Somnul de veci (16)

Şaisprezece

M-am apropiat de glasvandul strâns şi m-am uitat la gemuleţul de sus spart. Glonţul din arma lui Carmen îl sfărâmase cu o lovitură. Nu făcuse o gaură. În perete se afla însă o găurică, pe care un ochi expert ar fi descoperit-o destul de repede. Am tras perdeaua peste geamul spart şi-am scos din buzunar pistolul lui Carmen. Era un pistol Banker's Special, calibrul 22, cu gloanţe scobite la vârf. Avea un pat de sidef, iar pe ţeavă era gravat pe o placă mică şi rotundă din argint: „Lui Carmen de la Owen”. Carmen îi fraierea pe toţi.

Am pus pistolul la loc în buzunar, m-am aşezat alături de Brody şi m-am uitat în ochii lui cafenii şi trişti. A trecut un minut. Blonda îşi aranja faţa cu ajutorul unei oglinzi de buzunar. Brody flutură mâna în care ţinea o ţigară şi se răsti la mine:

— Eşti mulţumit?

— Deocamdată. De ce-ai şantajat-o pe doamna Regan în locul bătrânului?

— L-am şantajat pe bătrân o dată. Acum vreo şase, şapte luni. Cred că e în stare, când se înfurie să cheme poliţia.

— Ce te face să crezi că doamna Regan n-o să-i pomenească de şantaj?

Brody îmi cântări cu băgare de seamă cuvintele, fumând şi continuând să mă privească. În cele din urmă spuse:

— Cât de bine o cunoşti?

— Am întâlnit-o de două ori. Trebuie să o cu­noşti mult mai bine decât mine ca să rişti s-o şanta­jezi cu fotografia.

— Duce o viaţă foarte dezordonată. Mi-am în­chipuit că poate are câteva puncte nevralgice şi nu vrea să afle bătrânul. Cred că poate să strângă uşor cinci miare.

— Cam slab ca argumentaţie. Dar să trecem. Eşti lefter, nu?

— De o lună trăiesc de pe o zi pe alta, încercând s-o scot la capăt.

— Cu ce te ocupi?

— Cu asigurări. Lucrez în biroul lui Puss Wal­green, Fulwider Building, colţ Strada Western şi Strada Santa Monica.

— Dacă eşti sincer, fii până la urmă. Cărţile sunt aici în apartament?

Închise gura brusc şi făcu un semn cu mâna lui cafenie. În atitudinea lui începea să se strecoare la loc încrederea.

— Nici vorbă. Le-am depozitat.

— Ai pus pe cineva să ţi le aducă aici şi-ai chemat apoi un camion de la un depozit să vină şi să le ia imediat?

— Evident. N-am vrut să fie transportate direct de la magazinul lui Geiger, nu!

— Eşti şmecher, i-am spus plin de admiraţie. Există momentan ceva compromiţător în apartament? Păru din nou neliniştit. Clătină violent din cap. Perfect, i-am spus.

M-am uitat alături la Agnes. Isprăvise să-şi aran­jeze faţa şi fixa inexpresiv zidul, aproape neatentă la ce discutam. Pe figura ei se citea ameţeala pe care o provoacă încordarea şi şocul.

Brody clipi prudent:

— Şi-acum?

— Cum ai făcut rost de fotografii?

Se strâmbă.

— Ascultă, ai căpătat ce-ai căutat, şi încă foarte ieftin. Ai făcut o afacere pe cinste. Cară-te acum şi vinde-le patronului tău. Eu unul nu mai am nici în clin nici în mânecă cu fotografiile. Habar n-am de fotografii, nu-i aşa, Agnes?

Blonda deschise ochii şi-l măsură cu o privire calculată şi jignitoare la adresa lui.

— Un tip nu prea şmecher, zise ea, cu un dispreţ obosit. Cu asta m-am ales întotdeauna. Niciodată cu un tip destul de şmecher până la urmă. Niciodată.

— Te-a durut rău capul unde te-am lovit? am întrebat-o zâmbind.

— Du-te dracului şi ducă-se dracului toţi bărbaţii pe care i-am întâlnit vreodată.

M-am uitat îndărăt la Brody. Îşi freca ţigara între degete, cu un fel de nervozitate. Mâna părea să-i tremure uşor. Faţa lui cafenie şi inexpresivă rămase însă calmă.

— Trebuie să cădem de acord asupra unei istorii, i-am spus. De pildă, Carmen n-a fost aici. E foarte important. N-a fost aici. Ai avut doar o halucinaţie.

— Hm, mârâi Brody. Dacă aşa vrei tu, amice, şi dacă...

Îşi întinse mâna cu palma în sus, îşi strânse degetele şi apăsă degetul mare încet peste arătător şi degetul median.

Am dat din cap.

— O să vedem noi. S-ar putea să fie o mică sumă. Nu te bizui totuşi pe mii de dolari. Şi-acum, de unde-ai făcut rost de fotografii?

—  Mi le-a trecut un individ.

— I-auzi. Un individ pe care l-ai întâlnit întâmplător pe stradă. Fireşte că nu l-ai mai recunoaşte. Şi nici nu l-ai mai văzut înainte.

Brody căscă.

— I-au căzut din buzunar, zise el.

— Mda. Ai un alibi pentru noaptea trecută, deş­teptule?

— Evident. Am fost aici. Împreună cu Agnes. Nu-i aşa, Agnes?

— Începe din nou să-mi pară rău de tine, i-am spus.

Deschise ochii larg, gura îi atârnă în jos, iar, ţigara îi juca pe buza inferioară.

— Te crezi deştept şi eşti complet cretin, i-am spus. Chiar dacă n-ai să fii gazat la San Quentin, te-aşteaptă un stagiu lung, trist şi singuratic acolo. Ţigara tremură şi scrumul îi căzu pe vestă. Să reflectezi la deşteptăciunea ta, i-am spus.

— Cară-te, mârâi el brusc. Întinde-o. Mi-am pier­dut destulă vreme cu tine. Ia-ţi tălpăşiţa.

— În regulă.

M-am ridicat, m-am îndreptat spre biroul înalt de stejar, am scos din buzunar cele două pistoale ale lui şi le-am pus unul lângă altul pe sugativă, aşa ca ţevile să fie exact paralel. Mi-am luat pălăria de lângă canapea şi-am pornit spre uşă.

— Hei! strigă Brody.

M-am întors şi-am aşteptat. Ţigara îi tremura ca o păpuşă pe un arc de sârmă.

— Totul e-n regulă, nu? întrebă el.

— Nici vorbă. Suntem într-o ţară liberă. Nimeni nu te obligă să stai afară din puşcărie, dacă n-ai chef. Cu alte cuvinte, dacă eşti cetăţean american. Eşti sau nu?

Se mulţumi să se uite lung la mine, morfolind ţigara. Blonda Agnes întoarse încet capul şi-mi aruncă aceeaşi privire. Expresiile lor trădau aproape aceeaşi proporţie exactă de şiretenie, îndoială şi furie neputincioasă. Agnes îşi ridică deodată un­ghiile argintii, îşi smulse un fir de păr din cap şi-l rupse între degete cu o zvâcnitură nervoasă.

Brody spuse încordat:

— N-ai să te duci la poliţie, amice. N-ai s-o faci dacă lucrezi pentru familia Sternwood. Ştiu prea multe pe seama lor. Ai căpătat fotografiile şi ştii că eu o să tac. Cară-te şi vinde-le.

— Hotărăşte-te, i-am zis. Mi-ai spus să mă car, eram gata să plec, când mai strigat şi m-am oprit, iar acum sunt iar gata de plecare. Asta vrei?

— N-ai nici o dovadă împotriva mea, spuse Brody.

— Doar două crime. Nişte fleacuri în lumea ta.

N-a tresărit decât uşor, deşi păru că tresărise violent. Corneea albă deveni vizibilă în jurul irisului de culoarea tutunului. În lumina lămpii, pielea ca­fenie a feţei lui luă o nuanţă verzuie.

Blonda Agnes scoase un vaiet înfundat şi ani­malic şi îşi îngropa capul într-o pernă de la capătul canapelei. Am rămas pe loc şi i-am admirat linia lungă a şoldurilor.

Brody îşi umezi buzele încet şi zise:

— Stai jos, amice. Poate că mai am ceva pentru tine. Ce-i povestea aia cu cele două crime?

M-am sprijinit de uşă.

— Unde-ai fost aseară pe la şapte şi jumătate, Joe?

Gura i se strâmbă posac şi se uită lung la podea.

— Urmăream un tip, un tip cu o afacere formi­dabilă, care bănuiam că are nevoie de un asociat. Geiger. Îl urmăream din când în când ca să văd dacă are legături cu indivizi tari. Am bănuit că are prie­teni, căci altminteri n-ar fi făcut afacerile la lumina zilei. Dar prietenii nu-l vizitau acasă. Doar nişte femei.

— Nu l-ai urmărit destul de atent, i-am spus. Continuă.

— Aseară eram pe strada de mai jos de casa lui Geiger. Ploua cu găleata, aşa că stăteam cu imper­meabilul strâns pe mine în maşină şi nu vedeam nimic. În faţa casei lui Geiger se afla o maşină, iar o alta ceva mai la deal. D-asta am rămas mai la vale. Alături de mine era parcat un Buick mare şi după o vreme mă duc să mă uit şi arunc o privire pe geam. E trecut pe numele lui Vivian Regan. Nu se întâmplă nimic, aşa că mă car. Asta-i tot.

Îşi scutură ţigara. Privirea i se caţără de sus în jos pe faţa mea.

— Posibil, i-am răspuns. Ştii unde se află acum Buickul?

— De unde vrei să ştiu?

— În garajul şerifului. A fost pescuit de la o adâncime de patru metri la cheiul Lido, azi-dimineaţă. În maşină era un om mort. A fost lovit în cap, iar maşina îndreptată spre chei, cu frâna de mână pe jumătate pusă.

Brody respiră greu. Unul dintre picioare îi zvâcnea fără astâmpăr.

— Dumnezeule, dar nu mă poţi acuza pe mine de crima asta, zise el cu o voce groasă.

— De ce nu? După spusele tale Buickul s-a găsit în faţa casei lui Geiger. Ei bine, nu doamna Regan a ieşit cu maşina. Şoferul ei, un tip numit Owen Taylor, a condus-o. S-a dus acasă la Geiger pentru a avea o scurtă discuţie cu el, fiindcă Owen Taylor ţinea la Carmen şi nu-i plăcea genul de dis­tracţii pe care i le oferea Geiger. A intrat prin dos, forţând uşa cu un şperaclu şi, înarmat cu un revol­ver, l-a surprins pe Geiger în timp ce-o fotografia pe Carmen complet goală. Arma s-a descărcat, aşa cum obişnuiesc armele, Geiger s-a prăbuşit mort, iar Owen a rupt-o la fugă, dar nu înainte de-a lua cu el clişeul făcut de Geiger. Aşa c-ai fugit după el şi i-ai confiscat fotografia. Cum ai fi putut s-o obţii altfel?

Brody se linse pe buze.

— Mda, zise el. Dar asta nu înseamnă că l-am omorât eu. Fireşte, am auzit împuşcăturile şi l-am văzut pe asasin coborând în grabă scările din spate urcând în Buick şi dispărând cu maşina. L-am urmărit. A apucat-o spre poalele canionului, apoi la apus pe Bulevardul Sunset. După ce-a trecut de Beverly Hills a derapat de pe şosea şi a trebuit să oprească, iar eu l-am ajuns din urmă şi-am făcut pe poliţistul. Era înarmat, dar avea nervii atât de zdruncinaţi încât l-am lovit, lăsându-l în nesimţire. Aşa că l-am căutat prin haine, am aflat cine era şi-am luat clişeul, din simplă curiozitate. Mă întrebam despre ce-o fi vorba la mijloc şi stăteam ud în ploaie când, deodată, şi-a revenit, m-a pocnit şi m-a zvârlit afară din maşină. În vreme ce mă ridicam, a dis­părut. Atunci l-am văzut ultima oară.

— De unde-ai ştiut că el l-a împuşcat pe Geiger? l-am întrebat arţăgos.

Brody înălţă neputincios din umeri.

— Am bănuit, deşi poate mă înşel. Când am de­velopat clişeul şi-am văzut ce reprezintă, am fost absolut sigur. Iar când Geiger n-a mai apărut azi-dimineaţă la magazin şi nici n-a mai răspuns la telefon, m-am convins. Aşa că mi-am închipuit că-i o ocazie formidabilă să-i iau cărţile şi să-i ciupesc pe membrii familiei Sternwood de ceva bani de drum, apoi s-o întind pentru o vreme.

Am dat din cap.

— Mi se pare înţelept. Poate că totuşi n-ai omorât pe nimeni. Unde-ai ascuns cadavrul lui Geiger?

Ridică mirat din sprâncene. Apoi rânji.

— Nix, nix. Scuteşte-mă. Crezi că m-aş fi întors ca să-l deplasez, riscând ca tocmai atunci maşinile poliţiei să dea colţul străzii? Nix.

— Cineva a ascuns cadavrul, am zis.

Brody făcu un gest indiferent. Rânjetul îi rămase pe faţă. Nu mă credea. În vreme ce tot nu mă cre­dea, soneria de la intrare începu să sune din nou. Brody se ridică brusc, cu o privire dură. Se uită lung la revolverele lui de pe birou.

— Aşadar, Carmen s-a întors, bombăni.

— Dacă-i ea, nu mai are armă, l-am liniştit. N-ai alţi prieteni?

— Doar unul, mârâi el. M-am săturat de jocul ăsta.

Se îndreptă spre birou şi îşi luă Coltul. Îl ţinu de-a lungul trupului şi o porni spre uşă. Puse mâna stingă pe clanţă, o întoarse şi întredeschise uşa aplecându-se în crăpătura ei, cu arma strâns lipită de şold.

O voce spuse:

— Tu eşti, Brody?

N-am auzit răspunsul lui Brody. Două împuşcă­turi rapide răsunară înfundat. Revolverul trebuie să fi fost lipit de trupul lui Brody. Se împletici înainte lovindu-se de uşă, iar greutatea trupului o închise cu o pocnitură. Alunecă de-a lungul uşii. Picioarele împinseră covorul din spatele lui. Mâna stângă dădu drumul clanţei, iar braţul lovi podeaua cu un zgo­mot surd. Capul i se sprijinea de uşă. Nu se mişca. Revolverul îi atârna în mâna dreaptă.

Am traversat camera dintr-o săritură şi l-am rostogolit pe Brody destul ca să pot deschide uşa şi să mă strecor afară. Prin uşa din faţă trăgea cu ochiul o femeie. Avea o figură înspăimântată şi arătă cu mâna ca o gheară de-a lungul coridorului.

Am rupt-o la fugă pe coridor şi-am auzit paşi înfundaţi coborând treptele de marmură, aşa c-am pornit pe urma zgomotului. Ajuns la nivelul holu­lui de la intrare, am văzut că uşa se închide tăcut singură, iar pe trotuar răsunară paşi grăbiţi Am deschis uşa mai înainte de-a se închide, am smucit-o şi-am ieşit fulgerător.

O siluetă înaltă, cu capul descoperit şi într-o scurtă lipită pe corp, fugea în diagonală pe stradă printre maşinile parcate. Silueta se întoarse şi răbufniră câteva împuşcături. Două ciocane grele lo­viră zidul de stuc de lângă mine. Silueta îşi continuă fuga, se strecură printre două maşini şi dispăru.

Un om răsări lângă mine şi mă întrebă:

— Ce se întâmplă?

— Se trage cu arma.

— Dumnezeule! spuse el şi se repezi în casă.

Am plecat grăbit pe trotuar spre maşina mea, m-am suit în ea şi-am pornit motorul. Am demarat de la rigolă şi-am coborât dealul, nu repede. De pe cealaltă parte a străzii n-a pornit nici o maşină. Mi s-a părut c-aud paşi, dar n-am fost sigur. Am coborât dealul, am depăşit un bloc şi jumătate, am cotit la intersecţie şi-am făcut marşarier. Sunetul unui fluierat înfundat răsună slab de pe trotuar. Apoi paşi. Am parcat maşina, m-am strecurat prin­tre două automobile şi m-am lăsat pe vine. Am scos din buzunar micul revolver al lui Carmen.

Sunetul paşilor se accentuă, iar fluieratul con­tinuă vesel. În momentul următor apăru scurta strânsă pe trup. Am ieşit dintre cele două automobile şi-am spus:

— Ai un chibrit, amice?

Băiatul se smuci spre mine iar mâna dreaptă i se înfipse în scurtă. Ochii îi luceau în lumina felina­relor rotunde. Ochi umezi şi întunecaţi, desenaţi ca nişte migdale, o faţă frumoasă şi palidă, cu păr negru ondulat, lăsat pe frunte în două părţi. Un băiat într-adevăr foarte drăguţ, băiatul din magazinul lui Geiger.

Rămase nemişcat, privindu-mă tăcut, cu mâna dreaptă pe marginea scurtei, dar nu încă înăuntrul ei. Ţineam lângă trup micul revolver.

— Se vede că l-ai iubit foarte mult pe perversul ăla, i-am spus.

— Du-te... spuse băiatul încet, neclintit între maşinile parcate şi zidul înalt de un metru cincizeci din dosul trotuarului.

O sirenă mugi în depărtare, urcând dealul lung. Capul băiatului tresări în direcţia sirenei. M-am apro­piat şi i-am înfipt revolverul în scurtă.

— Ai de ales între mine şi poliţişti, i-am spus.

Capul îi alunecă puţin într-o parte, ca şi cum l-aş fi pălmuit.

— Cine eşti? întrebă el.

— Un prieten de-al lui Geiger.

— Cară-te, blestematule!

— Ăsta-i un pistol mic, băiete. Dacă te împuşc în burtă o să-ţi trebuiască luni de zile până să te faci destul de bine pentru a merge. Dar ai să te faci bine. Aşa ca să poţi merge până la simpatica şi noua ce­lulă de gazare de la San Quentin.

— Du-te...

Mâna i se vârî în scurtă. Am apăsat mai tare cu arma în stomacul lui. A suspinat adânc şi moale, şi-a retras mâna din scurtă şi-a lăsat-o să cadă inert pe lângă trup. Umerii largi părură că se prăbuşesc.

— Ce vrei? şopti el.

Am băgat mâna sub scurtă şi i-am luat arma.

— Hai în maşina mea, băiete.

Păşi în faţă, iar eu l-am urmat îndeaproape. Se sui în automobil.

— La volan, băiete. Tu conduci.

Se strecură la volan, iar eu m-am urcat alături. I-am spus:

— Lasă maşina poliţiei să treacă dealul. O să-şi închipuie c-am plecat când am auzit sirena. Pe urmă ia-o în jos şi-o să mergem acasă.

Am pus revolverul lui Carmen în buzunar şi l-am împuns în coaste cu arma lui automată. M-am întors şi m-am uitat prin fereastra din spate. Urletul sirenei se distingea acum foarte tare. În mijlocul străzii crescură două faruri roşii. Se măriră şi se contopiră, iar maşina trecu în trombă pe alături, cu un zgomot de rafală sălbatică.

— Să mergem, i-am spus.

Băiatul porni maşina şi o luă în josul dealului.

— Să mergem acasă, i-am spus. La Laverne Terrace.

Buzele lui netede tresăriră. Coti spre apus, pe Bulevardul Franklin.

— Eşti un băiat naiv. Cum te cheamă?

— Carol Lundgren, spuse el stins.

— Ai împuşcat pe cine nu trebuia, Carol. Nu Joe Brody ţi-a ucis protectorul.

Repetă înjurătura şi continuă să conducă.

Cap15