Povestiri dupa piesele lui Shakespeare (2)

Visul unei nopţi de vară

Era pe vremuri în cetatea Atenei o lege care dădea cetăţenilor săi puterea de a-şi sili fiicele să se mărite cu cine le era părinţilor pe plac; dacă o fiică se împotrivea să ia de soţ pe bărbatul pe care i-l alesese tatăl ei, legea îl împuternicea pe acesta să ceară ca fiica lui să fie pedepsită cu moartea.  Dar, cum părinţii nu doresc prea adesea moartea propriilor lor fiice, chiar de se întâmplă să se do­vedească uneori cam îndărătnice, legea aceea era arareori sau ni­ciodată folosită, cu toate că se iveau poate destule prilejuri în care tinerele din cetate să fie ameninţate de către părinţii lor cu apli­carea ei.

  S-a întâmplat însă odată ca un bătrân, pe nume Egeus, să se în­făţişeze într-adevăr dinaintea lui Teseu (care cârmuia pe atunci Atena), ca să se plângă de fiica lui, Hermia, căreia îi poruncise să se mărite cu Demetrius - un tânăr dintr-o familie ateniană de neam ales. Aceasta nu voia să i se supună, fiindcă-l iubea pe un alt tânăr atenian, numit Lysander. Egeus ceru lui Teseu să-i facă dreptate şi să pună în aplicare această crudă lege împotriva fiicei sale.

Hermia căută să se dezvinovăţească pentru nesupunerea ei, spu­nând că Demetrius îşi mărturisise mai înainte dragostea pentru scumpa ei prietenă Helena, care îl iubea pe Demetrius ca o nebună; însă acest temei cinstit, cu care Hermia se apăra de neîndeplinirea poruncii tatălui ei, nu-l mişcă pe asprul Egeus.

Teseu, cu toate că era un cârmuitor cu suflet mare şi milostiv, nu avea puterea de a strămuta legile ţării sale. De aceea nu fu în stare de altceva decât să-i dea Hermiei un răgaz de patru zile, pentru a o lăsa să chibzuiască; dacă la capătul acestor patru zile tot nu va voi să-l ia de soţ pe Demetrius, urma să fie pedepsită cu moartea.

După ce plecă de la duce, Hermia se duse la iubitul ei Lysander, îi spuse în ce primejdie se află şi că trebuie ori să-şi ia gândul de la el şi să se mărite cu Demetrius, ori să-şi piardă viaţa peste pa­tru zile.

Lysander fu nespus de mâhnit auzind astfel de veşti, însă, amintindu-şi că are o mătuşă care locuieşte la oarecare depărtare de Atena şi că în oraşul unde trăieşte ea legea aceea crudă nu poate să se abată asupra Hermiei, neavând putere dincolo de zidurile cetăţii, îi propuse fetei să plece pe furiş din casa părintească chiar în noap­tea aceea şi să meargă împreună cu el la mătuşa lui, unde se vor cununa.

-   Ne vom întâlni - spuse Lysander - în pădurea care se află la câteva mile de oraş, în dumbrava minunată unde de atâtea ori ne-am plimbat împreună cu Helena, în plăcuta lună a lui mai.

Hermia încuviinţă bucuroasă planul lui, şi taina fugii ce-o pu­nea la cale nu o împărtăşi decât prietenei sale Helena. Helena (fe­cioarele săvârşesc adesea nesocotinţe din dragoste), cu totul lipsită de suflet, se hotărî să-i dezvăluie taina lui Demetrius - deşi nu prea nădăjdui să tragă vreun folos de pe urma acestei trădări, afară doar de biata mângâiere de a-l urma pe necredinciosul ei iubit în pădure. Ştia prea bine că Demetrius se va duce acolo, în urmărirea Hermiei.

Pădurea în care Lysander şi Hermia hotărâseră să se întâlnească era locul cel mai drag al micilor fiinţe cunoscute sub numele de “zâne”.

Oberon, craiul, şi Titania, crăiasa zânelor, cu întregul lor alai diafan de curteni, petreceau în accastă pădure în fiecare miez de noapte.

   Din păcate, tocmai atunci se iscase o neînţelegere între craiul cel mic şi crăiasa zânelor; nu mai petreceau la fel la lumina lunii, pe umbroasele poteci ale pădurii, ci se certau până ce toate firavele duhuri se strecurau în cupele de ghindă şi se ascundeau acolo de teamă.

   Pricina acestei nefericite certe era împotrivirea Titaniei de a-i dărui lui Oberon pe un mic orfan, a cărui mamă fusese prietena ei; la moartea acesteia, crăiasa zânelor furase copilul de la doica lui şi-l crescuse în codru.

În noaptea în care îndrăgostiţii urmau să se întâlnească în pă­dure, Titania, plimbându-se însoţită de câteva din doamnele ei de onoare, se întâlni cu Oberon şi cu suita sa de duhuri.

-Neplăcută întâlnire pentru tine sub razele lunii, trufaşă Titania, grăi craiul zânelor.

Crăiasa îl înfruntă:

-   Cum, gelosule Oberon, tu eşti? Zânelor, sâ zburăm de aici! M-am legat cu jurământ să nu stau o clipă în tovărăşia lui.

-   Zăboveşte puţin, pripită zână - spuse Oberon - nu sunt eu oare domnul tău? De ce-l supără Titania pe Oberon al ei? Dă-mi-l pe micul tău orfan să-mi fie paj.

-   Fii pe pace! răspunse crăiasa. Cu întreaga ta împărăţie de du­huri n-o să mi-l cumperi pe băieţaşul acesta.

Apoi pleacă, lăsându-l pe stăpânul ei cuprins de cumplită mâ­nie.

-   Prea bine, vezi-ţi de drumul tău - zise Oberon - dar înainte de răsăritul zorilor te voi pedepsi pentru jignirea ce mi-ai adus!

Oberon trimise apoi după Puck, cel mai de seamă favorit al său şi sfetnicul lui tainic.

Puck (sau, cum i se mai spunea câteodată, Robin cel inimos) era un spiriduş şiret şi şugubăţ nevoie-mare, care făcea tot soiul de năzbâtii caraghioase prin satele din împrejurimi. Uneori intra prin încăperile unde era ţinut laptele şi dijmuia smântâna; alteori, plă­pând şi aerian cum era, intra în vreun putinei şi cât timp făcea fel de fel de ghiduşii acolo, pas să mai preschimbe gospodina laptele în unt, oricât s-ar fi căznit. Nici flăcăilor din sat nu le mergea mai bine - ori de câte ori îi venea chef lui Puck să trebăluiască prin ca­zanul de aramă unde se pregătea berea, aceasta se strica numai­decât. Dacă se adunau cumva mai mulţi vecini ca să bea un păhărel în tihnă, Puck sărea în cana cu bere, în chip de rac fiert, iar când vreo cumătră bătrâioară ducea cana la gură, o ciupea de buze şi vărsa bunătate de bere pe bărbia ei zbârcită; iar când bătrâna se apuca să le depene vecinilor o poveste tristă şi înfricoşătoare, Puck trăgea de sub ea scăunaşul cu trei picioare şi biata băbuţă se dădea de-a dura; atunci, bătrânele se prăpădeau de râs şi făceau haz de ea, jurându-se că-n viaţa lor nu au petrecut mai bine.

-   Vino-ncoace, Puck – îi zise Oberon acestui mic şi vesel hoinar al nopţii - şi adu-mi floarea căreia fecioarele îi spun “iubire deşartă”. Sucul acestei floricele purpurii, pus pe pleoapele celor care dorm, îi face, când se trezesc, să-şi piardă minţile de dragul celei dintâi făpturi asupra căreia le cad ochii. Voi picura un strop din sucul acestei floricele pe pleoapele Titaniei mele, când va fi cufundată în somn; iar când va deschide ochii, se va îndrăgosti de cea dintâi făptură pe care o va zări, chiar de va fi leu sau urs, maimuţă iscoditoare sau maimuţoi fioros, iar înainte de a-i lua această vrajă de pe ochi, căci am puterea s-o fac prin mijlocirea unui descântec pe care-l ştiu, o voi sili să-mi dea băieţaşul acela, ca să-mi fie paj.

Puck, veşnic gata de boroboaţe, fu peste măsură de încântat de renghiul pus la cale de către stăpânul său şi o zbughi pe dată să caute floarea. Oberon, în vreme ce aştepta întoarcerea lui Puck, îi zări pe Demetrius şi Helena intrând în pădure. Apoi îl auzi pe Demetrius aruncându-i grele mustrări Helenei fiindcă îl urmează. După multe cuvinte aspre rostite de el şi blânde rugăminţi din par­tea Helenei, care îi tot amintea iubirea ce i-o arătase ei altădată, precum şi mărturiile sale de credinţă statornică, Demetrius o lăsă (după cum spuse singur) pradă fiarelor sălbatice, iar ea alergă după dânsul cât o ţineau picioarele.

Craiul zânelor, care era totdeauna prietenos faţă de adevăraţii îndrăgostiţi, simţi că i se rupe inima de mila Helenei şi, se prea poate - dacă ar fi să-l credem pe Lysander, care spusese că obiş­nuiau să se plimbe sub lumina lunii în pădurea aceea îmbietoare - ca Oberon s-o fi văzut pe Helena în zilele fericite, când era iubită de Demetrius. Dar, oricum ar fi stat lucrurile, când Puck se întoar­se cu floricica aceea purpurie, Oberon îi spuse favoritului său:

-   Ia câteva petale din această floare; adineauri a fost pe-aici o ateniană plină de vino-ncoace, îndrăgostită de un tânăr care nici n-o băga-n seamă. Dacă-l afli dormind, picură-i în ochi câţiva stropi din această licoare de dragoste, însă caută să faci asta când fata e în preajma lui, aşa fel, încât cea dintâi făptură pe care o zăreşte când se va trezi să fie această tânără urgisită. Îl vei cunoaşte după îmbră­cămintea ateniană pe care o poartă.

Puck făgădui să ducă la capăt această treabă cu multă iscusinţă, iar Oberon se duse, nebăgat de seamă, în dumbrava unde Titania se pregătea să se culce. Frumosu-i culcuş era o movilă unde creşteau cimbrul sălbatic, ciuboţica-cucului şi gingaşe violete, sub un polog de caprifoliu, trandafiri şi răsură. Acolo dormea Titania o bună parte din noapte, acoperită doar de pielea smălţuita a unui şarpe - o învelitoare cam mică, dar numai bună pentru o zână.

O   găsi împărţind supuselor sale porunci cum să-şi petreacă vre­mea cât va dormi ea.

—         Câteva dintre voi - glăsui măria sa — trebuie să omoare omizile din mugurii de trandafir, iar câteva să poarte război liliecilor pentru aripile lor de piele, din care să facem haine elfilor; altele iarăşi să stea de veghe, ca nu cumva gălăgioasa bufniţă, care se tânguie noapte de noapte, să se apropie de mine. Dar mai întâi cântaţi-mi ca să adorm.

Atunci zânele începură să îngâne acest cântec:

“Şerpi pestriţi, crestate limbi.

Ghem de spini, să nu te plimbi;

Viermi, şopârle, toţi plecaţi.

Crăiasa n-o tulburaţi.

Filomelă, cântă-n zbor,

Dulce cântă: somn uşor.

Somn uşor, somn uşor!

Ducă-se-n tăceri descântul,

Să-i cântăm domniţei cântul:

Noapte bună, somn uşor!”

Când zânele izbutiră să-şi adoarmă crăiasa cu acest dulce cân­tec de leagăn, o lăsară pentru a duce la îndeplinire însemnatele po­runci pe care le dăduse ea. Atunci Oberon se apropie tiptil de Ti­tania sa şi-i picură pe pleoape câţiva stropi din licoarea aceea de dragoste, spunând:

“Ce-oi zări când te trezeşti,

Cu mult foc să îndrăgeşti”.

Dar să ne întoarcem la Hermia, care fugise din casa tatălui ei în noaptea aceea, ca să scape de moartea ce-i era hărăzită fiindcă nu voia să se cunune cu Demetrius. Când intră în pădure, îl găsi pe scumpul ei Lysander aşteptând-o, ca s-o călăuzească la mătuşa, sa. Însă, câind ajunse în inima pădurii, Hermia se simţi atât de ostenită, încât Lysander, nespus de grijuliu faţă de scumpa lui aleasă, care-şi dovedise simţămintele primejduindu-şi viaţa de dragul lui, o con­vinse să se odihnească până în zori pe o movilă acoperită de muşchi mătăsos, iar el se întinse pe pământ, la câţiva paşi de ea, şi amân­doi căzură într-un somn adânc. Acolo fură găsiţi de Puck, care, vă­zând un tânăr chipeş, adormit, şi băgând de seamă că veşmintele lui erau croite după portul atenian, şi că în preajma lui dormea o fată drăgălaşă, gândi că aceştia trebuie să fie fecioara ateniană şi dis­preţuitorul ei iubit, în căutarea cărora îl trimisese Oberon. Puck îşi făcu, bineînţeles, socoteala că, de vreme ce erau alături doar ei doi, ea va fi cea dintâi făptură pe care tânărul o va zări când se va trezi. Astfel, fără multă zăbavă, turnă puţin din sucul floricelei purpurii în ochii lui Lysander. Se nimeri însă ca Helena să treacă pe acolo, aşa că în locul Hermiei, ea fu cea dintâi făptură care-i răsări îna­inte lui Lysander, când acesta deschise ochii; şi, oricât ar fi de necrezut, vraja aceea de iubire era atât de puternică, încât toată dragostea lui pentru Hermia pieri într-o clipită şi Lysander o îndrăgi pe Helena.

De i-ar fi căzut ochii pe Hermia când s-ar fi trezit, boroboaţa săvârşită de Puck n-ar fi avut nicio urmare, fiindcă Lysander o iubea pe credincioasa sa Hermia cum nu se poate mai mult. Aşa însă, bietului Lysander nici că i se putea întâmpla o nenorocire mai mare decât să fie silit de-o vrajă a zânelor s-o uite pe iubita lui şi să aler­ge după altă fată, lăsând-o pe Hermia adormită, singură în inima pădurii, în puterea nopţii.

Iată cum se întâmplă năpasta:

Helena, după cum v-am spus mai înainte, se străduia să ţină pas cu Demetrius, din clipa în care acesta fugise cu atâta cruzime de ea; dar curând se dădu bătută în această întrecere inegală, fiindcă, după cum se ştie, bărbaţii sunt alergători mai buni decât femeile. Peste puţină vreme, Helena îl pierdu din ochi pe Demetrius şi, cum rătăcea în neştire, deznădăjduită şi abătută, ajunse în locul unde dormea Lysander.

-   Vai - strigă ca — iată-l pe Lysander cum zace la pământ! E oare mort sau adormit?

-   Apoi, atingându-l uşor pe umăr, îi grăi astfel:

-   Bunul meu prieten, de eşti în viaţă trezeşte-te!

La vorbele acestea, Lysander deschise ochii şi, cum vraja aceea începu să-şi arate înrâurirea, îi rosti pe dată cuvinte de dragoste şi de admiraţie, cu totul nelalocul lor. Îi spuse că o întrece pe Hermia în frumuseţe, pe cât întrece o porumbiţă pe un corb, şi că ar trece şi prin foc de dragul unei vorbe dulci de a ei; şi multe alte asemenea cuvinte de dragoste. Helena, ştiind că Lysander era iubitul prie­tenei sale Hermia şi că se legase cu sfinţenie să se cunune cu ea, fu cuprinsă de o furie fără seamăn când îl auzi vorbindu-i în felul acesta. Ea gândea, şi pe bună dreptate, că Lysander îşi râde de ea.

-   Doamne - spuse ea - de ce m-am mai născut, ca să fiu de ocara şi batjocura orişicui?! Nu-i de ajuns oare, tinere gentilom, că nu am parte nici măcar de o privire duioasă sau un cuvânt bun de la Demetrius? Mai lipsea acum ca şi dumneata să-ţi baţi joc de mine şi să te prefaci că-mi cauţi iubirea! Te socoteam un gentilom cu o fire mai aleasă, Lysander.

Rostind aceste vorbe pline de mânie, o luă la fugă, şi Lysander porni după ea, uitând cu desăvârşire de scumpa lui Hermia, care rămase acolo, dormind.

Când se deşteptă, Hermia îşi dădu scama că e singura şi, cu­prinsă de o spaimă cumplită, o porni razna prin pădure, neştiind ce s-a întâmplat cu Lysander şi unde ar putea să-l găsească. Între timp, Demetrius, tot căutându-i în zadar pe Hermia şi pe rivalul său Ly­sander, osteni de atâta alergătură şi adormi adânc. În vreme ce dor­mea, el fu văzut de Oberon care, din câteva întrebări puse lui Puck, aflase că acesta turnase sucul vrăjit al dragostei peste pleoapele altei fiinţe decât cea căreia îi fusese ursit; iar acum, dând peste cel la care se gândise întâi, atinse cu licoarea de dragoste pleoapele lui Demetrius, care dormea, şi tânărul se trezi pe dată. Dar cea dintâi făptură pe care o zări fu Helena şi el - întocmai ca Lysander - începu să-i facă înfocate spovedanii de dragoste, când chiar în clipa aceea se ivi Lysander, urmat de Hermia (din pricina neferi­citei greşeli a lui Puck, acum sosise rândul Hermiei să alerge după iubitul ei). Aşa că Lysander şi Demetrius, înrâuriţi de aceeaşi pu­ternică vrajă, căutară care mai de care să-i facă mărturisiri de dra­goste Helenei.

Înmărmurită, Helena socoti că Demetrius şi Lysander, ba şi scum­pa ei prietenă de altădată, Hermia, se înţeleseseră cu toţii să facă haz pe seama ei.

Hermia era la fel de mirată ca şi Helena şi nu pricepea de ce Lysander şi Demetrius, care mai înainte o iubiseră amândoi, erau acum îndrăgostiţi de Helena; dar Hermiei, povestea nu-i părea de­loc o glumă.

Tinerele, care până atunci fuseseră prietene de nedespărţite, începură să-şi arunce vorbe grele.

-   Răutăcioasă Hermia - grăi Helena - tu l-ai îndemnat pe Ly­sander să mă încânte cu laude prefăcute. Iar pe celălalt adorator al tău, Demetrius, care aproape că mă dădea la o parte cu piciorul din calea lui, nu l-ai pus tu oare să mă numească zeiţă, nimfă, co­moară, făptură neasemuită, cerească? El, care nu mă poate suferi, nu mi-ar vorbi astfel, de nu l-ai fi îndemnat tu, ca să mă facă de ocară. Răutăcioasă Hermia, să te alături bărbaţilor ca s-o batjoco­reşti pe sărmana ta prietenă! Ai uitat de prietenia noastră din vre­mea şcolii? De câte ori, Hermia, n-am stat noi două pe aceeaşi pernă, cântând acelaşi cântec, cu acele noastre brodând aceeaşi floare, amândouă aplecate pe acelaşi gherghef, crescând mereu împreună, ca un cireş îngemănat, abia deosebindu-ne una de alta?! Hermia, nu-i prietenesc din partea ta, nu-i vrednic de o fecioară să te alături bărbaţilor pentru a-ţi bate joc de sărmana ta prietenă!

-   Sunt uluită de cuvintele tale pătimaşe - zise Hermia. Nu eu îmi bat joc de tine, se pare că tu eşti aceea care-ţi râzi de mine.

-   Aşa, aşa, spune mai departe - se plânse iarăşi Helena - prefă-te că eşti serioasă şi strâmbă-te la mine când mă întorc cu spatele; apoi făceţi-vă semne cu ochiul şi petreceţi pe socoteala mea! Dacă aţi avea o fărâmă de milă, îndurare sau bună-cuviinţă, nu m-aţi chinui astfel.

În vreme ce Helena şi Hermia îşi aruncau asemenea vorbe mâ­nioase, Demetrius şi Lysander le părăsiră, ducându-se să se lupte într-un ascunziş al pădurii pentru dragostea Helenei.

Când îşi dădură seama că cei doi gentilomi le-au părăsit, fetele se despărţiră şi pribegiră iar prin pădure, istovite, în căutarea iubiţilor lor.

De îndată ce plecară de acolo, craiul zânelor, care, împreună cu Puck, ascultase certurile lor, îi spuse spiriduşului:

-   Iată unde a dus nepriceperea ta, Puck. Sau ai făcut-o cumva dinadins?

-   Crede-mă, o, crai al umbrelor! răspunse Puck. A fost numai o greşeală. Nu mi-ai spus că-l voi recunoaşte pe tânăr după straiele sale ateniene? Dar oricum ar fi, nu-mi pare rău că s-a întâmplat aşa, fiindcă socot că sfada lor ne va face să petrecem de minune.

-   Ai auzit - spuse Oberon - că Demetrius şi Lysander s-au dus să caute un loc potrivit ca să se lupte între ei! Iţi poruncesc să atârni deasupra nopţii un văl de negură deasă şi să-i rătăceşti pe că­rările pădurii pe aceşti gâlcevitori îndrăgostiţi, ca să nu fie în stare să dea unul de altul. Imită când glasul unuia, când al altuia, şi cu vorbe usturătoare stâmeşte-i şi fă-i să te urmeze, încredinţaţi că aud vocea rivalului. Vezi să nu-i laşi, până vor fi atât de osteniţi, încât să nu mai poată face un pas, iar când vei vedea că dorm buştean, picură sucul celeilalte flori peste pleoapele lui Lysander. Când el se va trezi va uita de dragostea sa cea noua pentru Helena şi se va întoarce iar la Hermia. Şi-atunci, aceste două frumoase tinere vor putea fi fericite fiecare cu tânărul pe care-l iubeşte, şi-şi vor închipui că toate cele petrecute n-au fost decât un vis urât. Nu zăbovi o clipă Puck, iară eu mă voi duce să văd ce dragoste şi-a găsit Titania mea.

Titania mai dormea, şi Oberon, văzând în apropierea ei un ţăran care dormea şi el, se întrebă: “Asta să fie preacredinciosul iubit al Titaniei mele?*' Şi aşezând o căpăţână de măgar peste capul ţăranu­lui, ea i se potrivea atât de bine, de parcă i-ar fi crescut pe umeri.

   Deşi Oberon îi pusese căpăţâna de măgar cu multă grijă, ţăranul se trezi şi, ridicându-se, fără să aibă habar ce-i făcuse Oberon, se în­dreaptă spre dumbrava unde dormea crăiasa zânelor.

-   O! Ce înger mi-a fost dat să văd! strigă Titania, când deschise ochii şi, vrăjită de sucul floricelei purpurii, îl întrebă: Eşti la fel de înţelept pe cât eşti de frumos?

-   Păi, de, cucoană - spuse nerodul — înţelepciunea de care am nevoie ca să ies din pădurea asta mie mi-e de ajuns.

-   Nu-ţi dori să ieşi din pădure - grăi crăiasa, robită de dragoste. Nu sunt un duh de rând. Te iubesc, vino cu mine, şi toţi supuşii mei te vor sluji.

Chemă apoi patru din slujitorii săi, care se numeau Floare de Mazăre, Pânză de Păianjen, Molie şi Sămânţă de Muştar, şi le spuse:

-  Slujiţi-l pe acest încântător gentilom; aflaţi-vă prin preajmă-i când se preumblă şi zbenguiţi-vă sub ochii lui, hrăniţi-l cu struguri şi caise şi furaţi pentru el săculeţele de miere ale albinelor. Haide, stai lângă mine - spuse Titania ţăranului - şi lasă-mă să mă joc cu drăgălaşii tăi obraji păroşi, frumosul meu măgar! Şi să sărut minu­natele tale urechi mari şi clăpăuge, bucuria inimii mele!

-   Unde-i Floare de Mazăre? întrebă ţăranul cu cap de măgar, fără a lua prea mult în seamă vorbele drăgăstoase ale crăiesei zâ­nelor, însă foarte mândru de noii săi slujitori.

-  Aici, domnia-ta - zice micuţa Floare de Mazăre.

-   Scarpină-mă în cap - grăi ţăranul. Unde-i Pânză de Păianjen?

-  Aici, domnule - spuse Pânză de Păianjen.

-   Bunul meu domn Pânză de Păianjen - spuse nătărăul - ucide bondarul roşu din vârful ciulinului de colo; şi bunul meu domn Pânză de Păianjen, adu-mi săculeţul cu miere. Să nu pierzi prea multă vreme cu treaba asta, învârtindu-te fără rost, domnule Pânză de Păianjen, şi ia seama să nu se spargă săculeţul cu miere; mi-ar părea rău să te mânjeşti cu miere peste tot. Unde e Sămânţă de Muştar?

-  Aici, domnia ta - zise Sămânţă de Muştar. Care-ţi este voia?

-   Nimic alt - spuse tânărul - decât să-i ajuţi domnului Floare de Mazăre la scărpinat; trebuie să mă duc la un bărbier, domnule Sămânţă de Muştar, fiindcă socot că sunt al naibii de păros pe faţă.

-   Iubitul meu - glăsui crăiasa - ce vrei să mănânci? Voi trimite pe o zână cutezătoare că caute comoara veveriţelor şi să-ţi aducă vreo câteva alune noi.

-    Mai curând aş pofti la un pumn de mazăre uscată - vorbi ţăranul, care, o dată cu capul lui de măgar, căpătase şi gusturi de măgar. Dar, rogu-te, să nu mă tulbure nici unui din supuşii tăi, fiindcă am de gând să trag un pui de somn.

-    Dormi dară - spuse crăiasa - iar eu te voi legăna în braţele mele. O, cât de mult te iubesc! Cât de mult te ador!

Când îl văzu craiul zânelor pe ţăran dormind în braţele crăiesei sale, se apropie de Titania şi o mustră pentru că-şi dăruieşte dra­gostea unui măgar.

Titania nu fu în stare să tăgăduiască, de vreme ce ţăranul dor­mea chiar în braţele ei, pe capul lui de măgar purtând o cunună de flori împletită de ea.

După de Oberon o necăji câtăva vreme, îi ceru iarăşi băieţaşul orfan, iar crăiasa, ruşinată că a fost descoperită de către domnul şi stăpânul ei cu noul ei favorit, nu cuteză să-i stea împotrivă.

După ce Oberon căpătă băieţaşul la care râvnise atâta vreme, i se făcu milă de starea jalnică în care - prin gluma lui - o adusese pe Titania, şi aruncă câteva picături din sucul celeilalte flori în ochii ei, iar crăiasa zânelor îşi veni pe dată în simţiri şi se minună de rătăcirea ei, scârbindu-sc acum la vederea acelei nemaiîntâlnite dihănii.

Oberon luă de asemenea căpăţâna de măgar de pe umerii ţăra­nului şi-l lăsă să-şi sfârşească pirotcala cu scăfârlia lui cea ade­vărată pe umeri.

Oberon şi Titania sa fiind acum pe deplin împăcaţi, craiul îi înşiră povestea îndrăgostiţilor şi certurile lor din miez de noapte, iar ea hotărî să se ducă cu el şi să vadă împreună sfârşitul păţa­niilor.

Crăiasa şi craiul zânelor îi găsiră pe îndrăgostiţi şi pe frumoa­sele lor alese nu prea departe unii de alţii, dormind pe un petic de iarbă. Puck - ca să-şi facă iertată greşeala - izbutise, dându-şi toată silinţa, să-i adune pe toţi laolaltă, fără să ştie unul de celălalt, şi cu leacul pe care i-l dăduse craiul zânelor îndepărtase cu grijă vraja de pe ochii lui Lysander.

Hermia se trezi cea dintâi şi, văzându-l pe Lysander al ei că doarme atât de aproape, se uită la el şi se minună de ciudata lui nestatornicie. Lysander deschise şi el ochii curând şi, văzând-o pe scumpa lui Hermia, fu iarăşi stăpân pe minţile sale, pe care vraja lui Oberon i le întunecase. Odată cu ele îşi recăpătă şi dragostea pentru Hermia. Începură să-şi povestească tot ce pătimiseră în tim­pul nopţii, întrebându-se dacă aceste lucruri se petrecuseră aievea sau dacă nu cumva avuseseră amândoi aeclaşi vis înfiorător.

În clipa aceea se treziră şi Helena cu Demetrius, şi cum un somn dulce domolise sufletul tulburat şi mâniat al Helenei, ea ascultă cu încântare mărturisirile de dragoste pe care Demetrius încă i le mai făcea şi, spre mirarea şi bucuria ei, îşi dădu seama că erau pornite din inimă.

Cele două frumoase fete care rătăceau prin noapte, nemaifiind acum potrivnice, legară iarăşi o prietenie adevărată. Toate vorbele aspre pe care şi le aruncascră fură uitate, şi ele se sfătuiră în linişte ce era mai înţelept de făcut în starea lor. Hotărâră ca Demetrius, care îşi luase acum cu totul gândul de la Hermia, să-l înduplece pe tatăl acesteia să ridice cruda pedeapsă cu moartea ce fusese hotărâtă împotriva ei. Demetrius se pregătea să se întoarcă la Atena cu acest prietenesc ţel, când dădu peste Egeus, tatăl Hermiei, um­blând prin pădure pe urmele fiicei sale fugite de acasă.

Când Egeus află că Demetrius nu mai vrea s-o ia de soţie pe fiica lui, nu se mai împotrivi cununiei acesteia cu Lysander. El îşi dădu încuviinţarea ca nunta să se facă peste patru zile - chiar în ziua în care Hermia fusese osândită să-şi piardă viaţa. Cât despre He­lena, ea se învoi bucuroasă ca în aceeaşi zi să se mărite cu iubitul şi acum credinciosul ei Demetrius.

Craiul şi crăiasa zânelor, care fuseseră martori nevăzuţi ai aces­tei împăcări, iar acum vedeau sfârşitul fericit al poveştii îndrăgos­tiţilor împlinit prin bunăvoinţa lui Oberon, se arătară atât de încân­taţi, încât aceste blânde duhuri se hotărâră a sărbători nunţile care se apropiau prin desfătări şi petreceri pe tot întinsul împărăţiei zâ­nelor.

Şi acum, dacă se află vreunii pe care i-a supărat această poveste cu zâne şi năzbâtii, judecând-o de necrezut, n-au decât să-şi închi­puie că au fost adormiţi şi că toate aceste păţanii n-au fost decât vedenii amăgitoare apărute în vis; şi nădăjduiesc că niciunul din cititorii mei nu va fi atât de nesocotit încât să se simtă jignit de un vis fermecător dintr-o noapte de vară.

Repovestire de Charles si Mary Lamb

Furtuna