Mici intamplari cu animale (151)

Zurbagiul

Bătrîneţea schimbă firea sălbăticiunilor ca şi pe aceea a oa­menilor. Cunoaştem fiecare bătrîni care au devenit ursuzi, arţăgoşi, acri, avari, mizantropi, duşmănoşi faţă cu toată lumea.

Tot aşa cerbul bătrîn caută singurătatea, nu suferă în jurul lui tineret, e irascibil, gata de bătaie. De asemenea fioroşii mistreţi solitari, „pustnicii" care se înfundă în sihlele cele mai nepă­trunse şi îşi trăiesc viaţa în ură faţă de toate vieţuitoarele. Şi cerbii, şi căpriorii, si vierii bătrîni se apropie de semenii lor numai chemaţi de ademenirile împerecherii.

Acelaşi fenomen îl găsim şi la cocoşii de munte. De la o anumită vîrstă cocoşii nu mai sunt parteneri ideali pentru jocu­rile de dragoste din primăvară. Le-a trecut vremea. Dar le-a rămas, sau chiar li s-a mărit pornirea de invidie şi de gelozie. Vin şi moşnegii la locurile de bătaie, pe care le-au cercetat şi unde au trăit dragostele atîtea primăveri în şir. Aici însă sunt... neglijaţi. Alte generaţii au preferinţa frumoaselor, iar bătrînii în zadar îşi înfoaie trupurile mari si îşi răsfiră cozile cu nouă­sprezece pene; găinile aurii-ruginii se supun voinicilor mai tineri, uitînd pe bătrîni în crucea bradului sau pe pîlcul de zăpadă pe care joacă.

Aceşti cocoşi sfîrşesc prin a deveni nişte bătăuşi straşnici. Unde observă vreo apropiere între trubadur şi domniţă se reped, începe bătaia, de cele mai multe ori bătrînul cu trupul greu, cu cioc puternic şi cu labe groase iese biruitor. Uneori un asemenea bătrîn bătăios şi gelos e în stare să strice bătaia în care roteşte şi el. Terorizează pe toţi ceilalţi cocoşi din bătaie. Am văzut cu ochii: bătrînul rotea şi cînta o vreme, apoi se re­pezea după cei mai tineri, cum auzea pe vreunul rotind şi el prin apropiere. Îndată zburau penele, de parca le smulgeai cu mîna. Cel flocăit, tînărul, tăcea, îi era frică să-şi mai spună versul. Doar dacă rotea tăcut, ca un mut, fără glas.

Bătaia de cocoşi din Muntele Fata era şi veche şi vestită între vînători. Adevărat că pornind de la casa silvică de lîngă opustul Oaşa cam asudai urcînd pieptiş coasta iute, dar cam pe la jumătatea urcuşului pînă la golul din vîrf dădeai la dreapta şi de acum nu mai era nici mult si nici greu prin pă­durea seculară. Iar în bătaia ai cărei molizi bărboşi prindeau mai întîi zîmbetul zorilor, era horă întinsă, cum alta prin munţii aceia nu era decît doar cea din Smida Mare şi cea din Hurdubeu.

Se poate că am greşit oleacă împotriva legii ospitalităţii cînd n-am pomenit nimic despre bătaia din Fata a celor doi prie­teni, care veniseră să împuşte cocoşi. I-am îndreptat spre bă­tăile din Pîrîul Lacului şi din Diudiu, foarte bune şi ele şi în care apoi au şi avut succes. În Valea Mare aveam de gînd sa împuşc cocoşul pe care mi-l ceruse un liceu pe seama muzeului de istorie naturală. În bătaia din Fata plănuiam să nu răsune puşcă în primăvara aceea. Acolo mă voi furişa cîteva dimineţi ca să privesc paşnic hora de dragoste, în toate amănuntele ei.

Chiar în prima seară am urcat la bătaia „mea". Aşa e rîn­duiala vînătorilor de cocoşi de munte. În zori se merge la vînă­toare, iar cu o seară înainte la „ascultat". În crepuscul vin în bătaie cocoşii care peste zi erau răspîndiţi; îşi ocupă fiecare bradul, înnoptează în el si aşteaptă zorile cu frenezia şi încîn­tările lor. Seara vînătorul îşi dă seama cam cîţi cocoşi are în bătaie, cîţi au să cînte în dimineaţa următoare, cînd el are să-i apropie cu puşca. Ştirea pe care am cules-o astfel era bună. Am numărat peste zece cocoşi care s-au slobozit cu zgomot mare în cetinile de pe la vîrfuri şi m-am bucurat dinainte de spec­tacolul din crăpatul dimineţii de mîine.

Cînd am ajuns în apropierea locului de bătaie şi am aştep­tat să se taie geana de la răsărit, în pădurea bătrînă era o tăcere aşa de mare, încît dacă vreo stea ar fi sfîşiat în cădere bolta de sus, poate i-aş fi auzit vuietul. Apoi, ca în atîtea alte dăţi, întîi s-a trezit o păsăruică, apoi a trecut peste vîrfuri, cîrîind, un sitar. Mai tîrziu a bătut toaca cel dintîi cocoş. S-a îndemnat al doilea, s-a trezit al treilea ; şi de aici mai de aproape si din marginea de jos a bătăii au început să vină strofele, întîi timide, apoi încheiate, cu foc, cu tot mai mult foc.

M-am apropiat vînătoreşte, călăuzit de salba de versuri ale unuia, care mi se părea mai înteţit şi aici mai la îndemînă. Nu-l vedeam în semiîntunericul nopţii care se lăsa cu greu biruită; şi în negreaţa cetinilor, nici nu voiam parcă încă să-l văd; închizîndu-mi şi eu ochii, îi pot despleti mai bine notele ciu­date ale cîntecului.

Ce s-a întîmplat oare? A tăcut în mijlocul versului. Am au­zit pocnet de aripi care se lovesc, fîlfîit, cocoşul s-a ridicat şi s-a mutat în alt molid. A tăcut o bucată de vreme, apoi, oa­recum cu frică, a clămpănit de cîteva ori. Cînd să înceapă strofă întreagă, aud iarăşi zarvă ca de bătaie şi cocoşul meu se avîntă în alt copac. Abia scîrţîie odată din gîtlej şi nu-l mai aud. Încep să petrec cu luare aminte glasul altuia. Acelaşi lu­cru: ceva îl sperie, îl alungă, îl face să tacă. Apoi iau seama că este ceva ce tulbură întreaga bătaie. Cum se înteţeşte un­deva un cîntec, este frînt deodată : se aude învălmăşeală scurtă, cîntăreţul este alungat şi încetează. Pînă la urmă abia se mai leagă cîte o strofă ici şi colo, pe furiş, ca să fie îndată tăiată. Fîlfîit în dreapta, în stînga, toată bătaia tulburată. Ce să fie oare?

Mi-am adus aminte de o dimineaţă din anul trecut, din bătaia de la Comun. Acolo se întîmpla ceva asemănător. O pasăre răpitoare se avînta unde auzea cocoş cîntînd şi îl alunga. Ciudat lucru a fost atunci că acea răpitoare — pe care pînă la urmă am prins-o în bătaia puştii — nici nu era decît un şorecar încălţat (Buteo lagopus), oaspe de iarnă la noi, prea mic ca să se încumete la o pradă de mărimea co­coşului de munte. Parcă îşi făcea numai o plăcere din a-i spe­ria şi a-i alunga pe cîntăreţi. Să se repete oare acum acelaşi lucru neobişnuit?

Cu mare băgare de seamă m-am furişat pînă spre mijlocul locului de bătaie, ca să văd ce ar putea să fie. Nu era nicio pasăre răpitoare, ci un cocoş. Ca şi cînd ar fi înnebunit, unde auzea că se înfiripă cîte un vers se repezea, lovea, alunga. Odată l-am văzut bine în vîrful unui molid din apropiere. Nu se înfoia, nu cînta; stătea ca în pîndă, atent. Auzea un vers — se repezea iute ca să-l strice.

Am văzut de atîtea ori duelurile aprige ale cocoşilor de munte. Se desfăşurau însă totdeauna jos, pe pămînt şi aveau în ele ceva cavaleresc. Doi rivali care îşi măsoară puterile şi vor să cucerească întîietatea. Unul rămîne învingător şi se bucură de victorie în iatacul găinilor din tufele de afin, celălalt pleacă să-şi caute norocul în altă parte. Cu aceasta s-a lichidat duş­mănia. Acesta de aici era un bătăuş care se lega de toată lumea, îi pizmuia pe toţi. În loc să se ia la întrecere în măiestria cîn­tecului şi a jocului, nu avea alt gînd decît să-i împiedice pe cei­lalţi. Şi nici nu se bătea ca lumea; era mulţumit dacă a stricat cheful. Şi reuşea să-l strice. În bătaia asta vestită, cu atîţia co­coşi veniţi în ea, nu puteam auzi un vers dus pînă la capăt. Pînă la urmă abia îndrăznea cîte un cocoş să bată cîte un început de toacă.

Îmi era necaz, dar pe de altă parte mă interesa scena care ieşea din comun. Parcă era un flăcău arţăgos şi beat, care a intrat în horă numai ca să facă gîlceavă şi să împiedice pe­trecerea. Trebuie să stau pînă la sfîrşit, ca să văd cum se termină.

S-a luminat de zi, au venit pe rînd găinile în bătaie, as­cunse discret prin afiniş, printre brăduii mărunţi. Unul cîte unul au coborît din molizi cocoşii şi au dat să rotească pe ză­pada de jos. Pace bună! Se repezea nebunul cînd la unul cînd la celălalt şi îi alunga. „Prostule! — mi-am zis în mine. — Tufele-s pline de găini. Dacă n-ai chef de rotit, du-te şi-ţi alege una". El nu! Se ţinea de capul jucăuşilor şi îi alunga, pe rînd. Ciudat că niciunul nu îndrăznea să ţină luptă cu el. Trebuie că îi cunoşteau puterea ciocului şi a labelor. Îndată se fereau, mai alergînd pe jos, mai luînd aripi pînă în cetini. Găinile au început să cheme, „got-got, got-got". Mai pe ocolite, mai tupilat s-au furişat la ele şi cocoşi din cei înfricaţi. Se mai repezea şi acolo bătăiosul, dar parcă nu rămînea decît pînă zădărnicea o întîlnire, şi căuta pricină altuia. Hotărît: tero­riza şi strica toată bătaia, fără să tragă vreun folos, numai aşa, din pizmă.

S-a făcut zi mare. Întîi găinile, apoi cocoşii s-au răspîndit, a plecat şi răul. În bătaie n-am mai rămas decît eu singur, care îmi munceam capul să înţeleg adevărata noimă a piesei de teatru ce se terminase.

Am urcat în bătaia din Fata şi a doua dimineaţă. S-a repe­tat aidoma comedia de ieri. Dar numai pînă la un loc. Cînd mi-a venit la îndemînă arţăgosul care se repezea şi ici şi colo, i-am trimis o mînă de alice şi apoi am rămas nemişcat. Tăcerea a încremenit în jurul meu. Apoi, într-un tîrziu, a bătut toaca un cocoş, pe urmă altul si altul. Timid, ca de încercare. Nu s-a mai repezit nimeni să le taie elanul. Unul a legat de toacă tocilat, apoi a spus strofa întreagă. în alt molid a versuit şi a jucat altul şi, în mai puţin de o jumătate de oră era în toi hora de dragoste, aşa cum o ştiam că trebuie să fie, aşa cum îmi aduceam aminte că era şi odinioară, cînd mi-am împuşcat aici primul cocoş.

După ce s-au împrăştiat şi de data aceasta nuntaşii, mi-am ridicat victima. Era un cocoş mare, cum nu mai împuşcasem, şi, desigur, cel mai bătrîn pe care l-am avut în mînă vreodată. Un moşneag cu toate semnele vîrstei: ciocul ca de vultur, cu cangea ascuţită adusă pînă sub vîrful mandibulei, cele două şanţuri de pe cioc coborîte aproape pînă la vîrf şi adînci, gîtul gros, barba bogată în pene, picioarele osoase si puternice.

Vîj * înăcrit, căruia vîrsta i-a răpit încîntările dragostei şi i-a pus în loc pornire de mînie şi de pizmă împotriva celor ce i-au luat locul în favoarea mireselor alegătoare.

Împuşcătura mea a asigurat pe seama muzeului acelui liceu un cocoş splendid şi în aceeaşi vreme a scăpat bătaia din Fata de zurbagiul care o teroriza.

* moşneag