4 august
Nu numai mie îmi merge aşa. Toţi oamenii sunt înşelaţi în
speranţele şi în aşteptările lor. M-am dus s-o văd pe femeia pe care o
întâlneam sub tei. Băiatul ei cel mai mare mi-a ieşit alergând înainte: auzind
strigătul lui de bucurie, a venit şi maică-sa. Părea tare mâhnită. Prima ei vorbă
a fost:
― Ştiţi că Hans al meu a murit?
Era băiatul ei cel mai mic. Eu am tăcut.
― Şi bărbatul meu, spuse femeia, s-a întors din Elveţia
şi n-a adus nimic, şi dacă nu întâlnea nişte oameni de treabă ar fi trebuit să
cerşească; pe drum s-a îmbolnăvit de friguri.
N-am putut să-i răspund nimic şi i-am dat ceva copilului.
Ea m-a rugat să iau câteva mere, le-am luat şi am părăsit locul acesta de
tristă amintire.
21 august
Aşa cum întorci mâna într-o parte sau în alta, aşa e şi
cu mine. Din când în când viaţa parcă îmi surâde, ah!, numai o clipă!.... Când
mă pierd astfel în visuri, nu mă pot opri şi mă gândesc ce-ar fi dacă Albert ar
muri. Îmi spun: „Atunci tu! Atunci ea...” şi alerg după această fantomă, care
mă duce până la prăpastia din faţa căreia mă dau înapoi cu spaimă.
Uneori îmi îndrept paşii către poarta oraşului: altfel
erau toate când am făcut drumul acesta întâia dată, ca să mă duc s-o iau pe
Lotte la bal! Toate, toate au trecut. N-a mai rămas nici urmă din ce-a fost,
nici o bătaie a inimii mele de atunci. Se întâmplă cu mine ceea ce s-ar
întâmpla pesemne cu un duh care s-ar întoarce în castelul ars şi dărâmat pe
care pe vremea când era tânăr prinţ l-a clădit şi l-a împodobit cu toate
splendorile, şi apoi, murind, l-a lăsat, plin de speranţe, fiului său iubit.
3 septembrie
Nu înţeleg câteodată cum poate
Lotte să iubească pe altul, cum are dreptul să iubească pe altul atunci când eu
o iubesc atât de adânc, atât de deplin şi nu cunosc, nu ştiu, nu am altceva
decât pe ea!
4 septembrie
Da, aşa este. Când natura se îndreaptă către toamnă, e
toamnă în mine şi împrejurul meu. Frunzele mele îngălbenesc, şi de pe acuma
frunzele copacilor vecini au căzut. Nu ţi-am scris eu oare îndată după ce am
sosit aici despre un flăcău? Ducându-mă la Wahlheim, am întrebat iarăşi de el;
mi s-a spus că a fost dat afară din slujbă şi nimeni nu mai vrea să audă de
dânsul. Ieri l-am întâlnit din întâmplare în drum către alt sat; am vorbit cu
dânsul şi mi-a spus toată povestea lui, care m-a mişcat într-o mare măsură,
după cum lesne ai să înţelegi când am să ţi-o spun. Dar de ce toate astea? De
ce nu păstrez pentru mine ceea ce mă supără şi mă sperie? De ce te mai tulbur
şi pe tine? De ce-ţi dau mereu prilejul să mă căinezi şi să mă dojeneşti? Dar,
fără îndoială, şi asta face parte din destinul meu!
Cu o mâhnire liniştită, în care mi s-a părut că desluşesc
o fire oarecum sfioasă, omul mi-a răspuns la întrebări; în curând, însă, a
vorbit mai deschis, ca şi cum deodată s-ar fi recunoscut şi m-ar fi recunoscut;
mi-a mărturisit greşelile şi mi-a istorisit nenorocirea lui. O, dacă aş putea,
prietene, să-ţi aduc spre judecare fiecare din vorbele lui! A mărturisit,
amintindu-şi cu un fel de plăcere şi de bucurie, că pasiunea faţă de stăpâna
lui a sporit zi cu zi, că de la o vreme n-a mai ştiut ce face şi, după cum
zicea el, n-a mai ştiut unde îi e capul. N-a mai putut nici să mănânce, nici să
bea, nici să doarmă, fiindcă simţea că se înăbuşă; şi atunci a făcut ceea ce nu
trebuia să facă, a uitat care îi era menirea şi locul, l-a urmărit parcă un duh
rău şi, într-o bună zi, când ştia că ea e într-o odaie de sus, s-a dus după
dânsa, sau, mai bine zis, a fost târât către dânsa. Fiindcă stăpână-sa nu i-a
ascultat rugăminţile, a vrut să o ia cu forţa. Nu ştie cum s-a întâmplat asta şi
martor îi e Dumnezeu că gândurile lui au fost întotdeauna curate şi că n-a
dorit niciodată altceva decât ca ea să se căsătorească cu dânsul, să-şi ducă
viaţa împreună cu dânsul.
După ce a vorbit aşa câtva timp, a început să şovăie, ca
unul care mai are ceva de spus, dar nu îndrăzneşte. În sfârşit, mi-a mărturisit
cu sfială micile familiarităţi pe care ea i le îngăduise şi apropierea pe care
i-o permitea. S-a oprit de două-trei ori şi a protestat de fiecare dată, zicând
că el nu istoriseşte asta ca s-o vorbească de rău, că o iubeşte şi o preţuieşte
tot aşa de mult ca şi altădată, că aşa ceva n-a ieşit din gura lui şi că-mi
spune asta numai mie, ca să mă convingă că nu e un om sucit şi nebun. Şi aici,
dragul meu, o iau iar de la capăt, cu vechiul meu cântec pe care am să-l încep
mereu: aş vrea să-ţi pot înfăţişa pe omul acesta aşa cum stătea în faţa mea,
cum stă şi acum! Aş vrea să-ţi spun totul pe şleau, ca să simţi şi tu cum iau
parte la soarta lui, cum trebuie să iau parte! Dar e destul să ştiu că îmi cunoşti
soarta, că mă cunoşti pe mine şi deci înţelegi bine de ce sunt atras de toţi
nenorociţii, de ce sunt atras şi de acest nenorocit.
Recitind foaia asta, văd că am uitat să povestesc
sfârşitul acestei istorii, care de altfel se poate bănui uşor. Femeia s-a
apărat. Atunci a venit fratele ei. Acesta îl ura şi încă de mult voia să-l
gonească din casă, fiindcă se temea că dacă soră-sa se mărită din nou, copiii
lui au să piardă moştenirea care le dădea speranţe frumoase, ea neavând copii.
Fratele ei l-a gonit imediat afară din casă şi a făcut atât tămbălău cu
întâmplarea asta, încât femeia nu l-ar mai fi putut primi înapoi nici chiar
dacă ar fi vrut. Acuma a luat alt argat şi se spune că s-a certat cu frate-său
şi din cauza acestuia; se mai dă ca sigur că are să se mărite cu noul argat.
Dar omul meu e hotărât să nu mai apuce asta.
Ceea ce îţi povestesc nu-i exagerat şi nici atenuat;
trebuie chiar să spun că am povestit întâmplarea slab nesemnificativ, cu
vorbele noastre cuviincioase şi tradiţionale.
Această dragoste, această credinţă, această pasiune nu
este deci o născocire poetică. Ea trăieşte, ea există în cea mai deplină
puritate în acea clasă de oameni pe care îi numim neciopliţi, pe care îi numim
necultivaţi, noi, oamenii cultivaţi, de fapt deformaţi! Citeşte povestea asta
cu reculegere, te rog. Azi, când scriu asta, sunt liniştit; poţi să vezi după
mâna mea că nu clocotesc şi nu împroşc ca de obicei. Citeşte, dragul meu, şi
gândeşte-te că aceasta este şi povestea prietenului tău. Da, aşa s-a întâmplat
şi cu mine, aşa se va întâmpla, şi eu nu sunt nici pe jumătate atât de curajos,
nici pe jumătate atât de hotărât ca bietul nenorocit, cu care aproape că nici
nu îndrăznesc să mă asemui.
5 septembrie
Lotte scrisese un bilet bărbatului ei, la ţară, unde e plecat
cu treburi. Începea aşa: „Dragul meu, vino cât poţi de curând, te aştept cu
toată bucuria”. Un prieten a sosit şi a adus vestea că Albert, din felurite
pricini, nu se poate întoarce aşa de repede. Biletul n-a mai fost trimis, iar
seara mi-a căzut în mâini. L-am citit şi am zâmbit; ea m-a întrebat de ce.
― Ce dar dumnezeiesc este închipuirea, am strigat eu, aş
putea să-mi imaginez o clipă că mi l-ai scris mie!
A curmat discuţia; mi s-a părut că nu-i place. Am tăcut.
6 septembrie
A fost greu până să mă hotărăsc a nu mai purta modestul
meu frac albastru(1)
cu care am dansat prima oară cu Lotte, dar era în ultima vreme ponosit de tot.
Mi-am făcut acuma unul la fel cu celălalt, cu acelaşi guler şi aceleaşi revere,
şi o vestă şi pantaloni tot galbeni.
Totuşi, parcă nu mai e acelaşi lucru. Nu ştiu... Dar mă
gândesc că are să-mi fie şi acesta drag, cu vremea.
12 septembrie
Lotte a fost plecată câteva zile, ca să-l ia pe Albert.
Astăzi m-am dus la dânsa; m-a întâmpinat, şi eu i-am sărutat mâna plin de-o adâncă
bucurie.
Un canar a zburat de la oglindă şi i s-a aşezat pe umăr.
― Un nou prieten, mi-a spus ea, îndemnându-l să i se
aşeze pe mână. Vreau să-l dăruiesc copiilor. E foarte drăguţ! Uită-te la el!
Când îi dau pâine, scutură din aripi şi ciuguleşte tare nostim. Mă şi sărută,
uite!
Întinse către canar gura, iar pasărea îşi lipi drăgălaş
capul de buzele ei dulci, ca şi când ar fi putut simţi fericirea pe care o
gusta.
― Trebuie să te sărute şi pe dumneata, spuse ea, şi îmi
întinse pasărea...
Pliscul făcu drumul de la gura ei la gura mea, şi
atingerea lui era ca un suflu, ca o presimţire a unei plăceri de dragoste.
― Sărutarea lui, am spus eu, nu-i lipsită cu totul de
dorinţă; caută hrană şi se întoarce nemulţumit că n-a fost decât o dezmierdare.
― Mănâncă din gura mea, spuse ea.
Şi îi întinse câteva firimituri de pâine cu buzele ei, pe
care surâdeau în toată strălucirea bucuriile iubirii nevinovate.
Am întors capul. Nu trebuia să facă asta! Nu trebuia
să-mi aţâţ e închipuirea cu imaginile acestea de fericire şi de cerească
neprihănire şi nu trebuia să-mi trezească inima din somnul în care o scufundă
câteodată nepăsarea vieţii!... Şi de ce nu?... Are atâta încredere în mine! Şi
ştie cât mi-e de dragă!
15 septembrie
Îţi vine să turbezi, Wilhelm,
când te gândeşti că sunt oameni care nu pricep şi nu simt puţinele bucurii
care au vreun preţ pe lumea asta. Ştii nucii sub care şezusem cu Lotte la bunul
pastor din St..., nucii aceia minunaţi care pe mine mă umpleau întotdeauna de o
mare mulţumire sufletească! Cât de plăcută şi de răcoroasă era curtea datorită
lor! Şi ce minunate le erau crengile! Şi amintirile despre pastorul care îi
sădise cu atâţia ani în urmă! Învăţătorul ne-a spus de multe ori numele
pastorului, nume pe care şi el îl auzise de la bunicu-său. Ce om de treabă
trebuie să fi fost! Întotdeauna când şedeam la umbra nucilor îmi aduceam aminte
de el cu sfinţenie. Învăţătorului îi dădeau lacrimile ieri când îmi povestea că
nucii au fost tăiaţi... Tăiaţi! Îmi vine să înnebunesc, aş fi în stare să-l
ucid pe ticălosul care a dat prima lovitură! Eu, care aş fi în stare să port
doliu dacă aş avea câţiva copaci ca ei în curte şi unul ar muri de bătrâneţe,
eu să văd acum una ca asta! De aici, dragul meu, un lucru apare limpede: ce
înseamnă simţirea omenească! Tot satul bombăne, şi sper că doamna preoteasă
vede acum, în ce priveşte untul, ouăle şi alte înlesniri, în ce măsură a rănit
oamenii. Fiindcă a făcut asta, ea, soţia noului pastor (bătrânul nostru a murit
şi el), o fiinţă slabă şi bolnăvicioasă, care are pricini multe să nu se
intereseze de nimic pentru că nimeni nu se interesează de dânsa. O proastă care
vrea să facă pe învăţata, care se amestecă în cercetarea canoanelor(2), lucrează de zor la
reforma moral-critică, de modă nouă, a creştinismului şi ridică din umeri la
exaltările lui Lavater(3). Sănătatea îi e cu totul
zdruncinată şi, prin urmare, n-are nici o bucurie pe pământ. Numai o astfel de
creatură era în stare să-mi taie nucii. Vezi tu, nu pot să-mi mai vin în fire!
Închipuie-ţi, mă rog: frunzele căzute îi murdăresc curtea şi-o fac să miroasă a
putred, copacii îi întunecă lumina zilei, şi, când nucile sunt coapte, copiii
aruncă cu pietre în ele, şi asta o enervează, o stinghereşte din adâncile sale
meditaţii, când compară între ei pe Kennikot(4), Semler(5) şi Michaelis(6).
Văzându-i nemulţumiţi pe oamenii din sat, mai cu seamă pe
cei bătrâni, i-am întrebat:
― De ce-aţi lăsat să-i taie?
Ei mi-au răspuns:
― Aici, la ţară, dacă primarul vrea un lucru, ce putem
să-i facem?
Dar de data asta s-a întâmplat altfel. Primarul şi
pastorul, care şi el voia să tragă un folos din gărgăunii neveste-sii, de pe
urma cărora n-are de obicei nicio bucurie, s-au gândit să împartă pe din două
câştigul. A aflat însă administraţia domeniilor şi a spus: „Ăsta-i al nostru!”
fiindcă avea pretenţii mai vechi asupra locului din curtea pastorului, pe care
erau copacii. Şi aşa că i-a vândut ea cui a dat mai mult. Copacii sunt la
pământ! O, dacă aş fi prinţ! Preoteasa, primarul şi administraţia ar... Numai
că, dacă aş fi prinţ, ce mi-ar păsa mie de copacii ţării mele?
(1) Fracul albastru, vesta şi pantalonii galbeni erau o combinaţie la modă pe care
o purta, printre alţii, şi secretarul de ambasadă Jerusalem, a cărui sinucidere
i-a servit drept model lui Goethe în Werther.
După publicarea romanului, acest costum devine îmbrăcămintea preferată a
tinerilor sentimentali.
(2) Prin „canoane” Goethe înţelege toate scrierile incluse în Biblie, spre
deosebire de cele considerate apocrife. În sec. al XVIII-lea, cercetători
avizaţi demonstrează că diferitele părţi ale Bibliei s-au conturat în epoci
diferite, că sunt determinate mai mult sau mai puţin de cultura vechiului
Orient şi că valoarea lor este diferită. Cu alte cuvinte, Biblia era judecată
critic în perspectivă istorică, aşa cum a procedat, ceva mai târziu, Herder.
(3) Goethe înclina mai curând spre viziunea anistorică şi sentimentală a lui
Lavater (vezi nota 24), considerând strădaniile raţionaliste de a explica
geneza Bibliei (vezi şi notele 40, 42, 23, 24) de un pedantism doct şi steril.
(4) Începând din 1753, aportul teologului englez Benjamin Kennicot (1718-1783) la
cercetarea critică a Vechiului Testament
fusese hotărâtor.
(5) Johann Salomo Semler (1725-1791), profesor de teologie la Halle, a analizat în
lumina metodei istorice Vechiul Testament,
apreciind mai nuanţat valoarea unor părţi realmente semnificative.
(6) Orientalistul Johann David Michaelis (1719-1791), profesor la Universitatea din
Göttingen, porneşte de la cercetarea tradiţiilor şi obiceiurilor orientale şi
supune diferitele scrieri incluse în Biblie unei interpretări critic-istorice.
Johann Friedrich Wilhelm Jerusalem, tatăl secretarului de ambasadă Karl W.
Jerusalem, a cărui sinucidere a servit drept model lui Goethe în Werther, reprezenta aceeaşi direcţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu