miercuri, 24 aprilie 2013

Trei milenii de umor (11)

Pe vremea cînd nu era decît farmacist, Theodor Fontane a găsit o nouă gazdă. În prima dimineaţă, după ce a servit micul dejun, el i-a zis gazdei sale:
    —  Stimată doamnă, dacă ce-am băut eu acum a fost cafea, atunci începînd de mîine doresc ceai. Dacă însă a fost ceai doresc de acum înainte cafea!

Jokai Mor a intervenit pe lîngă un puternic al zilei pentru avansarea ierarhică a unui amic.
    —  Ia spune-mi, l-a întrebat persoana sus-pusă pe Jokai Mor, prietenul ăsta al tău e om de valoare? A făcut ceva fapte aparte? Are vechime în slujbă?
   —   Cum? s-a revoltat scriitorul. Să aibă calităţi? Şi ani de slujbă? Dacă le-ar avea, de ce dracu aş mai interveni eu atunci?!...

Poetul Victor Scheffel aflat în cel de-al doilea voiaj al său în Italia a primit o scrisoare nefrancată din Munchen. După ce a plătit penalizarea cuvenită, el a desfăcut plicul şi a găsit doar aceste rînduri: „...Mie îmi merge bine. Al tău..." Scheffel şi-a bătut multă vreme capul cum să răspundă aces­tei glume. Astfel, la o săptămînă după primirea scrisorii, amicul care a făcut această glumă a primit o ladă voluminoasă şi grea. Tot nefrancată, dar expediată din Italia. Ca trimiţător figura Victor Scheffel. Primitorul n-a avut încotro şi a plătit taxele, plus amenda respectivă. Deschizînd lada a dat peste o bucata mare de stîncă, pe care era lipit un bileţel cu următorul conţinut: „Aflînd despre tine că te simţi bine, mi s-a luat de pe inimă această piatră. Al tău, Victor Schef­fel".

Criticul teatral Francisque Sarcey, care a făcut un principiu călăuzitor din „ce place publicului, aceea este frumos", a acceptat să primească într-o zi vizita unui tînăr dramaturg. Acesta i-a lecturat o piesă de teatru. Sarcey s-a amuzat în timpul lecturii, iar în final i-a strîns călduros mîinile tînărului autor:
    Bravo, amice! Sincere felicitări! Ai să ajungi cineva. Comedia dumitale este o savoare. Auzi ce idee! Toate per­sonajele să se bîlbîie! Colosal!!...
    Păi nu per...er...er... personajele se bîl...bîl... bîlbîie, nu... nu... numai eu sunt bîl... bîl... bîlbîit!
   Aşa? oftă dezamăgit criticul. Atunci piesa este proastă. Pe mine numai bîlbîiala asta generală m-a entuziasmat!
                                                            
Ibsen ar fi spus despre piesa sa „Meşterul Solness“ că „...această operă n-o înţeleg decît Dumnezeu şi cu mine". În timp ce se reîntorcea de la premieră, unde regizorul şi-a dat toată străduinţa să facă din piesa mai sus amintită o operă „de înţeles", Ibsen ar fi zis:
       Acum n-o mai înţelege decît bunul Dumnezeu!
P10


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!