O poveste de pe malul Dunarii a lui Fanus Neagu

Cocoşul roşu

„Cocoşul roşu" - mi-a spus Ştefan Drăgan, instructor al Sfatului popular raional Brăila, într-o seară de februarie, când ne-a înfundat viscolul pe amândoi într-un sat de câmpie - „Cocoşul roşu" este povestea tinereţii lui Ion Chiriac, prietenul meu de care m-am legat în vremuri de furtună.

Pe Chiriac l-am întâlnit în timpul secetei celei mari, în l947, când ne-am băgat amândoi argaţi la unul Gheorghe Jinga din Plătărăşti, sat aşezat pe malul Dunării. Jinga avea în bălţi treizeci de pogoane de pământ bun, în care creştea de minune porumbul şi orezul, o herghelie de vreo douăzeci de cai şi ţinea două năvoade cu luntri. In curte, lângă casa de piatră, lungă, într-o odaie de lut, joasă, Jinga avea şi un cazan de fabricat ţuică, în preajma căruia, toamna, stăruia un miros care-ţi tulbura minţile. Am văzut acolo curci care, ciugulind bobite din boştina fiartă, se îmbătau într-atât încât nu mai puteau să meargă.

Chiriac a ajuns la Plătărăşti, pe de-o parte mânat de foame, pe de altă parte mistuit de o patimă care-l chema să-şi risipească anii hălăduind prin lume. Omul ăsta a stat mai mult pe drumuri: a dormit cu ţiganii sub stele şi cu hamalii prin gări, a învăţat de la moţi cum să cioplească lemnul, de la pescarii de pe mare să lege prietenie cu cineva numai după ce trec împreună prin două furtuni, a muncit prin cătune, după cum a muncit prin oraşe, însă nicăieri n-a prins rădăcini. Părinţii nu şi-i ştie, susţine că nici n-a avut, că s-a trezit singur într-o zi, dorind s-o apuce dintr-odată încotro o vedea cu ochii. N-a fost cine să-i spună: „Ia-o pe aici", şi a pornit de capul lui, mai întâi spre dealuri, apoi spre munţi şi iarăşi în câmpie, ca o pasăre fără cuib. Jinga l-a găsit într-o noapte de primăvară lungit sub nucul din faţa casei şi a chemat dulăii să-l sfâşie.

- Marş de-aici, a rânjit Chiriac, că n-aveţi ce înţelege din mine! Nu vedeţi că-mi sună oasele ca nucile într-un sac?!

Într-adevăr, era aşa de lung şi uscat, încât puteai să juri că-i înşirat pe-o funie. Jinga l-a primit argat numai pe mâncare şi pe îmbrăcăminte. I-a aruncat din magazie - aşa cum mi-aruncase şi mie cu o lună în urmă - nişte haine pe care le lepădase vreun alt argat pus pe goană. Pantalonii îi fluturau pe pulpe, iar haina, cu buzunarele desprinse şi nasturii smulşi, îi atârna pe umeri fluturând, de parc-ar fi fost prinsă în vârful unei prăjini.

Jinga se purta cu noi fără mofturi. Legea lui era una: cine are pâinea porunceşte, ceilalţi, dacă nu vor să piară, se supun.

- Aşa nu mai merge, a răbufnit odată Chiriac. Ne scoli în crucea nopţii şi nu ne slăbeşti toată ziua. Prea ne-ai băgat în jug.

Auzindu-l, Jinga făcu ochii mari şi rânji:

- Da ce-ai vrea tu, să dormi până la amiază? Pofta-n cui! In curtea mea nu-i loc pentru leneşi. Nu-ţi place, ia-o la sănătoasa.

Chiriac făcu câţiva paşi spre el şi-l întrebă, parcă fără nici o legătură:

- Ştii că eu am trăit şi printre bihoreni? Ai auzit?

- Du-te dracului, ce-mi pasă mie pe unde te-ai vânturat!

- Uite ce-i, făcu Chiriac liniştit, bihorenii, când le cade cineva duşman, pândesc o noapte întunecoasă, îi dau foc la avere, apoi se urcă pe o culme şi strigă de trei ori: „Cocoşul roşu". Asta-i aşa, ca o poveste ...

Jinga înghiţi în sec şi tăcu. Dar, după întâmplarea asta începu, rar ce-i drept, să iasă şi să pună umărul la treabă în rând cu noi. In schimb, nevastă-sa şedea ca şi înainte numai în casă şi trebuia să-i ducem totul sub nas. Tiţa, singura lor fată, la fel. Tiţa însă, spre deosebire de taică-său, părea că pune ceva preţ pe noi. Ea ne socotea şi buni şi răi. Buni, fiindcă nu-i refuzam nimic - răi, fiindcă n-aveam un rost anume în lume. Tiţa era fată frumoasă - împlinise şaisprezece ani şi fugise de două ori de la liceu, ultima dată hotărâtă să nu se mai întoarcă niciodată - avea ochii mari migdalaţi, obraz rotund şi buze subţiri, palide, ai fi zis că şi le muşcă mereu, iar părul lung, castaniu, îi bătea până mai jos de coate braţele pârguite de soare.

Chiriac nu se temea să-l înfrunte pe Jinga, dar când se nimerea să fie de faţă şi Tiţa devenea dintr-odată supus şi chiar umil. Tot ce era până atunci în el curaj şi îndrăzneală se topea, pierea ca nimica. La început, am crezut că se sfieşte de ea, fiindcă o ştia umblată cât de cât prin şcoli, dar mai târziu, când am văzut că un zâmbet de-al ei îi şterge din suflet batjocura îndurată într-o săptămână, m-am speriat şi-am înţeles nebunia în care intrase: o iubea.

- Ia seama, i-am spus, Jinga o să te măture fără să stea pe gânduri. Lasă prostiile!

Dar el, din zi în zi se aprindea tot mai mult şi nu mai vroia să ştie de nimeni şi nimic. Tiţa, ca orice fată de vârsta ei, a simţit repede că prietenul meu o iubeşte. Şi nu s-a supărat. Dimpotrivă, s-a prins în joc. Şi de unde mai înainte n-ai fi scos-o din casă nici cu arcanul, acuma se rotea toată vremea prin jurul nostru, uneori dându-ne chiar o mână de ajutor. Asta o făcea mai ales când scoteam din grajduri mânjii aduşi din herghelie ca să-i învăţăm la ham. Treaba cu ei era un adevărat chin; se repezeau, sălbatici, ca să muşte, izbeau cu copitele, sau mai rău, se trânteau peste hulube şi le făceau praf. Tiţa lua biciul, intra între ei şi-i întărâta şi mai mult. Făcea asta fiindcă îi plăcea să guste primejdia, dar mai ales să stârnească admiraţia prietenului meu. Şi într-adevăr, Chiriac o privea cu mândrie, lacom, fără să se mai sature.

Jinga, când se brodi într-o zi s-o vadă întărâtând mânjii, îi strigă disperat să se întoarcă în casă, să nu se întâmple vreo nenorocire. Chiriac, în schimb, încercă s-o întărâte.

- Ţi-e frică, râse el, ţi-e frică? Bucovinencele, tu-i mama lor, ar şti ele ce să facă. Alea-s odată femei, nu se tem nici de dracu!

Ţiţei nu-i era frică. Şi-a arătat-o curând, într-o seară, la un bal, când l-a lăsat pe Luca, feciorul părintelui Oancea, să reazeme pereţii şi a dansat numai cu Chiriac. Jinga turba. Spre ziuă n-a mai putut răbda ocara, a smuls-o din braţele lui Chiriac şi a dus-o acasă, unde a zdrobit-o cu pumnii ca un nebun. După ce şi-a vărsat focul ne-a chemat şi ne-a spus:

- Luaţi-vă bulendrele şi plecaţi numaidecât la orezărie.

Orezăria era pe malul ălălalt al Dunării, în baltă. Acolo poruncea unul Berechet, cumnat cu Jinga. Era mecanic la pompa care împingea apa prin vaduri, aproape o gârlă. Apa ţinea verde lanul de orez, pe care flăcările soarelui dădeau să-l mistuiască. Era în iunie şi văzduhul tot părea o uriaşă cărămidă încinsă care ne fierbea creierii, în vreme ce fugeam cu sapa în mâini de-a lungul vadului, ca să astupăm spărturile făcute de şuvoaie. La prânz mâneam nişte păsat de mei subţire, iar seara ne înghesuiam într-o colibă la un loc cu rudarii - vreo paisprezece inşi cu femei cu tot - plătiţi să plivească buruienile. Ca să încăpem cu toţii, trebuia să dormim cu genunchii la gură, într-o duhoare de nămol şi de peşte - rudarii puneau cârlige şi undeau la un cot al fluviului - mai păcătoasă decât damful de boştină fiartă care stăruia în preajma cazanului de fabricat rachiu. Afară, unde roiau ţânţarii ca un vânt al pustiului, nu se putea dormi cu nici un chip.

Chiriac tânjea de dorul Ţiţei, pe care nu putea s-o mai vadă decât duminica dimineaţa, când mergeam să ne primenim. Şi ca să-i treacă dorul, seara, punea ţigăncile să-i cânte şi să-i ghicească norocul în cărţi.

Duminica, Tiţa îl aştepta în vad şi începeau amândoi o zi de petrecere, pe care nu le-o tulbura aproape nimeni. Jinga şi nevastă-sa erau duşi la biserică, la slujbă, iar după ce ieşeau se trăgeau în fundul casei şi beau rachiu. Jinga bea până când mustaţa roşcovană, răsucită în sus, ungureşte, îi cădea ca o potcoavă peste colţurile gurii. Când se cherchelea de-a binelea, începea să cânte tâlhăreşte:

Hai, hai,

Cu Terente nu mai e de trai.

I-a scris carte lui Brătianu

Că-i confiscă-aeroplanu

Când l-o prinde prin regatul lui...

Chiriac şi Tiţa se pierdeau prin livadă şi eu rămâneam să mă prăjesc la soare pe rampa magaziei. După ce se saturau de umblat se întorceau şi începeau să se joace cu porumbeii. Tiţa trecea sub cuşti şi fluiera şi gângurea până ce multe perechi de porumbei veneau să i se aşeze pe umeri şi pe braţele întinse. Oamenii care treceau pe drum se opreau în loc s-o admire, şi ea, ca să-i reţină cât mai mult, scornea şi făcea tot felul de pozne. Chiriac o urmărea cu încordare. În clipele alea îmi părea că el îi comandă mişcările şi ea i le îndeplineşte fără greşeală şi fără să lase să se întrevadă că ar fi înrâurită de cineva din afară.

Drept să spun, însă, niciodată nu mi-am dat seama cât adevăr cuprinde părerea mea, pentru că jocul cu porumbeii se sfârşea mai totdeauna în acelaşi fel: maică-sa apărea la fereastră, buhăită de beţie şi-i striga răguşit:

- Lasă argaţii să plece la treburi! Tu eşti fată cu carte.

Iar ea fugea bucuroasă în casă, ca şi cum s-ar fi căit de vremea pierdută cu noi.

In clipele alea, Chiriac simţea ca o zdruncinătură în inimă şi-o apuca încet spre malul fluviului.

Intr-o duminică dimineaţa, după ce mecanicul opri pompa, rudarii ne-au cerut să-i trimitem cu barca în sat, ca să-şi primească plata pentru ceea ce munciseră.

-Nu-i duceţi, ne-a sfătuit Berechet. Jinga le-a plătit ieri pescarilor şi n-o să mai verse şi azi alte parale. Lăsaţi-i aici până vine el să vadă ce-au lucrat.

- Vezi-ţi de treabă! i-a retezat-o Chiriac. Oamenii au muncit, nu cer nimic de pomană. Hai cu noi de spune ce-au muncit.

Mecanicul n-a vrut să meargă, dar lui Chiriac puţin i-a păsat.

Jinga, luat pe neaşteptate, a trebuit să le plătească rudarilor, ba a fost nevoit să le mai dea pe deasupra şi două sticle de rachiu. Dar când a sfârşit plata, s-a îndreptat către noi şi a răcnit, fixându-ne cu ochii lui reci, cenuşii, ca două bucăţelele de schijă:

-Vă bateţi joc de mine?! Lasă, că vă pun eu cu botul pe labe. Nicio grijă, vă bag eu minţile în cap.

Şi ce crezi că a fost în stare să facă? A doua zi, în zori, a mers cu noi până la orezărie şi ne-a luat barca. Atât şi a fost de-ajuns ca să ne lege de mâini şi de picioare. Chiriac, după asta, a căzut într-o muţenie din care nu-l mai scoteau nici cântecele ţiganilor, nici ocările mecanicului. Se închisese în el şi se cocârjise, ca şi cum i-ar fi atârnat cineva un bolovan de gât. Mâncarea o înghiţea în silă şi somnul nu-i mai pria. Ochii lui albaştri, duşi în fundul capului, erau mereu apăraţi de-o tristeţe grea.

Într-o noapte, nemaiputând răbda, s-a furişat tiptil până la colţul unde îmi privisem culcuşul şi mă chemă în şoaptă.

- Vino cu mine. Mişcă-te când îţi spun.

M-am sculat şi l-am urmat supus până la malul fluviului, ale cărui ape încremeniseră, răsfrângând luciri de bronz. Luna răsărise şi arunca poteci de foc între maluri. Departe, spre stânga noastră, plutea un vapor care se făcea din ce în ce mai mic, parcă s-ar fi scufundat prin gura unei copci nevăzute. Lângă fluviu era răcoare, verdele sălciilor bătea în negru.

Chiriac căută într-o scorbură şi scoase două plase de răchită.

- O să le potrivesc la intrarea în cuşti, mă lămuri el. Am auzit că noaptea, nişte pisici străine dau buzna şi se înfruptă cu porumbei.

Apoi schimbă tonul:

- Ştii să înoţi?

- Da.

- Dacă ştii, dezbracă-te. Iţi legi hainele deasupra capului şi trecem dincolo.

- Du-te dracului, m-am înfuriat eu, eşti ţicnit de-a binelea. Cum o să trec?!

- Treaba ta, făcu Chiriac şi coborî malul.

Curentul îl prinse numaidecât în braţele lui moi, dar înşelătoare.

- Ioane, ce faci? Ioane! strigam eu îngrozit şi simţii dintr-odată că mă prăbuşesc într-un vârtej de spaime.

Când m-am dezmeticit, nu-i mai vedeam decât capul; acoperită cu haine, căpăţâna-i semăna cu o buturugă pe care valurile o izbeau încet, dar stăruitor, mânând-o spre mare. M-am repezit în josul fluviului cât mă ţineau picioarele, ţipând şi chemându-l. Dar apele se dovedeau mai iuţi, cu cât goneam mai mult, cu atât îl azvârleau mai departe. Până când n-am mai ajuns să desluşesc nimic între cutele valurilor şi-am căzut la pământ, doborât de presimţiri sumbre.

Mă simţeam mic şi neputincios, dar, cu toate astea, nu conteneam să mă jur că dacă se va întâmpla vreo nenorocire, o să mă răzbun însutit. Tiţa îi insuflase nebunia prietenului meu. Tiţa trebuia să plătească. Tiţa, care purta porumbei pe umeri, când se scârbea de beţia lui taică-său.

Mulţumesc lui Dumnezeu, lucrurile s-au sfârşit cu bine, Chiriac s-a întors teafăr în zorii zilei şi, când am dat să-l îmbrăţişez, s-a ferit în lături, râzând: adică ce-mi trăsnise! Iată pentru cine mă zbuciumasem atâta!

Tiţa şezuse cu el toată noaptea în grădină, şi era atât de vesel şi voios, că nimeni şi nimic n-ar fi fost în stare să-i sucească închipuirea.

Mi-a înşirat o sumedenie de fleacuri, care în ochii îndrăgostiţilor au aceeaşi importanţă ca şi soarele de pe cer. Şi totuşi, în adâncul sufletului, îl rodea bănuiala că cineva îl pândise tot timpul. Bănuiala asta, neîntemeiată, n-ajungea deocamdată să-i tulbure fericirea şi-am încercat să i-o spulber cu totul.

- Jinga n-a putut să fie, te-ar fi zdrobit pe loc. Nevastă-sa, la fel, te-ar fi luat în unghii. Ţi s-a părut, asta-i! Frica păzeşte pepenii.

Dar inima îmi spunea că prietenul meu este în primejdie şi inima nu minte. Trebuia de-acum înainte să-l opresc să-şi mai facă de cap. Dragostea însă, ca şi viaţa, cere totul. Dragostea este dăruire deplină. Cine iubeşte cu adevărat duce în el ceva din frumuseţea şi nebunia mărilor. Şi prietenul meu iubea. In seara următoare, după ce rudarii au adormit, l-am văzut iarăşi furişându-se spre malul fluviului.

I-am luat urma, hotărât cu orice chip să mă aşez de-a curmezişul planurilor pe care şi le închegase. L-am ajuns mai jos de orezărie, într-un foişor de plopi. Tocmai se pregătea să intre într-o spărtură a malului, unde era priponit un cal murg, pe care, mi-a spus mai apoi, îl scosese dintr-o herghelie străină. L-am prins de braţ.

- Unde te duci iar?

- Ce vrei, s-a smucit el, de ce te bagi? Sunt nebun, fereşte-te.

- Rămâi pe loc, m-am înverşunat eu, n-ai să pleci nicăieri. Să ştii că-l chem pe Berechet.

Asta l-a îmblânzit pe dată şi a început să-mi explice cu glas rugător:

- Trebuie să trec. Tiţa mă aşteaptă. Cu calul nu-i deloc greu, zău că da! Poţi să te arunci şi îmbrăcat în apă, numai să te ţii zdravăn de coama lui. Nu-i greu deloc. Trebuie să ai grijă doar să nu-i apeşi capul şi să nu te îndese curentul sub picioarele lui. Nu-i greu. Aşa am trecut

şi dimineaţă. Haide, lasă-mă!

Tot vorbind, împinse calul pe poteca bătură de rudari până ce ajunseră la muchea malului. Acolo se întâmplă ceva ce ne făcu pe amândoi să încremenim: dinspre Plătărăşti se îndrepta spre noi o barcă al cărei bot negru şi ascuţit tăia valurile cu iuţeală. Părea purtată de un om dibaci, care ştie să mânuiască vâslele, fără să obosească.

- Vine Tiţa, izbucni Chiriac, Tiţa! şi sări beat de bucurie pe fâşia de nisip care sclipea sub mal.

Eu mă trăsei în umbra plopilor.

Între timp, barca se apropia tot mai mult, dar bătea în sus, spre pompa orezăriei, ca şi cum ar fi vrut să iasă în alt vad.

- Tiţa, strigă Chiriac. Tiţa! ... Sunt aici!

Barca se smuci uşor, săltând peste ochiurile care se răsuceau ca nişte colaci de frânghii azvârliţi în adâncuri. Dar în barcă nu era Tiţa, ci taică-său. Chiriac amuţi şi se repezi înapoi. Era prea târziu, şi malul în faţa lui cădea drept. Jinga se lăsă pe vine în barcă şi numaidecât bufni o detunătură care se rostogoli îngroşată pe fluviu. La a doua detunătură bălţile clocotiră şi dinspre coliba noastră se năpustiră rudarii urlând. Jinga lăsă arma, puse mâna pe vâsle şi întoarse barca spre malul ălălalt. Fugea încredinţat că nu-l văzuse nimeni. Chiriac se târî până sus. Fusese atins de alice în pulpa dreaptă, mai jos de şold. Rana nu era adâncă şi putea merge singur, fără sprijin.

- Să nu spui cine-a fost, auzi? Să nu spui! îmi ceru el cu glas subţire, care parcă nu mai era a lui.

Şi l-am ascultat, fără să ştiu de ce-o făceam.

Ţigăncile i-au oblojit rana, bocind şi ocărând. Rudarii înjurau de ţi se încrâncena carnea. Singur mecanicul nu zise nimic: se uită la vânzoleala din colibă şi plecă fluierând spre coliba lui, săpată lângă pompă.

Târziu, către miezul nopţii, rudarii au adormit. Chiriac se foia în culcuşul lui şi gemea.

Dimineaţa, când m-am sculat, nu l-am mai găsit în colibă. Rudarii mi-au spus că-şi luase legătura în spinare şi se pierduse pe un drum din câmpia pârjolită de arşiţă.

Ne legasem prieteni prin suferinţă şi plecase fără să-mi spună o vorbă!

La vremea prânzului, Jinga sosi la orezărie. Era băut şi ochii îi luceau vicleni. Venind, se dovedise mai puţin puternic decât îl credeam - putea să omoare cu inimă rece, ca un lup, dar după aia nu era în stare să reziste fricii care te gâtuie şi-ţi dă brânci să mai treci încă odată prin locurile unde ai săvârşit fapta, să vezi dacă n-ai lăsat urme, să le ştergi dacă sunt.

Rudarii l-au întâmpinat cu plecăciuni şi văicăreli, mecanicul, cu braţele încrucişate, părând că i-ar spune: „Eu ştiu multe, mie n-ai ce să-mi faci".

Jinga se urcă gâfâind pe un fel de movilă, la întretăierea a două vaduri, se uită lung peste lanul de orez şi, deodată, întorcându-se către mine, spuse:

-  Cheamă-l încoace pe Chiriac!

- Chiriac nu mai este aici, se amestecă mecanicul. L-a împuşcat cineva în picior şi şi-a luat tălpăşiţa şontâc-şontâc.

Jinga răsuflă scurt şi se năpusti asupra mea, răcnind, cu toate că nu scosesem o vorbă:

- Marş la treabă! Am cheltuit o avere cu voi, nu v-am lăsat să crăpaţi de foame şi drept mulţumire mă prădaţi ca în codru.

Ii întorsei spatele.

- Stai aşa, strigă el, după ce făcui câţiva paşi. Aruncă sapa şi hai cu mine în sat.

Dracu să-l ia, ori îşi pierduse cumpătul cu totul, ori era mai deştept decât îmi închipuiam!

In sat am trăit două zile ca într-o înfrigurare. Presimţiri urâte îmi strângeau inima. Aveam credinţa că în curând o să se producă o răsturnare undeva aproape, sau chiar în mine, şi că nimeni n-ar fi putut să o preîntâmpine. Pe Tiţa o ţineau sub cheie, ca pe o haină de moarte, şi n-o vedeam decât seara, pentru o jumătate de ceas, când ieşea în balcon însoţită de maică-sa.

Şi într-o noapte presimţirile mele s-au adeverit. Jinga, care de cu seară îmi poruncise să pregătesc căruţa şi să pun în coş doi saci de grâu şi o budană de miere, a luat-o pe Tiţa şi-au plecat la nişte neamuri pe care le avea la Brăila.

- Bagă de seamă, mi-a zis el când să iasă pe poartă. De aia te-am adus aici, ca să veghezi până mă-ntorc eu. Poimâine sunt înapoi. Dacă vin rudarii să ceară ceva, îi iei cu biciul din urmă, şi a îndemnat caii.

In aceeaşi noapte, aproape de zori, a dat buzna în odaia mea Chiriac. L-am primit cu frică. In câteva zile se schimbase uimitor de mult, devenise arţăgos, părând mereu că stă gata să muşte. Trăsăturile feţei i se adânciseră peste măsură, trădând o suferinţă care pe dinăntru trebuia să fie groaznică. Ochii lui împovăraţi de tristeţe îşi pierduseră culoarea.

- Ce cauţi aici? l-am întrebat. Nu-ţi ajunge cât ai îndurat?

- Am venit s-o iau pe Tiţa.

Glasul îi suna spart, repezit, învăluit într-o umbră răcoroasă care îl făcea să semene a scrâşnet.

- Ai venit prea târziu, au dus-o de-acasă.

- Nu se poate, gemu el. Ştiu că-i aici. O ţin în odaia din austru. De ce mă minţi?

Vorbea şi tremura tot, scăldat într-o sudoare rece.

- Au dus-o, repetai eu. Şi mă înfuriai: Dă-o dracului de căţea.

Chiriac se uită lung la mine, apoi se repezi la uşă şi ieşi în noapte mai înainte de a putea să-i tai calea. Am luat-o la fugă după el, stârnind bătaia câinilor din vecini. La colţul gardului m-am oprit. Chiriac intrase în grădină şi se căţăra pe brâul de la mijloc al casei. Tocmai se sălta pe pervazul ferestrei, când uşa din dos se deschise şi în prag apăru stăpâna, numai în cămaşă, cu pletele răvăşite.

- Hei, băiete, ce s-a întâmplat? De ce latră câinii?

- Mânjii, i-am răspuns, se bat mânjii.

Stăpâna porni spre grajd să-i vadă. Mă repezii înaintea ei cu sufletul la gură.

- Acum s-au astâmpărat ... I-am liniştit ... Doi sunt mai nărăvaşi... O să-i scot la conovăţ ...

- Mută-i în şopron, mă sfătui ea, dar leagă-i scurt şi trainic, să nu rupă.

După asta căscă lung, îşi trosni oasele şi plecă să se culce. De abia făcu câţiva paşi, că slobozi un ţipăt sec şi se lipi înspăimântată de perete. Am lăsat mânjii şi m-am dus s-o ajut. Ieşind din grajd, am văzut înălţându-se peste creasta casei o pălălaie care suia în vârtejuri, risipind noaptea şi, pentru prima oară, am auzit strigându-se în bălţi:

- Cocoşul roşu ... Cocoşul roşu ... Cocoşul roşu ...

De atunci au trecut ani şi ani. De Chiriac nu mai ştiu nimic.