Trei milenii de umor(2)

În perioada cînd era poet al curţii engleze, Ben Jonson a întîlnit un bărbat care a avut o căsătorie nereuşită şi care toc­mai rămăsese văduv. Acesta i-a spus lui Jonson:

—  O, minunate fiu al muzelor, aveţi în faţa dumneavoastră un monument al triumfului speranţei asupra răbdării!

Avînd treizeci de ani şi suferind de paralizie, Paul Scarron a obţinut totuşi mîna frumoasei şi inteligentei Frangoise d’Aubigne, viitoarea regină morganatică a Franţei. În casa lor se mînca modest, dar cu toate acestea oaspeţii veneau cu plăcere. Oarecum exista o compensaţie: discuţiile spirituale şi darul povestirii, care nu-i lipseau doamnei Scarron. 

Într-o duminică la prînz, pe cînd frumoasa gazdă delecta societatea cu talen­tul ei, servitoarea i-a şoptit la ureche:

—    Madame, vă rog, încă o povestire. Nu avem friptură la masă!

La Fontaine se afla într-o societate care îl plictisea peste mă­sură. În plus, în seara aceea urma sa susţină o discuţie la Aca­demie. S-a ridicat, cerîndu-şi scuzele de rigoare, amintind şi de sarcina pe care o avea.

—   Dar, domnule La Fontaine, i-a atras atenţia stăpîna casei, discuţia dv. la Academie începe abia peste un ceas. Pe drumul cel mai scurt nu aveţi nevoie decît de douăzeci de minute pînă acolo.

—    Prefer totuşi, a spus fabulistul înclinîndu-se politicos, sa merg pe drumul cel mai lung.

La Fontaine era ironic cu interlocutorii săi. Discutînd cu o faţă bisericească despre condamnaţii la focul veşnic al iadului, scriitorul observa:

—    O, părinte! Nu fiţi chiar aşa de îngrijorat. După părerea mea, cei osîndiţi la focul veşnic se aclimatizează repede şi pînă la urmă se simt precum peştii în apă.

Moliere a murit la cîteva ore după ce participase la spectacolul „Bolnavul închipuit". Numeroşii lui duşmani au găsit în aceasta un minunat prilej de a se răzbuna încă odată pe marele drama­turg, astfel încît nu s-a permis ca trupul lui Moliere sa fie îngropat cu slujbă bisericească. Auzind, Ludovic al XIV-lea l-a chemat la sine pe reprezentantul clerului, încercînd să-l îndu­plece să facă o excepţie pentru marele scriitor.

—  Nu şi nu! se încăpăţîna reprezentantul bisericii. Pămîntul e sfînt şi nu poate primi în pîntecul său corpul unui come­dian păcătos.

—     Pînă la ce adîncime este sfînt pămîntul?  a întrebat regele.       ,

—     Pînă la patru paşi adîncime, sire!

—    Ei bine, ordon ca trupul lui Moliere să fie îngropat la o adîncime de şase paşi!

Poetul englez care a trăit zilele de groază ale marelui incendiu al Londrei anului 1666 şi care a descris acest cataclism în „Annus mirabilis", John Dryden, era căsătorit cu Elisabeth Howard. Omul literelor se ocupa mai mult de cărţile sale decît de tînăra lui soţie. Neglijată şi plictisită, aceasta i-a spus într-o zi:

—     Aş prefera să fiu o carte, poate aşa mi-ai acorda mai multă atenţie!

—     Atunci, draga mea, ar trebui mai degrabă să fii un calendar.

—    De ce tocmai un calendar?

—     În fiecare an fi  nouă!

 P1