O poveste politista a lui Cehov

Chibritul suedez  

I

În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1885, un tânăr bine îmbrăcat intră în biroul şefului poliţiei sectorului doi din judeţul X şi declară că stăpânul lui, sub­locotenentul de cavalerie în retragere, Marc Ivanovici Cliauzov, fusese asasinat. Tânărul era galben la faţă şi părea foarte tulburat. Mâinile îi tremurau, iar în ochi i se citea groaza.

— Cu cine am onoarea să vorbesc? îl întrebă şeful de poliţie.

— Psekov, administratorul lui Cliauzov. Agronom şi mecanic.

Sosind la faţa locului cu Psekov şi cu martorii aduşi pentru a fi de faţă la constatare, şeful poliţiei văzu îmbulzindu-se în faţa pavilionului locuit de Cliauzov lume multă. Vestea omorului făcuse ocolul împreju­rimilor cu iuţeala fulgerului şi, fiind şi zi de sărbă­toare, oamenii din toate satele învecinate dăduseră fuga la conac. Era o hărmălaie de nedescris. Ici colo, se vedeau feţe plânse. Uşa iatacului lui Cliauzov era încuiată pe dinăuntru. Cheia rămăsese în broască.

    — Răufăcătorii trebuie să fi intrat pe fereastră, îşi dădu cu părerea Psekov.

Fereastra dădea în grădină. Se duseră s-o cerceteze. Geamurile erau întunecate, sinistre. Pe dinăuntru fu­sese trasă o perdea verde, ieşită de soare. Un colţ al perdelei era uşor dat la o parte. Pe sub el puteai arunca o privire în iatac.

— S-a uitat cineva dintre dumneavoastră pe fereas­tră? întrebă şeful poliţiei.

— Nu, să trăiţi, Înălţimea Voastră, spuse grădi­narul Efrem, un moşneguţ mărunt, cu păr cărunt şi înfăţişare de plutonier major la pensie. Parcă-ţi mai arde să te uiţi, când tremuri ca varga!

— Eh, Marc Ivanîci, Marc Ivanîci! oftă şeful poliţei, privind spre fereastră… Îţi spuneam eu că ai s-o sfârşeşti rău! Ţi-o spuneam, sărăcuţul de tine, dar nu mă ascultai! Desfrâul nu duce la nimic bun!

— Noroc de Efrem, spuse Psekov, fără el nu ne-am fi gândit. Lui cel dintâi nu i-a mirosit a bine. A dat pe la mine azi-dimineaţă şi mi-a spus: „De ce nu s-o fi trezind boierul nostru de atâta timp? E o săptămână încheiată de când nu mai iese din iatac!” Am rămas trăsnit. Şi dintr-odată, mi-a fulgerat prin minte: de sâmbăta trecută nu l-a mai văzut nimeni, şi astăzi e duminică! Şapte zile, nu-i glumă!

— Da, săracu’!… oftă încă o dată şeful poliţiei. Era băiat deştept, cu carte, bun la inimă. Pot să spun că, în tovărăşia prietenilor, era omul cel mai simpatic. Dar mare desfrânat, Dumnezeu să-l ierte! Te puteai aştepta la orice din partea lui! Stepane, – se adresă el unuia dintre martori, – du-te chiar acum la mine acasă şi trimite-l pe Andriuşca la ispravnic, să-i ra­porteze cazul! Spune că Marc Ivanîci a fost omorît! Treci şi pe la plutonierul de jandarmi; să mai lase răcoritoarele! Să vină încoace! După aceea, du-te şi la judecătorul de instrucţie, Nikolai Ermolaici, şi pof­teşte-l şi pe el să vină aici! Stai o clipă să-i scriu câteva rânduri.

Şeful poliţiei orândui paznici în jurul casei, scrise judecătorului de instrucţie o scrisoare şi se duse la ad­ministrator să bea ceai. Acum şedea pe un scăunel, sugea o bucată de zahăr şi înghiţea tacticos ceaiul, care frigea ca focul.

— Aşa-i… îi spunea el lui Psekov. Aşa-i… Nobil, om bogat… un adevărat răsfăţat al zeilor, cum zicea Puşkin, şi unde a ajuns? Nimic nu s-a ales de el! Se ţinea de chefuri, trăia în desfrâu şi… pof­tim!… l-au omorât.

După vreo două ceasuri sosi judecătorul de instruc­ţie. Nikolai Ermolaici Ciubikov (aşa îl chema pe ma­gistrat), un bătrân înalt şi trupeş de vreo şaizeci de ani, care îşi îndeplinea de un sfert de veac funcţia ce o deţinea. Tot judeţul îl respecta, ştiindu-l om cinstit, deştept, energic şi care îşi iubea meseria. Împreună cu el, sosi la faţa locului şi nelipsitul lui tovarăş de drum, grefierul Diukovski, un tânăr înalt, de vreo douăzeci şi şase de ani.

— E adevărat ce-am auzit, domnilor? începu Ciubikov, intrând în odaia lui Psekov şi strângând la repezeală mâna tuturor. E adevărat? Marc Ivanîci? Omorât? Nu, asta nu se poate! Nu-se-poa-te!

— Ei, ce vreţi… oftă şeful poliţiei.

— Doamne, Dumnezeule! Doar l-am văzut vinerea trecută la iarmarocul din Tarabancovo. Să-mi fie cu iertare, dar am băut votcă cu el! Vă daţi seama!…

— Ei, ce vreţi… oftă încă o dată şeful poliţiei.

Mai oftară o dată cu toţii, se cutremurară băură câte un pahar de ceai, apoi se îndreptară spre casă.

— La o parte! strigă către mulţime şeful poli­ţiei.

Intrând în casă, judecătorul de instrucţie procedă în primul rând la cercetarea uşii iatacului. Fu stabilit că uşa era de brad, vopsită galben şi nevătămată. Nu se descoperi niciun semn deosebit care ar fi putut fo­losi drept indiciu. Se apucară să spargă uşa.

— Rog, domnilor, ca cei de prisos să se îndepăr­teze! spuse judecătorul de instrucţie când, după îndelungate pocnituri şi trosnituri, uşa cedă toporului şi daltei. Vă fac această rugăminte în interesul in­strucţiei… Plutonier, nu lăsa pe nimeni să intre!

Ciubikov, grefierul şi şeful poliţei deschiseră uşa şi unul după altul intrară şovăitori în iatac. Înaintea ochilor li se înfăţişă următoarea privelişte: lângă fereastră – singura – se afla un pat mare, cu o uriaşă saltea de puf. Pe salteaua mototolită, o pătură făcută ghemotoc. Perna, cu faţă de stambă, foarte mo­totolită şi ea, zăcea pe podea. Pe măsuţa de lângă pat era un ceas de argint, o monedă de douăzeci şi cinci de copeici şi câteva chibrituri cu cap de pucioasă. Afară de pat, măsuţă şi un singur scaun, în iatac nu se găsea nicio altă mobilă. Aruncând o privire sub pat, şeful poliţiei văzu vreo două duzini de sticle goale, o pălărie veche de paie şi o litruţă de votcă. Sub măsuţă zăcea o cizmă prăfuită. După ce-şi plimba privirea prin odaie, judecătorul de instrucţie se în­cruntă şi se făcu roşu la faţă.

— Nemernicii! mormăi el, strângând pumnii.

— Dar unde-i Marc Ivanîci? întrebă încet Diukovski.

— Te rog să nu te amesteci, se răsti la el Ciubikov. Fă bine şi cercetează podeaua! Este al doilea caz de acest fel în practica mea, Evgraf Cuzmici, se adresă el şefului poliţiei, coborând glasul. În anul 1870, am avut un caz asemănător. Probabil că-ţi aduci şi dumneata aminte… Omorul negustorului Portretov. Tot aşa s-a întâmplat. Tâlharii l-au omorât şi au scos cadavrul pe fereastră…

Ciubikov trase perdeaua şi împinse cu băgare de seamă fereastra, care se deschise.

— Se deschide, deci nu era închisă… Hm!… Urme pe pervazul ferestrei! Le vezi? Iată urma unui ge­nunchi… Cineva a intrat pe aici… Va trebui să cerce­tăm cu de-amănuntul fereastra.

— Pe podea nu se vede nimic deosebit, spuse Diukovski. Nici pete, nici zgârieturi. N-am găsit decât un chibrit suedez ars. Iată-l! După cât îmi aduc aminte, Marc Ivanîci nu fuma, şi pentru casă folosea chibrituri cu cap de pucioasă, nicidecum chibrituri suedeze. Chibritul acesta poate fi un indiciu…

— Mai taci odată, te rog! spuse judecătorul de instrucţie, făcând un gest plictisit cu mâna. Îi tot dai zor cu chibritul. Nu pot suferi oamenii pripiţi! Decât să cauţi chibrituri, ai face mai bine să cerce­tezi patul!

După cercetarea patului, Diukovski raportă:

— Nicio pată de sânge… Nu sunt nici rupturi proas­pete. Pe pernă se văd însă urme de dinţi şi pătura e stropită cu un lichid, având mirosul şi gustul berii… Aspectul general al patului ne îndreptăţeşte să credem că pe el a avut loc o luptă.

— Ştiam şi fără dumneata că a fost luptă! Nu te întreb de asta. Decât să cauţi urme de luptă, ai face mai bine să…

— O cizmă e aici, cealaltă lipseşte.

— Şi ce are a face?

— Înseamnă că a fost sugrumat în timp ce îşi scotea cizmele. N-a avut timp s-o scoată şi pe cea­laltă, şi…

— Ai luat-o razna!… De unde ştii că a fost su­grumat?

— Pe pernă sunt urme de dinţi. Perna este foarte mototolită şi aruncată la o distanţă de aproape doi metri de pat.

— Uitaţi-vă cum bate câmpii! Hai să mergem în grădină. Ai face mai bine să cercetezi grădina, decât să scotoceşti pe aici… Asta am s-o fac şi fără dum­neata.

În grădină, instrucţia procedă în primul rând la cer­cetarea ierbii. Sub fereastră, era călcată. Se mai con­stată că tufa de brusture crescută chiar lângă zid era atinsă şi ea. Diukovski izbuti să descopere câteva rămurele rupte şi o bucăţică de vată. Pe florile de sus ale brusturelui, găsi nişte firişoare subţiri de lână albastră.

— Ce culoare aveau hainele cu care a fost văzut ultima dată? întrebă Diukovski pe Psekov.

— Galbene; erau de dril.

— Foarte bine. Înseamnă că unul dintre asasini purta haine albastre.

Câteva flori de brusture fură tăiate şi învelite cu grijă în hârtie. Tocmai atunci sosi şi ispravnicul Arţîbaşev-Svistakovski, cu doctorul Tiutiuev. Ispravnicul dădu bună ziua şi începu pe nerăsuflate să pună tot soiul de întrebări, ca să-şi astâmpere curiozitatea, iar doctorul, un om înalt şi din cale-afară de uscăţiv, cu ochi adânciţi în orbite, cu nas lung şi bărbie ascu­ţită, se aşeză pe o buturugă şi, fără să dea bună ziua nimănui sau să întrebe ceva, oftă şi spuse:

— Sârbii au început din nou să se frământe! Eu nu înţeleg ce vor! Of, Austrie, Austrie! Numai tu eşti de vină!

Cercetarea ferestrei pe dinafară nu dădu absolut niciun rezultat; în schimb, cercetarea ierbii şi a tufelor mari apropiate de fereastră furniză instrucţiei multe indicii folositoare. Diukovski izbuti, bunăoară, să desluşească pe iarbă o dâră de pete de culoare închisă, care pornea de la fereastră şi se prelungea pe o dis­tanţă de vreo zece metri spre fundul grădinii. Dâra se isprăvea sub una dintre tufele de liliac, cu o pată mai mare de culoare cafenie, aproape neagră. Sub aceeaşi tufă se găsi o cizmă, care se dovedi a fi perechea ciz­mei găsite în iatac.

— Ăsta-i sânge vechi! spuse Diukovski, cerce­tând petele.

La cuvântul „sânge”, doctorul se ridică alene şi apropiindu-se, aruncă o privire scurtă spre pete.

— Da, e sânge, mormăi el.

— Dacă-i sânge înseamnă că n-a fost sugrumat! spuse Ciubikov, uitându-se batjocoritor la Diukovski.

— A fost sugrumat în iatac, iar aici, de teamă să nu-şi revină cumva în fire, l-au lovit cu un obiect as­cuţit. Pata de sub tufă dovedeşte că a zăcut aici un timp, până ce ucigaşii au găsit mijlocul să-l scoată din grădină.

— Şi cizma?

— Cizma aceasta întăreşte şi mai mult presupu­nerea mea că a fost omorât în timp ce se descălţa, înainte de culcare. A apucat să-şi scoată o cizmă, iar pe cealaltă – adică pe asta – n-a mai avut timp s-o scoată decât pe jumătate. A fost cărat apoi pe jos, şi din pricina hurducăturilor cizma scoasă pe jumătate i-a ieşit singură din picior.

— Ce dar ai de a pricepe totul dintr-odată! Să te minunezi nu altceva, îl luă iar peste picior Ciubikov. Şi cum îi merge gura, ca o morişcă! Când ai să te dezbari odată de obiceiul de a te vârî în toate cu raţionamentele dumitale? Decât să scorneşti verzi şi uscate, ai face mai bine să iei puţină iarbă cu sânge, pentru analiză!

După cercetarea şi întocmirea unei schiţe a locului, instrucţia se transportă la administrator, pentru a în­cheia procesul verbal şi a lua masa. În timp ce mân­cau, anchetatorii se porniră să discute despre crimă.

— Ceasul, banii şi toate celelalte sunt neatinse, începu Ciubikov, vasăzică e limpede, ca lumina zilei, că mobilul crimei n-a fost jaful.

— Şi a fost săvârşit de un intelectual, se ames­tecă Diukovski.

— Ce te face să crezi asta?

— Chibritul suedez, care nu este încă cunoscut de ţăranii de pe aici. Asemenea chibrituri nu sunt folo­site decât de moşieri, şi nici măcar de toţi. În treacăt fie zis, omorul n-a fost săvârşit de un singur om, ci de cel puţin trei: doi ţineau victima şi al treilea o sugruma. Cliauzov era puternic şi nu se poate ca asa­sinii să nu fi ştiut acest lucru.

— La ce îi putea sluji puterea, dacă, să zicem, dor­mea?

— Asasinii l-au surprins în timp ce-şi scotea ciz­mele. Şi, de vreme ce-şi scotea cizmele, înseamnă că nu dormea.

— Lasă fantezia! Mai bine mănâncă!

— După cât îmi poate mintea, Înălţimea Voastră, spuse grădinarul Efrem, punând samovarul pe masă, mârşăvia asta n-a făcut-o nimeni altul decât Nikolaşca.

— Se prea poate, încuviinţă Psekov.

— Şi cine-i acest Nikolaşca?

— Valetul boierului, Înălţimea Voastră, răspunse Efrem. Cine altul ar fi putut s-o facă decât el? E un bandit, Înălţimea Voastră! Un beţiv şi un desfrânat, cum nu s-a mai pomenit! Aducea întotdeauna boie­rului votcă şi îl ajuta să se dezbrace… Nu-i altul decât el! Apoi mai îndrăznesc să raportez Înălţimii Voastre că ticălosul ăsta s-a lăudat odată la cârciumă că-i va face de petrecanie boierului. Toată daravera a pornit de la Akulka, de la o muiere… E nevasta unui soldat. Îi era ibovnică… Femeia i-a plăcut boierului, care i-a luat-o. El, se înţelege, s-a mâniat… Acum e la bucă­tărie, beat turtă. Plânge… şi minte că-i pare rău de boier…

— E drept că din pricina Akulkăi poţi să-ţi ieşi din minţi, spuse Psekov. E nevastă de soldat, femeie simplă, dar… Nu degeaba a poreclit-o Marc Ivanîci, „Nana”(1). Are în ea ceva ce aminteşte de Nana… ceva aţâţător…

— O ştiu… am văzut-o… spuse judecătorul de instrucţie, suflându-şi nasul într-o batistă roşie.

Diukovski roşi şi lăsă ochii în jos. Şeful poliţiei în­cepu să bată darabana cu degetele în farfurie. Isprav­nicul tuşi şi începu să caute ceva în ghiozdan. Doc­torul fu singurul asupra căruia numele Akulkăi şi al Nanei nu produseră nicio impresie. Judecătorul de in­strucţie porunci să fie adus Nikolaşca. Nikolaşca, un flăcău tânăr, deşirat, cu nas mare, pistruiat, şi cu piep­tul scofâlcit, îmbrăcat cu o haină veche a boierului, intră în oidaie şi se închină până la pământ în faţa judecătorului. Faţa-i era adormită şi plânsă. Abia se ţinea pe picioare de beat ce era.

— Unde ţi-e boierul? îl întrebă Ciubikov.

— A fost omorât, Înălţimea Voastră.

Spunând asta, Nikolaşca clipi şi începu să plângă.

— Asta o ştim şi noi. Dar unde-i acum? Unde-i cadavrul lui?

— Se spune că l-ar fi scos prin fereastră şi l-ar fi îngropat în grădină.

— Hm!… Rezultatele anchetei au şi ajuns să fie cunoscute la bucătărie… Foarte rău. Ia spune-mi unde erai în noaptea în care a fost omorât boierul? Adică sâmbătă?

Nikolaşca înălţă cât putu capul, lungi gâtul şi ră­mase pe gânduri.

— Nu pot să ştiu Înălţimea Voastră, spuse el. Eram cam băut şi nu-mi aduc aminte.

— Alibi! şopti Diukovski, zâmbind ironic şi frecându-şi mâinile.

— Bine. Dar de ce-i sânge sub fereastra boierului?

Nikolaşca ridică capul şi rămase iar pe gânduri.

— Gândeşte-te mai repede! spuse ispravnicul.

— Acuşi-acuşi. Sângele e de la un fleac, Înălţimea Voastră. Am tăiat o găină. Am tăiat-o aşa, ca de obicei, dar ea s-a smuls din mâinile mele şi a dat să fugă… De-aia e sânge.

Efrem recunoscu că Nikolaşca tăia într-adevăr zilnic găini, cam pe unde se-ntâmpla, dar nimeni nu văzuse o găină pe jumătate tăiată alergând prin grădină, lu­cru care nu se putea însă nici nega sută la sută.

— Alibi, zâmbi din nou Diukovski. Dar ce alibi tâmpit!

— Ai cunoscut-o pe Akulka?

— Am avut păcatul ăsta.

— Şi boierul ţi-a luat-o?

— Nu, Înălţimea Voastră. Pe Akulka mi-a luat-o dumnealui, domnul Psekov, Ivan Mihailîci, şi boierul lui Ivan Mihailîci i-a luat-o, nu mie. Aşa s-au fost petrecut lucrurile.

Psekov se tulbură şi începu să-şi frece ochiul stâng. Diukovski îşi aţinti privirea asupra lui, îi citi în ochi tulburarea şi tresări. Văzu că administratorul purta pantaloni albaştri, amănunt pe care nu-l băgase de seamă până atunci. Pantalonii aceştia îi aduseră aminte de firele de lână albastră, găsite pe brustur. Ciubikov se uită la rândul lui cu suspiciune la Psekov.

— Poţi să te duci! îi spuse el lui Nikolaşca. Şi acum, domnule Psekov, dă-mi voie să-ţi pun o în­trebare. Desigur că ai fost aici în noaptea de sâmbătă spre duminică?

— Da, la ora nouă am cinat cu Marc Ivanîci.

— Şi după aceea?

Psekov se tulbură şi se sculă de la masă.

— După aceea… după aceea… Zău că nu-mi aduc aminte, bolborosi el. Am băut mult atunci… Nu-mi aduc aminte unde şi când am adormit… De ce vă uitaţi cu toţii aşa la mine? Ca şi cum eu l-aş fi omorât!

— Unde te-ai trezit?

— M-am trezit în bucătăria servitorilor, pe sobă… Toţi îmi sunt martori. Dar cum am nimerit pe sobă, nu ştiu…

— Fii calm… Ai cunoscut-o pe Akulina?

— Nu-i nimic extraordinar în asta…

— Şi de la dumneata a trecut la Cliauzov?

— Da… Efrem, mai serveşte ciuperci! Mai luaţi un ceai, Evgraf Cuzmici?

Se aşternu o tăcere grea, apăsătoare, care ţinu vreo cinci minute. Diukovski tăcea şi nu-şi mai des­prindea ochii sfredelitori de pe faţa lui Psekov, care se îngălbenise. Tăcerea fu întreruptă de judecătorul de instrucţie.

— Va trebui, spuse el, să mergem în casa cea mare îşi să stăm de vorbă cu Maria Ivanovna, sora defunctului. Poate să ne dea ea unele lămuriri.

Ciubikov şi ajutorul lui mulţumiră pentru prânz şi se îndreptară spre clădirea cea mare a conacului, unde o găsiră pe Maria Ivanovna, sora lui Cliauzov, o fată bătrână, de patruzeci şi cinci de ani, rugându-se la icoane. Zărind în mâinile anchetatorilor ghiozdane şi şepci cu rozetă, Maria Ivanovna păli.

— În primul rând, să ne iertaţi că tulburăm recu­legerea dumneavoastră în rugăciune, dacă pot să mă exprim astfel, începu Ciubikov curtenitor, înclinându-se. Dar am venit la dumneavoastră cu o mare rugăminte. Fireşte că aţi şi auzit… sunt bănuieli că fratele dumneavoastră ar fi fost ucis într-un chip oare­cum… Ce vreţi, voinţa Celui de Sus… Nimeni nu scapă de moarte, nici împăraţii, nici plugarii. N-aţi putea să ne ajutaţi cu vreo indicaţiune, vreo lămurire…

— Ah, nu mă întrebaţi! şopti Maria Ivanovna, pălind şi mai mult şi acoperindu-şi faţa cu mâinile. Nu pot să vă spun nimic! Absolut nimic! Vă implor! Nu pot să… Ce ştiu eu? Ah! nu, nu… niciun cuvânt despre fratele meu! Chiar de-ar fi să mor, n-aş spune nimic!

Maria Ivanovna izbucni în lacrimi şi se făcu nevă­zută în altă odaie. Instructorii se uitară unul la altul, dădură din umeri şi se retraseră.

— A dracului muiere! înjură Diukovski, ieşind din casa cea mare. Ştie sigur ceva, şi nu vrea să spuie. Şi pe faţa fetei în casă e scris ceva… Dar lăsaţi pe noi, drăcoaicelor! Le descurcăm noi pe toate.

Seara, Ciubikov şi grefierul se întorceau acasă lu­minaţi de o lună gălbuie. Şezând alături în trăsură, îşi făceau în minte bilanţul zilei. Deopotrivă de oste­niţi, tăceau amândoi. Lui Ciubikov nu-i plăcea să vorbească la drum, iar guralivul de Diukovski tăcea, ca să-i facă pe plac moşneagului. Spre sfârşitul dru­mului, grefierul nu mai putu să rabde şi începu:

— Non dubitandum est(2) că Nikolaşca e amestecat în afacerea asta, spuse el. N-ai decât să-l pri­veşti ca să-ţi dai seamă ce poamă e… Alibiul lui ni-l dă legat de mâini şi de picioare. Dar sunt convins că nu el e iniţiatorul. El n-a fost decât o unealtă neroadă. Sunteţi de acord? Iar prefăcutul de Psekov joacă de asemenea un rol important în toată povestea. Pantalonii albaştri, tulburarea lui, faptul că, după omor, de groază, s-a culcat pe sobă, alibiul lui şi Akulka…

— Vorbeşti să n-adormi! Vasăzică, după părerea dumitale, asasinul este cel care a avut de-a face cu Akulka? Pripit mai eşti, băiete! Ţi-ar trebui un bibe­ron de supt, nu o crimă de descurcat! Şi dumneata ai făcut curte Akulkăi: înseamnă prin urmare că ai fost părtaş la omor?

— Akulka a stat şi la dumneavoastră o lună de zile, ca bucătăreasă… Nu, eu nu spun nimic. În noaptea de sâmbătă spre duminică, am jucat cărţi împreună, deci ştiu ce aţi făcut; altfel m-aş fi legat şi de dumnea­voastră. Dar nu e vorba de femeie! Ci de pornirea urâtă, josnică, mârşavă a acestui tânăr de condiţie mo­destă care nu s-a putut împăca cu gândul că n-a rămas cel mai tare pe poziţie. Ambiţia, mă rog… A vrut să se răzbune. Apoi… Buzele lui groase îi trădează senzuali­tatea. Amintiţi-vă cum plescăia din buze, asemuind-o pe Akulka cu Nana? Este indiscutabil că nemernicul era mistuit de o patimă cumplită! Prin urmare: amor propriu jignit şi patimă nesatisfăcută. Asta-i de ajuns pentru a făptui un omor. Doi sunt deci în mâinile noas­tre; dar cine-i al treilea? Nikolaşca şi Psekov l-au ţinut pe Cliauzov. Cine l-a sugrumat? Psekov e sfios, ruşinos, şi – ce mai una, alta – un fricos. Iar oameni ca Nikolaşca nu se pricep să înăbuşe un om cu o pernă; ei lucrează cu toporul sau cu ciomagul… De sugrumat, l-a sugrumat un al treilea… Dar cine?

Diukovski îşi trase pălăria pe ochi şi căzu pe gân­duri. Tăcu până când trăsura trase la locuinţa judecă­torului de instrucţie.

— Evrika! strigă însă grefierul de cum intră în casă, în timp ce-şi scotea paltonul. Evrika, Nikolai Ermolaici! Nu înţeleg cum de nu mi-a venit în cap mai înainte. Ştiţi cine-i al treilea?

— Ia slăbeşte-mă, te rog! Cina-i gata! Hai să mân­căm!

Judecătorul de instrucţie şi Diukovski se aşezară la masă. Diukovski îşi turnă un păhăruţ de votcă. Deo­dată se ridică în picioare, îşi îndreptă trupul şi spuse cu ochi scânteietori:

— Să ştii că al treilea, care lucra mână în mână cu nemernicul de Psekov şi care a sugrumat pe Cliauzov, era o femeie! Da! Şi anume Maria Ivanovna, sora victimei!

Ciubikov se înecă cu votcă şi se holbă la Diukovski.

— Eşti… în toate minţile? Capul ţi-e… sănătos? Nu te doare cumva?

— Sunt sănătos tun! Dar să admitem că aş fi în­nebunit; totuşi cum puteţi explica tulburarea ei la ivirea noastră? Cum explicaţi refuzul ei de a da lămu­riri? Veţi spune că şi astea sunt fleacuri; fie şi aşa. Dar amintiţi-vă de raporturile dintre ei! Îşi ura fra­tele! Ea e de credinţă veche, iar el era un desfrânat, un om fără nimic sfânt… De aici izvora ura ei! Se pare că izbutise s-o convingă, prin faptele lui, că este omul Satanei. A făcut spiritism în faţa ei!

—  Ei şi?

— Nu vedeţi? Ea, o bisericoasă, l-a omorât din fa­natism! Nu numai că a distrus o buruiană rea, că a omorât un desfrânat, dar ea a scăpat lumea de un anti­crist, şi asta constituie în ochii ei un merit, o faptă religioasă plină de măreţie! Ei, dumneavoastră nu le cunoaşteţi pe fetele astea bătrâne, nu ştiţi cât sunt de fanatice! Citiţi-l pe Dostoievski! Sau pe Lescov Pecerski… Ea e ucigaşa, numai ea. Să-mi tăiaţi capul dacă nu-i aşa. Ea l-a înăbuşit cu perna. O, muiere perfidă! Sunt convins că a îngenuncheat la icoane, când am intrat, numai ca să ne înşele! Ce şi-a zis: hai să mă fac că mă rog lui Dumnezeu, şi ei vor crede că sunt liniştită, că nu-i aştept. Asta-i metoda tuturor criminalilor începători. Scumpe Nikolai Ermolaici! Încredinţaţi-mi mie afacerea asta! Lăsaţi-mă să o duc eu personal la capăt! Eu am început-o, tot eu am s-o descurc!

Ciubikov clătină din cap şi se încruntă.

— Ne pricepem şi noi să descurcăm afaceri com­plicate, spuse el. Iar treaba dumitale e să nu te bagi unde nu-ţi fierbe oala. Să scrii când îţi dictez, şi atâta tot!

Diukovski se roşi şi ieşi din odaie, trântind uşa.

— E deştept, hoţul! mormăi Ciubikov, uitându-se în urma lui. E ta-are deştept! Atâta că e cam pripit. Trebuie să-i cumpăr la iarmaroc o tabacheră, să i-o fac cadou…

A doua zi dimineaţa, fu adus în faţa judecătorului de instrucţie un flăcău din Cliauzovka, cu cap mare şi buză de iepure, care spuse că-i ciobanul Danilka, şi dezvălui lucruri foarte interesante.

— Eram cam băut, – spuse el, – şi zăbovisem cam până pe la miezul nopţii la ibovnica mea. În drum spre casă, de beat ce eram, m-am băgat în râu ca să mă îmbăiez. Cum mă bălăceam în apă, ce să văd? Pe iezătură treceau doi inşi, ducând ceva negru. Le-am strigat tare: „Hu-o-o!” S-au speriat şi au rupt-o la fugă cât îi ţineau picioarele spre grădina de zarzavat a lui Macarie. Să mă bată Dumnezeu dacă ăla nu era boierul pe care-l cărau cu ei.

În aceeaşi zi, spre seară, Psekov şi Nikolaşca fură arestaţi şi trimişi sub escortă în oraşul reşedinţă de judeţ unde fură închişi la arestul preventiv.

II

Trecură douăsprezece zile.

Într-o dimineaţă, judecătorul de instrucţie Nikolai Ermolaici şedea la biroul său cu postav verde şi răs­foia „afacerea Cliauzov”; Diukovski se plimba neli­niştit dintr-un colţ în altul al încăperii, ca un leu în cuşcă.

— Sunteţi convins de vinovăţia lui Nikolaşca şi a lui Psekov, spunea el, trăgându-se nervos de tuleiele bărbii lui abia crescute. De ce nu vreţi să vă con­vingeţi de vinovăţia Mariei Ivanovna? Nu vă ajung probele?

— Nu zic că nu sunt convins. Sunt convins, dar parcă nu-mi vine a crede… Probe materiale nu există; totul e un fel de speculaţie filozofică… Fanatism şi câte şi mai câte…

— Vreţi cu tot dinadinsul să vedeţi toporul şi cear­şafurile pline de sânge!… Of, juriştii ăştia! Am să vă aduc eu probe cu argumentele mele. Şi nu o să mai priviţi cu atâta dispreţ latura psihică a afacerii! Maria Ivanovna a dumneavoastră nu va scăpa de Siberia! Eu am s-o demasc! Dacă nu vă ajunge speculaţia filozofică, am la mână o dovadă palpabilă… Vă voi arăta cât de justă este filozofia mea! Lăsaţi-mă numai să plec unde vreau.

— Ce vrei să spui?

— Chibritul suedez… L-aţi uitat? Eu nu l-am uitat! Am să aflu cine l-a aprins în camera victimei! Nu l-a aprins nici Nikolaşca, nici Psekov, asupra cărora nu s-au găsit chibrituri la cercetare, ci un al treilea, adică Maria Ivanovna. Şi am s-o dovedesc!… Lăsaţi-mă numai să mă plimb puţin prin judeţ, să culeg informaţii…

— Bine, fie, dar stai jos… Să procedăm la intero­gatoriu.

Diukovski se aşeză la măsuţa sa şi îşi vârî nasul lung în hârţoage.

— Să fie introdus Nikolai Tetekov! strigă jude­cătorul de instrucţie.

Nikolaşca fu introdus. Era galben îşi slab ca un ţâr. Tremura.

— Tetekov! începu Ciubikov. În anul 1879 ai fost judecat de judecătoria sectorului întâi, pentru furt, şi condamnat la închisoare. În anul 1882 ai fost judecat a doua oară tot pentru furt şi iar ai fost la închisoare… Ştim totul…

Pe faţa lui Nikolaşca se întipări o nespusă mirare. Atotştiinţa judecătorului de instrucţie îl minuna. Cu­rând însă, pe chipul lui mirarea făcu loc unei deznă­dejdi adânci. Începu să plângă cu hohote şi ceru voie să se ducă să se spele şi să se liniştească. Fu scos din cameră.

— Să fie introdus Psekov! porunci judecătorul de instrucţie.

Psekov fu adus. În decursul ultimelor zile, tânărul se schimbase mult la înfăţişare. Şi el slăbise, se găl­bejise şi se trăsese la faţă. În privire i se citea un fel de îndobitocire.

— Ia loc, Psekov, spuse Ciubikov. Sper că astăzi ai să fii înţelept şi n-ai să mai minţi, cum ai făcut de celelalte dăţi. Până acum ai tăgăduit mereu că ai fi luat parte la omorul lui Cliauzov, cu tot numă­rul mare de dovezi care vorbesc împotriva dumitale. Nu-i o purtare înţeleaptă. Mărturisirea uşurează vina. Astăzi stau pentru ultima oară de vorbă cu dumneata.

Dacă nu mărturiseşti, mâine va fi prea târziu. Ei, spune-ne cum a fost…

— Nu ştiu nimic… Nu cunosc dovezile dumneavoas­tră, şopti Psekov.

— Nu faci bine! Dacă-i aşa, dă-mi voie să-ţi po­vestesc eu cum s-a petrecut. Sâmbătă seară, te găseai în iatacul lui Cliauzov şi beai cu el votcă şi bere (Diukovski îşi aţinti privirea asupra feţei lui Psekov şi nu şi-o mai desprinse în tot timpul monologului). Vă servea Nikolai. După miezul nopţii, Marc Ivanîci ţi-a spus că vrea să se culce. Se culca întotdeauna după orele douăsprezece. Pe când îşi scotea cizmele şi-ţi dădea ordine privitor la gospodărie, dumneata şi Nikolai, la un semn stabilit dinainte între voi, aţi pus mâna pe stăpânul ameţit de băutură şi l-aţi trântit pe pat. Unul dintre voi i s-a aşezat pe picioare, celă­lalt pe cap. În timpul acesta, a intrat în vestibul fe­meia în negru pe care o ştii şi care se înţelesese mai dinainte cu dumneata în privinţa participării ei la această operă criminală. A luat perna şi a început să-l înăbuşe. În timpul luptei, lumânarea s-a stins. Fe­meia a scos din buzunar o cutie de chibrituri suedeze şi a aprins un chibrit. Nu-i aşa? Văd după faţa dumitale că spun adevărul. Dar să mergem mai departe… După ce l-aţi înăbuşit şi v-aţi încredinţat că nu mai răsuflă, dumneata şi Nikolai l-aţi scos pe fereastră şi l-aţi aşezat lângă tufa de brusture. Temându-vă să nu-şi revină, l-aţi lovit cu ceva ascuţit. Apoi l-aţi dus mai departe şi l-aţi lăsat o vreme sub tufa de liliac. După ce v-aţi odihnit şi v-aţi socotit cum să proce­daţi mai bine, l-aţi ridicat din nou… L-aţi trecut peste gard… Apoi aţi luat-o pe drum… În apropiere este o iezătură. Pe iezătură v-a speriat un mujic. Dar ce-i cu dumneata?

Alb ca varul, Psekov se ridică în picioare, clătinându-se.

— Mă înăbuş! spuse el. Bine… fie… Numai daţi-mi voie să ies… vă rog.

Psekov fu scos din cabinet.

— În sfârşit, a mărturisit! spuse Ciubikov, întinzându-şi cu plăcere mădularele. S-a trădat! Bine l-am mai luat! L-am copleşit…

— Nu tăgăduieşte nici amestecul femeii în negru, râse Diukovski. Chibritul suedez mă munceşte totuşi groaznic! Nu pot să mai îndur! La bună ve­dere. Plec.

Diukovski îşi puse şapca pe cap şi se urcă în tră­sură. Ciubikov luă interogatoriul Akulkăi. Femeia de­clară că nu ştie nimic.

— N-am trăit decât cu dumneavoastră, cu nimeni altul! spuse ea.

Diukovski se întoarse pe la ceasurile şase seara. Era emoţionat ca niciodată. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât nu fu în stare să-şi descheie paltonul. Obrajii îi ardeau. Se cunoştea că nu se întorsese fără noutăţi.

— Veni, vidi, vici! (3) spuse el dând buzna în biroul lui Ciubikov şi căzând într-un fotoliu. Vă jur pe onoare că încep să cred în genialitatea mea! Ascultaţi-mă, dracu’ să ne ia pe toţi! Ascultaţi şi minunaţi-vă! E caraghios şi jalnic totodată! Aveţi în mâinile dumneavoastră trei inşi… Nu-i aşa? Şi iată, am găsit un al patrulea, sau, mai bine zis o a patra, căci şi ea este femeie! Şi ce femeie! Aş da zece ani din viaţă numai ca să-i ating o singură dată umerii! Dar… ascultaţi. M-am dus la Cliauzovka şi am început să dau târcoale în jurul satului. Am vizitat toate dughenele, toate cârciumile, toate debitele de vin, cerând peste tot chibrituri suedeze. Peste tot mi se spunea: „n-avem”. Am umblat până mai adineauri. De douăzeci de ori am pierdut orice nădejde şi tot de atâtea ori am recâştigat-o. Am hoinărit toată ziua şi numai acum un ceas am găsit ceea ce căutam. La trei verste de aici mi s-a dat un pachet de zece cutii. O cutie lipsea… Am întrebat imediat: „Cine a cum­părat această cutie?” „Doamna cutare… i-au plăcut… că fac pş-ş-t când se aprind”. Dragul meu! Nikolai Ermolaici! Vezi ce-i câteodată în stare să facă un om dat afară din seminar şi care l-a citit pe Gaboriau(4). Nici nu-ţi vine să crezi! Cu începere de astăzi încep să mă stimez pe mine însumi!… U-ufff… Hai, să mergem!

— Unde?

— La ea, la a patra… Trebuie să ne grăbim, că altfel… altfel mă voi mistui pe picioare de nerăbdare! Ştii cine-i? N-ai să ghiceşti! Tânăra nevastă a şe­fului nostru de poliţie, a bătrânului Evgraf Cuzmici. Olga Petrovna, iată cine e! Ea a cumpărat cutia de chibrituri.

— Dumneata… tu… dumneata… ţi-ai pierdut minţile?

— E foarte explicabil! În primul rând, Olga Pe­trovna fumează. În al doilea rând, a fost îndrăgostită turtă de Cliauzov, care n-a vrut să ştie de ea, pentru o Akulkă oarecare. Iar dumneaei s-a răzbunat. Acum îmi aduc aminte că într-o zi i-am surprins în bucătărie, după un paravan. Ea îi făcea declaraţii, iar el fuma ţigara ei şi îi sufla fumul drept în faţă. Dar să mer­gem… Mai repede, că vine noaptea… Haideţi odată!

— Nu sunt încă destul de ţicnit ca să deranjez noaptea o femeie atât de nobilă şi cinstită, numai de hatârul unui puşti ca dumneata!

— Nobilă, cinstită! Sunteţi o cârpă dacă spuneţi aşa, dumneavoastră, un judecător de instrucţie! N-am îndrăznit niciodată să nu vă respect, dar acum mă siliţi! O cârpă! Un mototol, scumpe Nikolai Ermo­laici, vă rog!

Judecătorul de instrucţie făcu un gest de oboseală cu mâna şi scuipă.

— Vă rog! Nu pentru mine, ci în interesul justi­ţiei! Vă implor! Faceţi-mi măcar o dată în viaţă o plăcere!

Diukovski căzu în genunchi.

— Nikolai Ermolaici! Fiţi atât de bun! Dacă mă înşel în privinţa acestei femei puteţi să mă faceţi ticălos, netrebnic, cum veţi vrea! Gândiţi-vă ce afacere! Ce afacere! Un adevărat roman! O să vă meargă faima în toată Rusia! Veţi fi însărcinat numai cu instruirea chestiunilor deosebit de importante! În­ţelegeţi odată, bătrân neînţelegător ce sunteţi!

Judecătorul se încruntă şi întinse nehotărât mâna spre pălărie.

— Ei, fie, dracu’ să te ia! spuse el. Hai, să mergem…

Se făcuse întuneric când trăsura judecătorului de instrucţie trase la scara casei şefului poliţiei.

— Ce porci suntem! spuse Ciubikov, apucând, soneria. Tulburăm oamenii…

— Nu-i nimic, nu-i nimic… nu vă pierdeţi curajul… vom spune că ni s-a rupt un arc.

Ciubikov şi Diukovski fură întâmpinaţi în prag de o femeie înaltă, trupeşă, de vreo douăzeci şi trei de ani, cu sprâncenele negre ca smoala şi buze cărnoase, roşii. Era chiar Olga Petrovna.

— Ah… îmi pare foarte bine! spuse ea cu un zâmbet larg. Aţi venit tocmai la timp pentru cină. Evgraf Cuzmici al meu nu-i acasă… s-a încurcat la popa… Nu-i nimic, mâncăm şi fără el… Staţi jos! Veniţi de la o cercetare?…

— Da… Ni s-a rupt un arc, începu Ciubikov, intrând în salon şi aşezându-se într-un jilţ.

— Luaţi-o repede… ameţiţi-o! îi şopti Diukovski. Ameţiţi-o!

— Un arc… Mm… da… şi iată că am trecut pe la dumneavoastră.

— Ameţiţi-o, dacă vă spun! Dacă tărăgănaţi, va ghici totul!

— Ei, atunci fă cum ştii, dar pe mine scuteşte-mă! mormăi Ciubikov, sculându-se şi ducându-se spre fereastră. Nu pot! Tu ai pus de ciorbă, mănânc-o tu!

— Da, un arc… începu Diukovski, apropiindu-se de nevasta şefului poliţiei şi încreţindu-şi nasul lui lung. Am trecut pe aici nu pentru a… hm… a lua cina şi nici pentru a-l vedea pe Evgraf Cuzmici. Am venit, stimată doamnă, pentru a vă întreba unde se găseşte Marc Ivanîci, pe care dumneavoastră l-aţi ucis!

— Cum? Care Marc Ivanîci? bolborosi femeia şi faţa ei rotundă se făcu dintr-odată, într-o singură clipă, stacojie. Nu… nu înţeleg.

— Vă întreb în numele legii! Unde-i Cliauzov? Ştim totul!

— De la cine? întrebă ea în şoaptă, neputând susţine privirea lui Diukovski.

— Binevoiţi a ne indica unde se găseşte?!

— Dar de unde aţi aflat? Cine v-a spus?

— Ştim totul! V-o cer în numele legii!

Încurajat de încurcătura nevestei şefului poliţiei, judecătorul de instrucţie se apropie şi el de ea şi stărui:

— Indicaţi-ne locul, şi vom pleca. Altfel va trebui să…

— Ce nevoie aveţi de el?

— Ce rost au aceste întrebări, doamnă? Vă rugăm să ne daţi indicaţii! Tremuraţi, sunteţi tulburată… Da, Marc Ivanîci a fost ucis şi, dacă vreţi să ştiţi, a fost ucis de dumneavoastră! Complicii dumneavoastră v-au trădat!

Femeia păli.

— Să mergem, spuse ea încet, frângându-şi mâi­nile. E ascuns la mine în baie. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, să nu-i spuneţi ceva bărbatului meu! Vă implor! N-ar suporta!

Soţia poliţaiului luă de pe perete o cheie mare şi îşi duse musafirii prin bucătărie şi vestibul în curte. Afară era întuneric beznă şi se cernea o ploaie mă­runtă. Femeia o luă înainte. Ciubikov şi Diukovski o urmară prin iarba înaltă, izbiţi de mirosul cânepei sălbatice şi al lăturilor care le fleşcăiau sub picioare. Curtea era mare. Curând lăturile încetară şi anchetatorii simţiră sub picioare pământ arat. Prin în­tuneric apărură siluete de copaci, iar printre copaci, o căsuţă joasă cu hogeag strâmb.

— E baia, spuse Olga Petrovna. Dar vă im­plor să nu spuneţi nimănui!

Apropiindu-se de baie, Ciubikov şi Diukovski vă­zură pe uşă un lacăt uriaş.

— Pregăteşte un muc de lumânare şi chibrituri! îi şopti judecătorul de instrucţie grefierului.

Femeia descuie lacătul şi-i lăsă pe musafiri să intre. Diukovski scăpără un chibrit şi lumină antreul băii. În mijlocul antreului, se găsea o masă. Pe masă, alături de un mic samovar burtos, era un castron cu ciorbă sleită şi o farfurie cu urme de sos.

— Mai departe!

Intrară în odaia următoare, adică în baie. Şi acolo era o masă. Pe masă o tavă mare cu şuncă, o sticlă cu votcă, farfurii, cuţite, furculiţe.

— Dar unde-i?… Unde-i mortul? întrebă jude­cătorul de instrucţie.

— E pe laviţa de sus! şopti femeia, încă albă la faţă şi tremurând toată.

Diukovski luă în mână mucul de lumânare şi se căţără pe laviţa de sus unde dădu peste un trup lung, nemişcat, întins pe o saltea mare de puf. Trupul scotea un sforăit uşor…

— Ei drăcie! Asta-i mistificare! strigă Diucoski. Nu-i el! Aici doarme un dobitoc viu. Hei, cine eşti, lua-te-ar dracu’?

Trupul trase şuierând aer în piept şi se mişcă. Diukovski îl înghionti în coaste. Trupul ridică mâinile spre tavan, se întinse şi înălţă capul.

— Cine nu-mi dă pace nici aici? întrebă un glas de bas, somnoros şi răguşit. Ce vrei?

Diukovski apropie mucul de lumânare de faţa ne­cunoscutului şi scoase un ţipăt. În nasul stacojiu, în părul vâlvoi, în mustaţa neagră ca smoala – cu unul dintre vârfuri răsucit voiniceşte şi privind obraznic în sus, spre tavan – grefierul recunoscu pe locotenentul Cliauzov.

— Dumneata… Marc… Ivanîci?! Nu se poate!

Judecătorul de instrucţie privi în sus şi înmărmuri…

— Da, eu sunt… Ah, dumneata eşti, Diukovski! Ce dracu’ cauţi aici? Şi colo, jos, cine mai e şi mutra aia? Doamne, ia te uită, judecătorul de instrucţie! Ce întâmplare v-a adus încoace?

Cliauzov sări jos şi-l îmbrăţişă pe Ciubikov. Olga Petrovna se furişă în grabă pe uşă.

— Prin ce minune? Drace! Hai să bem! Tra-ta-ti-to-tom… Să bem! Cine v-a adus aici? De unde aţi aflat? Dar asta n-are nicio importanţă. Să bem!

Cliauzov aprinse lampa şi umplu trei pahare cu votcă.

— Stai, frate, că nu te-nţeleg, spuse judecătorul de instrucţie, făcând un gest de uimire cu braţele. Eşti sau nu eşti tu?

— Ei, isprăveşte… Nu cumva vrei să-mi faci mo­rală? Nu te osteni! Tinere Diukovski, goleşte-ţi pa­harul! Să petre-e-cem prie-e-teni, că… Ce vă tot hol­baţi la mine? Beţi!

— Să mă bată Dumnezeu dacă înţeleg ceva! spuse judecătorul de instrucţie, golindu-şi mecanic paharul. De ce stai aici?

— De ce să nu stau, dacă mă simt bine?

Cliauzov îşi goli paharul şi luă o bucată de şuncă.

— Stau la nevasta şefului poliţiei, precum vezi. În magherniţa asta, departe de oameni, ca un duh al casei. Hai, beţi! Mi s-a făcut milă de ea, frate dragă! Şi fiindcă mi s-a făcut milă, stau aici într-o baie pără­sită, ca un pustnic… şi mă îndop. Dar săptămâna viitoare, am de gând s-o şterg… m-am plictisit…

— De neînţeles! spuse Diukovski.

— Ce să fie de neînţeles?

— De neînţeles! Spune-mi, pentru Dumnezeu, cum a nimerit cizma dumitale în grădină?

— Care cizmă?

— Am găsit una dintre cizmele dumitale în iatac şi cealaltă în grădină.

— Şi de ce vrei să ştii? Asta-i bună!… Dar bea odată, dracu’ să te ia! M-ai trezit, acum bea! A fost o poveste tare hazlie cu cizma asta, frate. Eu nu vream să merg la Olia. Eram prost dispus, ştii, şi cam cherchelit… A venit la fereastră şi a început să ocărască… Ei, ştii cum fac muierile… Eu de beat ce eram, am aruncat cu cizma în ea… Ha-ha-ha… Chipurile ca să tacă. A intrat pe fereastră, a aprins lampa şi a început să dea în mine. Eu abia mă ţineam pe picioare. Mi-a tras o bătaie bună, m-a adus pe sus până aici şi m-a încuiat. Acum mă îndop… Dragoste, votcă şi mâncare! Dar unde plecaţi? Ciubikov, unde te duci?

Judecătorul de instrucţie scuipă şi ieşi din baie. După el ieşi şi Diukovski, cu capul în pământ. Se urcară tăcuţi în trăsură şi porniră. Niciodată dru­mul nu li se păruse atât de plicticos şi de lung ca de data aceasta. Nu scoteau o vorbă. Tot timpul dru­mului, Ciubikov tremura de mânie, iar Diukovski îşi ascundea obrajii în guler, ca şi cum s-ar fi temut ca întunericul şi ploaia măruntă să nu-i citească ruşinea pe faţă.

Sosind acasă, judecătorul de instrucţie găsi la el pe doctorul Tiutiuev. Doctorul şedea la o masă şi răsfoia revista „Niva” (5), oftând adânc.

— Câte lucruri se mai întâmplă pe lume! spuse el, întâmpinându-l pe judecător cu un zâmbet trist.

— Austria îşi face din nou mendrele!… Şi Gladstone cam la fel…

Ciubikov îşi aruncă pălăria sub masă şi începu să tremure din tot trupul.

— Scheletul dracului! Slăbeşte-mă odată! De o mie de ori ţi-am spus să nu-mi mai baţi capul cu poli­tica ta! De politică îmi arde mie acum? Iar tu, – se adresă Ciubikov lui Diukovski, ameninţându-l cu pumnul, – ţie… n-am să ţi-o iert în vecii vecilor!

— Dar… chibritul suedez! Cum puteam să ştiu!

— Să-ţi stea în gât chibritul tău afurisit! Piei din faţa mea, că altfel dracu’ ştie ce mai păţeşti! Sa nu te mai prind pe aici.

Diukovski oftă, îşi luă pălăria şi ieşi.

— Mă duc să beau, de necaz! hotărî el, ieşind pe poartă, şi îndreptându-se cu nasul în sus spre birt.

Intrând în casă, Olga Petrovna îşi găsi bărbatul în salon.

— De ce a trecut pe aici judecătorul de instrucţie? o întrebă el.

— A venit să spună că Cliauzov a fost găsit. Închipuieşte-ţi că a fost găsit la nevasta altuia!

   — Of, Marc Ivanîci, Marc Ivanîci! oftă şeful de poliţie, ridicând privirea spre tavan. Îţi spuneam eu că desfrâul nu poate duce la nimic bun! Ţi-o spu­neam, şi tu nu mă ascultai!

---

(1) „Nana” – roman de Emil Zola

(2) Nu există îndoială (în limba latină)

(3) Am venit am văzut, am învins! (în limba latină)

(4) Gaboriau Emile – scriitor francez (1835–1873), autor de romane poliţiste.

(5) Ogor