Lumea pierduta (4)

Lucrul cel mai important din lume

Abia încuiase uşa, când doamna Challenger s-a şi repezit din sufragerie peste noi. Era grozav de furioasă. S-a proptit înaintea bărbatului ei, ca un cocoş în faţa unui buldog. Se vedea bine că mă văzuse ieşind, dar nu mă văzuse întorcându-mă.

— Eşti o bestie, George! i-a strigat. L-ai rănit pe tânărul acela frumos.

Profesorul a dat-o la o parte cu degetul cel mare:

— Iată-l la spatele meu. N-are nici pe dracu!

Ea s-a simţit ruşinată, şi cu drept cuvânt.

— Iartă-mă, nu te-am văzut, mi-a spus.

— Vă asigur că nu e cazul să fiţi îngrijorată, doamnă.

— Dar ţi-a făcut o vânătaie pe obraz! Da, George, eşti o bestie! Nu e zi de la dumnezeu să nu te-apuci de scandal! Nu faci decât să stârneşti râsul şi ura! Ai abuzat de bunătatea mea. Am ajuns la capătul răbdării!

— Iar ne răfuim în public! a mârâit Challenger.

— Dar nu mai e un secret pentru nimeni! a strigat ea. Oare te mai îndoieşti că toată strada, mai bine zis toată Londra... lasă-ne, Austin, nu mai avem nevoie de dumneata aici!... Te mai îndoieşti că am ajuns de râsul tuturor? Unde ţi-e demnitatea? Tu, care ar fi trebuit să fii profesor într-o mare universitate şi să te bucuri de respectul a mii de studenţi... Unde ţi-e demnitatea, George?

— Dar la demnitatea ta nu te gândeşti, scumpa mea?

— Încercarea e prea grea pentru mine. Ai ajuns o brută, o brută care se ţine numai de scandaluri!

— Te rog, Jessie!...

— Un scandalagiu, care nu ştie decât să zbiere ca un turbat!

— Haide! ajunge, i-a tăiat-o el. Treci la pocăinţă! Pe scaunul pocăinţei!

S-a aplecat şi, spre marea mea mirare, a ridicat-o şi a aşezat-o într-un colţ al holului, pe un piedestal negru de marmură, înalt de cel puţin 7 picioare, şi atât de îngust, încât nenorocita abia putea să-şi ţină echilibrul. Nimic mai ridicol decât priveliştea pe care-o oferea acum, expusă aşa, cu obrazul roşu de mânie, cu picioarele atârnate şi cu trupul înţepenit de frică să nu cadă!

— Dă-mă jos! gemea ea.

— Zi: "te rog".

— Ce bestie eşti, George! Dă-mă imediat jos!

— Poftiţi în biroul meu, domnule Malone.

— Dar, domnule profesor, vă implor... — m-am rugat, uitându-mă spre doamna Challenger.

— Vezi, Jessie, domnul Malone intervine în favoarea ta... Spune "te rog" şi te dau jos imediat.

— Bestie!... Te rog, te rog!

A coborât-o ca şi cum ar fi coborât o păsărică.

— Ar trebui să înveţi a te stăpâni, scumpa mea. Domnul Malone e gazetar. N-o să uite să raporteze toate astea mâine, în foaia lui, şi desigur că în cartier or să se vândă cel puţin l2 numere mai mult ca de obicei. Titlul: "Un scandal în lumea sus pusă"... că te simţeai grozav de sus pusă pe piedestalul acela, nu-i aşa? Apoi subtitlul: "Scurtă privire aruncată asupra unui menaj ciudat". Pentru că acest domn Malone face parte din acel soi de oameni care se hrănesc cu gunoaie şi cu murdării. Porcus ex grege diaboli: un porc din turma diavolului... Nu-i aşa, domnule Malone? Ce zici?

— Sunteţi într-adevăr nesuferit! m-am indignat eu.

El a început să râdă, dar râsul lui semăna mai mult a muget.

— Şi totuşi, o să ne înţelegem imediat, a şoptit. S-a uitat la femeie, apoi la mine, scoţându-şi înainte pieptul uriaş. Apoi deodată, schimbând tonul, a zis: Iartă aceste glume de familie, domnule Malone. Te-am chemat îndărăt pentru un motiv mai serios decât acela de a te face părtaş la amuzamentele noastre casnice. Dumneata, mică doamnă, şterge-o repede şi nu-ţi mai face sânge rău de pomană! Şi-a lăsat amândouă mâinile lui mari pe umerii ei: Tot ce mi-ai spus e perfect adevărat. Dacă te-aş asculta, aş fi cu mult mai bun. Dar n-aş mai fi George Eduard Challenger... Scumpa mea, sunt pe lume nenumăraţi oameni buni, dar nu-i decât un singur G.E.C. Rolul tău e să scoţi din el tot ce are mai bun! Apoi a sărutat-o cu zgomot, lucru care m-a stingherit parcă mai mult decât brutalităţile lui. Şi acum, domnule Malone a continuat reluându-şi brusc demnitatea — pe-aici, te rog.

Ne-am întors în odaia pe care o părăsisem atât de furtunos cu zece minute înainte. Profesorul a închis uşa cu grijă în urma noastră, mi-a arătat un fotoliu şi mi-a împins în faţă cutia cu ţigări.

— Sunt "San Juan Colorado" veritabile — a zis. Adevărate calmante pentru oamenii irascibili. Dar rupe vârful cu dinţii, pentru dumnezeu! Taie-l, şi taie-l cu tot respectul cuvenit! Şi acum, aşază-te în fotoliul ăsta comod şi ascultă cu atenţie tot ce am de gând să-ţi spun. Dacă o să-ţi vină vreo replică, păstreaz-o pentru altă dată. Mai întâi de toate, dacă te-am chemat din nou în casă după ce, pe bună dreptate, te aruncasem afară...

Şi-a scos bărbia înainte şi m-a privit cu un aer în care se vădeau în acelaşi timp şi sfidarea, şi aşteptarea unei replici din partea mea.

— ...după ce, cum spuneam, te aruncasem pe bună dreptate afară, a fost din pricina răspunsului pe care i l-ai dat sergentului de stradă. Mi s-a părut că desluşesc în el sentimente pe care nu sunt obişnuit să le constat la cei de o profesie cu dumneata. Luând asupra dumitale răspunderea scandalului, ai dat dovadă de dezinteres şi de o lărgime de vederi care m-au făcut să te privesc cu oarecare simpatie. Subspeţa umană din care ai ghinionul să faci parte a rămas totdeauna dedesubtul orizontului meu. Răspunsul dumitale însă te-a ridicat deasupra lui. Ai crescut în ochii mei. De aceea te-am chemat să te întorci cu mine şi de aceea mi-a venit gust să te cunosc mai bine. Fii bun şi aruncă scrumul pe tăviţa japoneză, colo, pe masa de bambus din stânga dumitale...

Debitase acest discurs cu tonul unui profesor care îşi ţine cursul în faţa unei clase întregi. Îşi potrivise scaunul mobil aşa fel ca să mă privească din faţă, tremurând ca o broască uriaşă, cu capul răsturnat şi cu ochii pe jumătate acoperiţi de pleoapele dispreţuitoare. Deodată s-a întors într-o parte şi n-am mai văzut decât o claie de păr zbârlit şi lobul roşu al unei urechi. Căuta ceva în maldărul de hârtii de pe masa de lucru. Când s-a uitat din nou la mine, ţinea în mână un obiect care semăna cu un album de schiţe, grozav de ponosit.

— O să-ţi vorbesc despre America de Sud, a urmat el. Dar, te rog, fără comentarii. Mai întâi de toate, vreau să-ţi aduc la cunoştinţă că nimic din ceea ce o să auzi aici n-o să fie dat vreodată publicităţii fără aprobarea mea specială, pe care, după toate probabilităţile, n-o să ţi-o dau niciodată. Ne-am înţeles?

— O să fie foarte greu, i-am replicat. Socotesc că o relatare corectă...

Challenger a pus albumul pe masă:

— Atunci încheiem discuţia. Bună ziua.

— Nu! am strigat. Nu! Primesc condiţiile dumneavoastră, de vreme ce nu-i chip altfel.

— Nici să nu te gândeşti că ai putea să faci altfel! a zis el.

— Atunci vă promit.

— Pe cuvânt de onoare?

— Pe cuvânt de onoare.

M-a privit cu îndoială cu ochii lui pătrunzători.

— Dar, în definitiv, cine-mi garantează cuvântul dumitale?

— Într-adevăr, domnule — am izbucnit  întreceţi orice măsură. Niciodată, până acum, nu m-a tratat cineva în felul ăsta!

Indignarea mea părea că-l interesează mai mult decât îl stinghereşte.

— Capul rotund, a şoptit, brahicefal, ochii cenuşii, părul negru, o caracteristică negroidă; bănuiesc că trebuie să fii celt.

— Sunt irlandez.

— Irlandez din Irlanda?

— Da, domnule.

— Atunci totul se explică. Vrei să-mi promiţi că ai să păstrezi pentru dumneata confidenţele mele? De altfel, or să fie destul de incomplete. N-o să-ţi dau decât vagi indicaţii. În primul rând, trebuie să ştii că acum doi ani am făcut în America de Sud o călătorie sortită să intre în domeniul ştiinţei clasice. Îmi propusesem să verific unele concluzii trase de Wallace şi Bates, lucru care n-ar fi fost posibil decât observând faptele raportate de ei în condiţii identice cu acelea pe care le observaseră ei înşişi. Chiar dacă expediţia mea nu ar fi avut decât acest rezultat, şi încă merita atenţie. Dar s-a petrecut acolo un incident care a deschis o nouă cale cercetărilor mele.

Ştii, sau, ceea ce e mai probabil în aceste vremuri de semidoctism, nu ştii că unele regiuni din bazinul Amazonului au rămas încă neexplorate şi că în fluviul acela uriaş se varsă nenumăraţi afluenţi, dintre care unii nu au apărut niciodată pe vreo hartă. Am vizitat acest ţinut puţin cunoscut, i-am studiat fauna şi asta mi-a furnizat material pentru mai multe capitole ale monumentalei opere de zoologie care va constitui încoronarea carierei mele. Mă întorceam, socotindu-mi misiunea îndeplinită, când am avut ocazia să-mi petrec noaptea într-un mic sat indian, aşezat la locul unde se varsă în Amazon unul din afluenţi, al cărui nume sau curs nu vreau să-l precizez.

Indigenii aparţineau acelei rase de indieni Cucama, pe cât de ospitalieri pe atât de degeneraţi, ale căror facultăţi mintale abia dacă le depăşesc pe acelea ale unui veritabil londonez. Câteva vindecări pe care reuşisem să le fac în timp ce coboram fluviul îmi câştigaseră stima lor, aşa că nu m-am mirat aflând, la întoarcerea mea, că mă aşteptau cu nerăbdare. Înţelegând din semnele lor că era vorba de un caz grabnic, l-am urmat pe şef până la una din colibe. Când am intrat înăuntru, bolnavul la care fusesem chemat tocmai îşi dăduse sufletul. Am constatat cu mirare că nu era vorba de un indian, ci de un alb, ba chiar de un alb dintre cei mai albi, deoarece avea părul cânepiu şi prezenta toate caracteristicile albinosului. Hainele lui zdrenţuite şi slăbiciunea lui îngrozitoare trădau îndelungi mizerii. Indigenii nu-l cunoşteau. Îl văzuseră târându-se prin pădure până în dreptul satului, singur şi într-o stare de epuizare totală.

Raniţa lui zăcea lângă culcuş. Am avut curiozitatea s-o cercetez. Înăuntru, o mică bandă de pânză purta însemnate numele şi adresa: "Maple White, Lake Avenue, Detroit, Michigan". Domnul meu, o să mă vezi întotdeauna gata să mă descopăr în faţa acestui nume: Maple White. Nu exagerez nimic spunând că gloria lui va ajunge egală cu a mea atunci când meritele vor fi împărţite între noi, pe bună dreptate.

Din conţinutul raniţei se vedea bine că omul acela fusese un artist şi un poet în acelaşi timp. Erau acolo fragmente din poezii şi, fără să mă socotesc un critic, mărturisesc că mi s-au părut cu totul lipsite de talent. Se mai găseau şi câteva picturi mediocre, reprezentând privelişti de pe fluviu, precum şi o cutie de culori, una de creioane, câteva pensule, osul acesta încovoiat pe care-l vezi pe călimara mea, un volum din "Molii şi Fluturi" de Baxter, un revolver de duzină şi câteva cartuşe. În ce priveşte obiectele de îmbrăcăminte, fie că acest ciudat vagabond nu avusese asemenea lucruri niciodată, fie că le pierduse, nu exista nimic.

Eram pe punctul să mă îndepărtez, când mi s-a părut că zăresc ieşind ceva din buzunarul hainei lui zdrenţuite. Era albumul pe care îl ai în faţa dumitale, tot atât de puţin aspectuos şi atunci ca şi acum. Şi nimeni n-ar putea să aibă mai mult respect şi mai multă grijă de o ediţie princeps a lui Shakespeare decât am avut eu faţă de această relicvă din clipa când întâmplarea mi-a pus-o la îndemână. Te rog, domnule, să iei în mână o clipă aceste pagini, să le răsfoieşti şi să le cercetezi una câte una.

Şi aprinzându-şi o ţigară, Challenger s-a aplecat, urmărind cu o atenţie sălbatică impresia pe care trebuia s-o facă documentul asupra mea.

Am deschis albumul în aşteptarea unei revelaţii, fără să-mi închipui, de altfel, de ce natură ar fi putut să fie. Prima pagină m-a dezamăgit: nu înfăţişa decât portretul unui bărbat gras, într-o bluză pescărească, cu următoarea explicaţie: "Jimmy Colver, de pe vasul-poştă". Schiţe de indieni şi scene din viaţa indienilor umpleau apoi mai multe pagini. După aceea venea portretul unui preot voios şi rubicond, care purta o pălărie cu boruri largi şi care stătea în faţa unui european foarte slab: "Gustare cu Fra Cristofero, la Rosario", spunea explicaţia. Veneau apoi schiţe de femei şi de copii, apoi o serie lungă de animale, cu următoarele explicaţii: "Manatee pe un banc de nisip", "Broaşte ţestoase cu ouăle lor", "Ajuti negru sub un palmier miriti" (şi desenul înfăţişa un animal destul de asemănător cu porcul domestic). În sfârşit, două pagini pe care se vedeau nişte saurieni înspăimântători, cu boturile ascuţite. I-am spus profesorului:

—  Evident, ăştia nu-s decât nişte crocodili.

— Aligatori, domnule! Aligatori. În America de Sud nu sunt crocodili adevăraţi. Se deosebesc unii de alţii...

— Vreau să spun că nu văd aici nimic deosebit, nimic care să justifice entuziasmul dumneavoastră.

Profesorul surâse cu un aer candid.

—  Întoarce pagina, mi-a spus.

Am intors-o, dar tot n-am izbutit să înţeleg ceva. Vedeam un fel de mâzgălitură, una din acele schiţe improvizate, cu ajutorul cărora pictorii peisagişti îşi pregătesc adeseori peisajul definitiv. Grămezi de vegetaţie peniformă, de un verde gălbejit, porneau din primul plan, ca să se înalţe până la o linie de stânci drepte, de un roşu închis, cu dungi scobite ciudat, al cărei aspect îmi amintea de anumite formaţiuni bazaltice. Într-un anumit punct se ridica o stâncă izolată, în chip de piramidă, împodobită cu un copac uriaş şi părând despărţită de lanţul principal printr-o despicătură. Deasupra tuturora se întindea cerul albastru al tropicelor. Zidul neîntrerupt al stâncilor, tivit cu franjuri subţiri de verdeaţă, închidea orizontul. Pe pagina următoare era o altă acuarelă, reprezentând aceeaşi privelişte, dar mult mai apropiată, aşa încât puteai vedea desluşit toate amănuntele.

—  Ei bine? m-a întrebat Challenger.

— Ei bine, cred că ne aflăm în faţa unei formaţiuni curioase, i-am răspuns, dar mă pricep prea puţin în geologie ca să-mi permit s-o consider extraordinară.

— Extraordinară? a repetat el după mine. Dar e unică! E de necrezut! Nimeni n-ar fi visat vreodată aşa ceva! Acum întoarce pagina.

Am întors-o şi mi-a scăpat un strigăt de mirare. Era, pe o pagină întreagă, imaginea celei mai nemaipomenite făpturi pe care am văzut-o vreodată. Vis de opioman, nălucirea unui creier în delir. Avea un cap de pasăre de pradă, trup de şopârlă pântecoasă, iar coada lungă îi era acoperită cu ţepi. Spinarea cocoşată avea de-a lungul ei un fel de creastă dinţată sau, mai exact, cam o duzină de creste ca de cocoş aşezate la rând, una după alta. În faţa dihaniei se vedea un fel de stafie sau de pitic cu chip omenesc, care se uita la ea înspăimântat.

— Ei bine, ce zici de asta? a strigat profesorul Challenger, frecându-şi mâinile.

— E ceva monstruos, ceva grotesc!

— După părerea dumitale, cum a putut oare pictorul să imagineze o asemenea jivină?

— Poate sub influenţa ginului...

— Altă explicaţie mai bună nu găseşti?

— Dumneavoastră, domnule, aveţi vreuna?

— Eu cred că această lighioană există şi că artistul a desenat-o după natură.

Aş fi pufnit de râs dacă n-ar fi fost frica salvatoare de vreo nouă tumbă pe coridor.

— Fără îndoială, fără îndoială, am încuviinţat eu, aşa cum îi dai dreptate unui nebun. Mărturisesc totuşi, am adăugat, că acest personaj minuscul mă intrigă. Dacă ar fi un indian, ar dovedi, la rigoare, existenţa unei rase de pigmei în America. Dar s-ar părea că e un european, cu o pălărie ca acelea pe care le poartă plantatorii...

Profesorul sufla pe nări ca un bivol înfuriat.

— Admirabil! a strigat. Într-adevăr, în materie de paralizie cerebrală sau de inerţie intelectuală, ai depăşit măsura! Lărgeşti simţitor sfera posibilităţilor! Te felicit!

De ce m-aş fi supărat? In faţa unei fiinţe atât de absurde, n-ar fi avut rost să mă prăpădesc de indignare. Am surâs, obosit.

— Omul acela, am zis, mi se pare prea mic.

— Uite aici, a urmat, aplecat peste desen şi subliniindu-l cu degetul lui gros şi păros. Vezi planta asta din spatele animalului? O iei drept o păpădie, probabil, sau drept o varză de Bruxelles? Sau drept ce alta? Ei bine, e un copac care se cheamă arborele de fildeş, capabil să atingă o înălţime de 50 sau de 60 de picioare. Nu înţelegi oare că personajul aşezat acolo îşi are rostul lui? în realitate, aşezat în faţa jivinei, artistul n-ar fi putut să rămână în viaţă ca s-o deseneze. Dacă s-a zugrăvit pe el însuşi acolo, a fost doar ca să ne dea o idee despre proporţiile monstrului. Să admitem că omul ar măsura ceva mai mult de 5 picioare. Copacul fiind de zece ori mai înalt, asta ne arată cu precizie proporţiile dihaniei.

— Doamne sfinte! am strigat. Credeţi, prin urmare, că acest animal... Dar atunci gara de la Charing Gross abia i-ar putea sluji drept cuşcă!

— Putem afirma, lăsând la o parte orice exageraţie, că ne aflăm fără doar şi poate în faţa unui specimen interesant, a zis profesorul cu bunăvoinţă.

— Dar — am obiectat după ce am întors şi ultimele file şi m-am convins că nu mai era nimic de văzut în album — nu cred că dumneavoastră, un om de ştiinţă, o să faceţi abstracţie de tot ansamblul cunoştinţelor omeneşti şi o să puneţi bază pe o simplă schiţă găsită în bagajul unui aventurier american, o schiţă datorită poate haşişului, poate febrei sau, pur şi simplu, capriciului unei imaginaţii care ţine de fantasmagorie!

Drept răspuns, profesorul a luat un volum din raft:

— Admirabila monografie pe care o vezi e opera unui savant de mare valoare, prietenul meu Ray Lancester. Este aici o planşă care ar trebui să te intereseze. Iată, am găsit-o. Are ca explicaţie: "Aspectul probabil al stegosaurului dinosaurian jurasic". Laba de dinapoi măsoară ea singură de două ori cât un om adult. Ce părere ai?

Profesorul mi-a întins cartea. Am făcut ochii mari şi am privit desenul. Această reconstituire a monstrului preistoric era perfect asemănătoare cu schiţa artistului necunoscut.

—   Fără îndoială, e foarte curios, am spus.

—   Nu crezi că e concludent?

— Poate să nu fie decât o simplă coincidenţă. S-ar putea întâmpla ca americanul dumneavoastră să fi văzut vreo imagine ca asta care să-l fi impresionat. Ar fi uşor de înţeles că mai târziu, în delir, să-şi fi adus aminte...

—   Foarte bine, a zis profesorul, cu îngăduinţă. Să nu mai vorbim de asta. Dar binevoieşte, te rog, să te uiţi la osul acesta.

Şi mi-a întins osul despre care spusese că făcea parte din obiectele aparţinând mortului. Era lung cam de şase ţoii, lat cam de două degete şi păstra încă, la unul din capete, câteva fragmente de cartilaje uscate.

—   Cărui animal cunoscut i-ai atribui dumneata acest os? m-a întrebat.

L-am cercetat cu grijă şi am încercat să-mi amintesc unele noţiuni foarte îndepărtate.

—   S-ar zice că e o uriaşă claviculă omenească, am îndrăznit să spun.

Profesorul a făcut un gest de dispreţ, ridicându-şi ochii spre cer:

—  Clavicula omenească e curbă şi osul acesta e drept. Şi are o scobitură în formă de şanţ, în care s-a articulat probabil un tendon. Nu, n-are nimic comun cu o claviculă.

—  In cazul acesta, mărturisesc că nu ştiu.

—  Nu trebuie să roşeşti; toată presa din South Kensington nu ştie o boabă mai mult! A scos apoi dintr-o cutiuţă un oscior de mărimea unui grăunte: După părerea mea, osciorul ăsta, care este de om, corespunde osului pe care îl ţii în mână şi care este de animal. El îţi poate da o idee despre dimensiunile animalului căruia îi aparţine. Bagă de seamă că osul nu e un os-fosilă, ci unul recent, dovadă bucăţelele de cartilaj care mai aderă încă la el. Ce părere ai?

—  Ştiu şi eu? Poate un elefant...

Profesorul a tresărit dureros:

—  Să vorbeşti de elefanţi în America de Sud! Chiar în secolul ăsta de primitivism, şi încă...

—  Atunci, am zis, vreun animal uriaş de pe-acolo... un tapir, de pildă.

— Eşti de acord cred, tinere, că stăpânesc toate elementele acestei probleme. Află prin urmare că osul acesta nu poate proveni nici de la un tapir şi nici de la vreun animal de care se ocupa zoologia. Provine de la un animal foarte mare, foarte puternic şi, după toate probabilităţile, foarte fioros, care există undeva pe pământ, dar pe care ştiinţa nu l-a clasificat încă. Tot mai eşti sceptic?

—  Nu, dar asta nu mă împiedică să fiu extraordinar de interesat!

—  Atunci n-am pierdut orice nădejde în ceea ce te priveşte. In dumneata mai licăreşte încă o urmă de raţiune. Vom încerca, încet şi cu răbdare, să pătrundem până la ea. Să-l lăsăm la o parte pe artistul meu american şi să-mi urmez povestirea. Îţi închipui că nu puteam părăsi Amazonul fără să adâncesc descoperirea pe care o făcusem. Se ştia cu aproximaţie din ce direcţie venise călătorul american. Chiar numai legendele indiene ar fi fost de-ajuns să mă călăuzească, deoarece o tradiţie comună tuturor triburilor de pe coastă afirmă existenţa unui ţinut ciudat. Ai auzit, fără îndoială, despre Curupuri.

—  Niciodată.

— Curupuri e duhul pădurilor, o fiinţă cumplită, de obicei răufăcătoare, care în general trebuie ocolită. Nimeni nu-i cunoaşte cu precizie forma şi esenţa. Dar numai la auzul numelui ei toată lumea tremură, de la un capăt la celălalt al Amazonului. Toate triburile arată ca fiind sălaşul lui Curupuri, aceeaşi regiune. Şi regiunea era tocmai aceea de unde venise americanul. Am bănuit acolo o taină de nepătruns şi am socotit că era de datoria mea s-o dezleg.

—  Şi ce-aţi făcut?

Îmi mai pierise puţin din îndrăzneală. Omul acela impresionant îmi poruncea să fiu atent şi-mi impunea respect.

—  Am izbutit să înving rezistenţa indigenilor, care-i atât de grozavă în această privinţă, încât nu le îngăduie nici măcar să aducă vorba despre acest subiect. Şi prin metode de convingere, prin daruri alese, la care s-au adăugat uneori, o mărturisesc, ameninţarea de a face uz de forţă, am obţinut ca doi dintre ei să-mi slujească drept călăuză. După diverse aventuri, pe care nu ţi le mai spun aici, de-a lungul unui itinerar mai mult sau mai puţin lung şi complicat, într-o direcţie pe care nu e necesar s-o cunoşti, am ajuns în sfârşit într-o regiune care n-a fost niciodată menţionată pe vreo hartă şi nici vizitată de altcineva decât de nefericitul meu predecesor. Fii bun şi aruncă-ţi privirea aici.

Şi mi-a arătat o fotografie format l0xl6.

—  Aspectul neclar al acestei fotografii vine de acolo că barca noastră s-a răsturnat coborând râul şi caseta cu filmele nedevelopate s-a spart. Cele mai multe s-au stricat. A fost o pierdere ireparabilă, aproape un dezastru. Am salvat totuşi, în parte, câteva fotografii, printre care şi aceasta. Te rog să primeşti explicaţia mea aşa cum ţi-o dau. S-a vorbit de trucaj: nu e de demnitatea mea să discut asemenea afirmaţie.

Fotografia, foarte decolorată, avea pe deasupra un fel de ceaţă, pe care o critică rău intenţionată ar fi putut s-o interpreteze oricum. Reprezenta un peisaj posomorit şi şters, unde, uitându-mă bine, am descoperit o câmpie înşirîndu-şi copacii până la o linie de stânci înalte, care dădeau foarte exact impresia unei cascade uriaşe văzută de la distanţă.

—  Locul mi se pare a fi acelaşi ca în schiţa lui Maple White.

— E într-adevăr acelaşi, mi-a răspuns profesorul. Am găsit şi unele urme ale taberei artistului. Acum priveşte asta...

Era aceeaşi privelişte, dar văzută mai de aproape. Deşi foarte proastă, fotografia lăsa să se contureze cu precizie, în mijlocul ei, vârful cel ascuţit de stâncă încoronat de copacul lui.

—  Hotărât, nu mai încape îndoială, i-am răspuns.

— Cu atât mai bine, a zis Challenger. Am făcut un pas înainte, nu-i aşa? Fă-mi plăcerea şi examinează stânca aceea ascuţită. Nu observi nimic?

—  Un copac uriaş.

—  Şi pe copac?

—  O pasăre uriaşă, am răspuns.

Mi-a întins o lupă.

 —  Da, am spus, cu ochiul lipit de sticlă. Pe copac e o pasăre mare, cu ciocul lung, ceva ca un pelican.

 —  Felicitările mele pentru perspicacitatea dumitale. Dar nu-i nici un pelican. De altfel, nici măcar nu-i o pasăre. E un animal, şi poate că te-ar interesa să afli că am ucis unul ca el. Datorită acestui fapt, am adus o dovadă a descoperirilor mele, numai una, fără îndoială, dar incontestabilă.

—  Aveţi această dovadă?

În sfârşit aş fi avut şi eu una!

— Aş fi avut-o dacă, din nenorocire, acest excepţional specimen n-ar fi urmat soarta fotografiilor şi n-ar fi pierit în naufragiu. Am reuşit să-l prind chiar în clipa când dispărea în viitoarea curentului. Mi-a rămas în mână doar o bucăţică de aripă. când valul m-a aruncat fără cunoştinţă pe mal, ţineam încă între degete biata rămăşiţă pe care ţi-o arăt acum.

A scos dintr-un sertar un os încovoiat, lung de două picioare cel puţin, de care atârna o membrană. Am chibzuit că asta putea să fie partea superioară a unei aripi de liliac monstruos.

—  Un liliac uriaş?... am îndrăznit.

— Haida-de! a făcut profesorul, pe un ton de dojană. Trăiesc într-o lume pe care n-aş fi bănuit-o niciodată cât de puţin cunoaşte principiile fundamentale ale zoologiei! Cum poţi să nu ştii acest adevăr elementar de anatomie comparată, că aripa unei păsări constituie un antebraţ, pe când aceea a unui liliac se compune din trei degete spaţiate şi legate prin membrane? În cazul de faţă osul nu are, cu siguranţă, nimic comun cu un antebraţ şi nici n-ar putea să provină de la un liliac, fiind numai unul şi prevăzut cu o singură membrană. Prin urmare, dacă nu vine nici de la o pasăre, nici de la un liliac, care i-ar putea fi provenienţa?

Epuizasem tot bagajul de cunoştinţe.

—  Nu ştiu, i-am răspuns.

El a deschis volumul la care se mai uitase o dată şi mi-a arătat o planşă:

— Monstrul înaripat pe care-l vezi aici se numeşte dimorfodon sau pterodactil, reptilă zburătoare din perioada jurasică. Întoarce pagina şi o să găseşti diagrama reprezentând mecanismul aripii lui. Compar-o cu fragmentul pe care-l ai în mână.

O singură privire mi-a fost de-ajuns. După surpriză, a venit convingerea. M-am înclinat în faţa concordanţei dovezilor. Schiţa lui Maple White, fotografiile, povestirea profesorului, fragmentul de aripă — toate la un loc formau un ansamblu de dovezi şi m-am grăbit să i-o spun lui Challenger. I-am spus-o cu căldură, deoarece simţeam că omul acesta era nedreptăţit. El s-a răsturnat în scaun şi, cu pleoapele lăsate, cu un zâmbet binevoitor în colţul buzelor, părea că face o baie de soare.

— Mi-aţi împărtăşit multe lucruri extraordinare! am strigat cu un entuziasm de gazetar, la care ştiinţa nu participă decât într-o slabă măsură. E colosal! Ca un nou Cristofor Columb, aţi regăsit o lume dispărută. Dacă m-am îndoit o clipă, îmi pare rău. Insă totul era aşa de extraordinar. Dar ştiu cel puţin — şi ce mi se poate cere mai mult?  să recunosc evidenţa atunci când mi se înfăţişează!

Profesorul a scos un mârâit de satisfacţie.

—  Dar după aceea, domnule profesor, după aceea ce-aţi mai făcut?

—  Sosise anotimpul ploilor, domnule Malone, şi proviziile mele erau pe sfârşite. Am mers câtva timp de-a lungul zidului nesfârşit, căutând, fără succes, o trecătoare. Stânca în chip de piramidă, deasupra căreia văzusem şi prinsesem pterodactilul, părea mai accesibilă. De altfel, stâncile şi cu mine suntem vechi prieteni, aşa că m-am căţărat şi pe asta.

Din vârf am avut priveliştea clară a podişului şi a stâncilor. Podişul părea foarte întins. Şi la răsărit, şi la apus, îşi prelungea la infinit valurile de verdeaţă. La bază, o regiune de mlaştini şi de mărăcini, bântuită de şerpi, de gâze şi de friguri, înconjura ţinutul ca un zid de apărare naturală.

—  Pterodactilul a fost singura formă sub care vi s-a manifestat viaţa?

—  Singura, domnule. Dar în cursul săptămânii cât am poposit sub stâncă, am auzit deasupra mea zgomote foarte ciudate.

—  Şi animalul desenat de Maple White?

—  Maple White nu l-a putut întâlni decât sus, pe podiş. Prin urmare, există un drum pe care poţi ajunge acolo. Şi acest drum e fără doar şi poate atât de greu, încât animalele n-au putut să coboare şi să se răspândească în regiunea dimprejur. E limpede, sper.

—  Dar cum de s-au păstrat ele acolo?

—  Nu văd decât o singură explicaţie, şi asta foarte simplă. America de Sud este, cum cred că ai auzit spunându-se, un continent granitic. In punctul care ne interesează s-a produs, probabil, în timpuri foarte îndepărtate, o uriaşă şi bruscă ridicare vulcanică. Aceste faleze sunt de bazalt, şi, prin urmare, de formaţie ignee. O suprafaţă de teren, tot atât de întinsă ca şi Sussex-ul de pildă, a fost ridicată în bloc, cu tot ce avea pe ea ca vietate, şi ruptă de restul continentului prin prăpăstii perpendiculare. Duritatea pereţilor făcând acest podiş cu neputinţă de atins, consecinţa firească e că legile naturii au fost suspendate. Influenţele de tot felul care în alte părţi cârmuiesc viaţa au fost anulate sau modificate. Au supravieţuit aici fiinţe care, în alte condiţii, ar fi dispărut. Te rog să observi că pterodactilul şi stegosaurul aparţin perioadei jurasice, adică uneia dintre cele mai vechi din evoluţia vieţii. Faptul că s-au conservat într-un chip, ca să spunem aşa, artificial, se datoreşte acestor ciudate condiţii întâmplătoare.

— Dar de ce, având dovezi atât de evidente, nu le supuneţi unor arbitri competenţi?

— M-am gândit şi eu la asta, naiv ce-am fost! mi-a răspuns profesorul, cu amărăciune. Află însă că de la primele cuvinte n-am întâlnit decât neîncredere, prostie şi invidie. Nu-mi place să mă ploconesc, domnul meu, şi când mi se pune la îndoială cuvântul, nu mai încerc să dovedesc nimic. O singură împrejurare de felul ăsta mi-ajunge ca să-mi piară orice dorinţă pe care aş mai avea-o de a produce dovezi, fie ele tot atât de concludente ca şi acelea pe care le am. Subiectul mi-a ajuns nesuferit şi am refuzat să-l mai discut. Iar când oameni, când oameni ca dumneata, care reprezentaţi interesul publicului în tot ce are el mai prostesc, au venit să-mi tulbure singurătatea, n-am ştiut să-i primesc cu stăpânire demnă. Recunosc că sunt arţăgos şi că la cea mai mică provocare înclin spre violenţă. De altfel, cred că ai observat-o!

Mi-am frecat ochiul în tăcere.

— Asta mi-a atras multe dojeni din partea soţiei mele. Dar orice om de onoare ar simţi ca mine. In seara asta, totuşi, aş vrea să-mi dovedesc printr-un exemplu strălucit puterea de stăpânire asupra facultăţilor mele emotive. Prin urmare, primeşte această invitaţie. Şi luând de pe masă un carton, mi l-a întins: După cum vezi, dl. Percival Waldron, naturalist cu oarecare renume, trebuie să ţină astă seară la orele 8.30. În sala cea mare a Institutului de Zoologie, o conferinţă despre epocile terestre. Mi se cere să figurez şi eu pe estradă şi să rostesc câteva cuvinte de mulţumire la adresa conferenţiarului. Cu această ocazie o să am grijă să expun şi eu câteva păreri, de altfel pline de tact şi delicateţe, susceptibile să reţină interesul asistenţei şi să trezească, la unii, dorinţa de a pătrunde ceva mai adânc în miezul problemei. Nimic agresiv, înţelegi! Doar o simplă indicaţie, care să arate că mai există şi adâncimi neexplorate încă. O să mă controlez bine. Cu acest prilej o să constat dacă, stăpânindu-mă, pot să obţin vreun rezultat mai bun...

— Şi doriţi să merg şi eu? am întrebat, fără să-mi ascund nerăbdarea.

— Desigur, mi-a răspuns el prietenos.

Avea în momentul acela un fel de veselie exagerată, de jovialitate zgomotoasă, aproape tot atât de impresionantă la el ca şi violenţa. Iar zâmbetul plin de bunăvoinţă care i-a rotunjit deodată obrajii ca două mere roşii, între ochii pe jumătate închişi şi barba mare şi neagră, era cu totul extraordinar.

— Vino, în orice caz. Prezenţa unui aliat în sală, oricât de dezarmat şi de total ignorant l-aş şti, o să mă susţină. Presupun că o să fie lume multă, deoarece Waldron, oricât e el de şarlatan, are o clientelă foarte numeroasă. Dar ţi-am răpit mai mult timp decât am crezut, domnule Malone. Nimeni nu are dreptul să monopolizeze ceea ce aparţine tuturor. O să te revăd cu plăcere la şedinţa de deseară. Cât despre informaţiile pe care le ai de la mine, e de la sine înţeles că n-o să le foloseşti în public.

— Totuşi, şeful meu de serviciu, domnul McArdle, o să mă întrebe, fără îndoială.

— Spune-i ce-o să-ţi treacă prin minte, şi anume, că dacă o să-mi trimită un alt confrate de-al dumitale o să-l alung pe inoportun cu lovituri de cravaşă, adevăr pe care, de altfel, eşti în măsură să-l confirmi... Am toată încrederea că nimic din ceea ce ţi-am încredinţat n-o să fie publicat. Şi acum, pe deseară, la 8.30, în sala cea mare a Institutului de Zoologie.

Mi-a făcut semn cu mâna că pot să plec. Şi mi-a rămas în minte imaginea obrajilor lui umflaţi şi roşii, între barba albastră de neagră ce era şi ondulată, şi doi ochi necruţători.

Cap3