziar din Mississippi, Argus, interveni un pilot. Scrie întruna. N-au ce să-i facă, nu-l pot opri.

— Sunt un scriitor talentat. Descriu cu prospeţime şi originalitate. Am şi un articol decupat dintr-un ziar în care se spune asta, da' l-am pierdut. Şi-acum o să mă lansez în descrierea de care vorbeam.

— OK. Cum arăta?

— Tovarăşi, spuse el ridicîndu-şi paharul, era de nedescris.

— Ce v-am zis eu? spuse un pilot. Ăsta nu reuşeşte să-ngaime ceva de-acu-ntr-o lună. Niciodată n-o să reuşească să spună ceva care să aibă cît de cît sens.

— Ei, spuse Cheliuţă, săracu' de tine, mititelule. Ei bine... După ce m-am ridicat m-am uitat în jos, şi sigur că scotea fum în draci prin spate, dar îşi menţinea cursul, încercînd să treacă de munţi. Pierdea rapid altitudine şi atunci m-am poziţionat iar deasupra şi m-am aruncat asupra lui. La momentu' ăla mai eram cu restul formaţiei, şi a început să se clatine şi să scoată de două ori mai mult fum, şi pe urmă s-a deschis carlinga şi era ca şi cum m-aş fi uitat într-un cuptor explodat şi atunci au început să iasă. Eu mă întorsesem pe jumătate şi mă lăsasem în picaj, şi după aia m-am ridicat şi, cum mă uitam în spate, îi vedeam ieşind din cuptorul ăla explodat, căzînd şi încercînd să scape din zonă şi paraşutele li s-au deschis ca nişte zorele mari şi frumoase care înfloresc pe loc, iar avionul era acum o chestie mare, cuprinsă de flăcări, ceva cum nu s-a mai văzut, şi se tot învîrtea, şi mai erau patru paraşute, la fel de frumoase ca orice lucru frumos la care vă puteţi gîndi, care se ridicau încet profilîndu-se pe cer, iar una dintre ele a luat foc la margine şi, cum ardea, tipul a început să se prăbuşească tot mai repede, şi la el mă uitam cînd au început să treacă gloanţele pe lîngă mine şi Fiaturile dinspre care veneau şi gloanţele şi Fiaturile.

— Da' chiar că eşti un scriitor, spuse un pilot. Ar trebui să scrii la War Aces. Da' n-ai vrea să-mi spui în cuvinte mai simple ce s-a întîmplat?

— Da, vă zic. Da' ştiţi, serios, chiar merita să vezi toată chestia. Şi n-am mai dărîmat nici un Junker mare, cu trei motoare, pînă acum, şi-s fericit.

— Toţi suntem fericiţi, Cheliuţă. Da' spune-ne ce s-a întîmplat. Serios.

— OK. Să mai iau o gură de vin şi vă zic.

— In ce formaţie eraţi cînd i-aţi văzut?

— Păi ne eşalonaserăm în V-uri. Pe urmă ne-am aliniat la stînga şi ne-am aruncat asupra lor trăgînd cu toate armele pînă ce aproape că ne-am ciocnit, şi atunci ne-am răsucit şi am ieşit. In afară de ăsta prăbuşit, am mai lovit încă trei. Fiaturile stăteau sus, în soare. N-au coborît pînă n-am rămas singur, ca să admir peisajul.

— Şi restu' echipajului a fugit?

— Nu. Eu am fost de vină. Priveam captivat peisajul, cînd m-am trezit că nu mai sunt cu ei. Nu există vreun gen de formaţie pentru privit spectacole. Bănuiesc că şi-au văzut de treabă şi au refăcut formaţia. Nu ştiu. Nu mă-ntrebaţi. Mai sunt şi obosit. Eram entuziasmat. Da' acum sunt obosit.

— Vrei să zici că eşti somnoros. Eşti prostit de băutură şi somnoros.

— Sunt doar obosit. Un bărbat aflat în situaţia mea are tot dreptu' să fie obosit. Şi dacă mi se face somn, am dreptu' să mi se facă somn. Nu-i aşa, Moş Crăciune?

— Da, îi răspunse Al. Bănuiesc că ai dreptul să fii somnoros. Chiar şi mie mi s-a făcut somn. Nu mai jucăm nimic?

— Tre' să-l ducem pe ăsta la Alcalá şi, oricum, tre' s-ajungem şi noi tot acolo, spuse unul dintre piloţi. Da' de ce, ai pierdut mult?

— Am cam pierdut ceva.

— Vrei să dăm o dată, poate-ţi recuperezi ceva?

— Da, arunc eu pe o mie.

— Mă bag, spuse pilotul. Voi nu prea luaţi mulţi bani, ă?

— Nu, spuse Al. Nu luăm mult.

Puse bancnota de o mie pe podea, învîrti zarurile între palme, ţăcănindu-le, şi apoi se auzi o plesnitură cînd le aruncă. Doi de unu.

— Ţine zarurile, dacă vrei, îi spuse pilotul luînd bancnota de jos.

— N-am ce face cu ele, îi spuse Al ridicîndu-se.

— Ai nevoie de ceva bani? îl întrebă pilotul, cercetîndu-l curios din priviri.

— Nu, n-aş avea ce face cu ei.

— Tre' s-ajungem dracu' la Alcalá. Mai facem un joc într-una din serile astea. O să ne strîngem şi cu Frank şi cu restu'. Te lăsăm undeva?

— Chiar. Ai nevoie să te lăsăm undeva?

— Nu, spuse Al. Mă duc pe jos. E chiar aici, în josul străzii.

— Ei, noi ne ducem la Alcalá. Ştie careva parola pentru seara asta?

— Ei, tre' să ştie şoferu'. Tre' s-o fi aflat înainte să se întunece.

— Hai, Cheliuţă. Golan beţiv şi somnoros ce eşti.

— Nu-s eu ăla, spuse Cheliuţă. Eu aş putea fi un as al armatei poporului.

— Tre' să dobori zece ca să fii un as, Cheliuţă. Chiar dacă le numeri şi pe alea italiene. Tu ai dat jos unu' singur, Cheliuţă.

— Nu erau italieni. Erau nemţi. Şi tu nu l-ai văzut cum arăta cînd îl cuprinseseră flăcările pe dinăuntru. Era un infern dezlănţuit.

— Hai, scoateţi-l de-aici, interveni un pilot. Iar s-a apucat să scrie pentru Meridian, ziaru' ăla din Mississippi. Ei, la revedere. Mersi că ne-ai primit la tine.

Ne-am strîns mîinile şi pe urmă au plecat. I-am condus pînă la scări. Liftul nu mai mergea şi m-am uitat la ei cum coborau pe scări. Cheliuţă dădea din cap încet, sprijinit de cîte un tip de fiecare parte. Acu' chiar că era adormit.

La ei în cameră, cei doi tipi cu care făceam filmul încercau încă să repare camera stricată. Era o treabă delicată şi foarte obositoare pentru ochi. Cînd i-am întrebat dacă o să reuşească, cel înalt îmi răspunse:

— Da. Sigur. Trebuie. Tocmai fac o piesă care s-a rupt.

— Cine erau ăia cu petrecerea? întrebă celălalt. Noi stăm mereu să lucrăm la camera asta, a dracu'.

— Piloţi americani, i-am spus. Şi-un amic de-al meu, care-i tanchist.

— Distracţie bine? îmi pare rău să nu fiu acolo.

— A fost în regulă. Destul de haios.

— Tre' dormit şi tu. Trebuie toţi sculat devreme. Tre' să fim proaspeţi mîine.

— Cît mai aveţi de lucru la camera asta?

— Uite, din nou. Ale dracu' arcuri.

— Lasă-l. O terminăm noi. După aia dormim toţi. La cît ne scoli?

— La cinci?

— Bine. Cum se luminează.

— Noapte bună.

— Salud. Culcă-te şi tu.

— Salud, am spus. Mîine trebuie să ne-apropiem mai mult.

— Da. M-am gîndit şi eu la asta. Mult mai aproape. Mă bucur că şi tu zici aşa.

Al adormise în fotoliul mare din cameră şi lumina îi bătea drept în faţă. L-am învelit cu o pătură, dar atunci s-a trezit.

— Mă duc şi eu.

— Culcă-te aici. Pun ceasu' să te scoale.

— Poate se-ntîmplă ceva cu ceasu'. Mai bine mă duc. Nu vreau să întîrzii.

— Îmi pare rău că nu s-a mai jucat.

— M-ar fi curăţat, oricum. Tipii ăia-s ai dracu' rău la aruncat zarurile.

— Păi tu le-ai aruncat la ultimul joc.

— Sunt ai dracu' şi la ţinut miza. Şi-s nişte tipi foarte ciudaţi. Şi nu cred că-s plătiţi prea bine. Cred că dacă faci asta pentru bani, nu există destui bani pe lume ca să merite.

— Vrei să te conduc?

— Nu, spuse ridicîndu-se şi prinzîndu-şi Colt-ul cel mare pe care şi-l dăduse jos cînd ne întorseserăm de la masă. Nu-i nevoie, acu' mă simt bine. Privesc din nou în perspectivă. Asta-i tot, trebuie să vezi lucrurile în perspectivă.

— Mi-ar plăcea să te conduc.

— Nu. Tu culcă-te. O să mă duc şi-o să prind şi eu cinci ore ca lumea de somn înainte să-nceapă totu'.

— Aşa devreme începe?

— Da. N-o să aveţi destulă lumină ca să filmaţi. Mai bine-aţi rămîne-n pat.

Scoase un plic din haina sa de piele şi-l aşeză pe masă:

— Vrei, te rog, să iei asta şi să i-o trimiţi lu' frate-meu, în New York? Adresa e notată pe spate.

—  Sigur. Da' n-o să fie nevoie să trimit nimic.

— Aşa e, nici eu nu cred c-o să fie nevoie. Da-s acolo nişte poze şi alte lucruri care le-ar plăcea. Are o soţie drăguţă. Vrei să-ţi arăt o poză cu ea?

O scoase din buzunar. O ţinea în buletin. Era o fată drăguţă, brunetă, lîngă o barcă pe malul unui lac.

— Asta-i făcută în Catskills, zise Al. Da. Are o soţie drăguţă. E evreică. Da. Altă dată să nu mă mai laşi să vorbesc tîmpenii. La revedere, puştiule. Serios îţi zic, acum mi-e bine. Da' după-amiază nu mă simţeam bine deloc.

— Hai să te conduc, totuşi.

— Nu. S-ar putea să ai probleme la întoarcere, cînd treci prin Plaza de España. Unii dintre tipii de-acolo sunt cam stresaţi noaptea. Noapte bună. Ne vedem mîine seară.

— Aşa te vreau.

Sus, în camera de deasupra mea, Manolita şi englezul făceau ceva zgomot. Ceea ce însemna în mod clar că nu fusese arestată.

— Da, aşa e. Aşa trebuie să fiu. Doar că uneori îţi ia vreo trei-patru ore ca să-ţi revii.

Îşi pusese casca de piele cu bordura întărită şi chipul i se întunecase; am observat cearcănele negre pe care le avea sub ochi.

— Ne vedem mîine-seară la Chicote, i-am spus.

— Da, spuse fără să se uite-n ochii mei. Mîine-seară, la Chicote. Să nu mai pierdem timpu'. Şi plecă. 

Dacă nu l-aş fi cunoscut destul de bine şi dacă n-aş fi ştiut unde se ducea să atace a doua zi, aş fi spus că era furios din vreun motiv anume. Şi cred că pe undeva, înăuntrul său, chiar era furios, foarte furios. Sunt o grămadă de lucruri care te pot înfuria, şi faptul că trebuie să mori fără rost este unul dintre ele. Da' mă gîndesc şi că aşa e cel mai bine să fii atunci cînd ataci, furios.