joi, 23 mai 2013

Un adevăr înspăimântător

Un adevăr înspăimântător este că „încununarea creației”, așa cum îl numesc creștinii pe Homo Sapiens, este ahtiat după dezastre și eșecuri, indiferent de scara lor. Omul vrea să vadă sânge, suferință, durere, distrugere. Dacă-i vorbești despre altceva te ascultă, dar își pierde iute interesul. Oare de ce? Eu cred că știu: omul nu mai are încredere în creatorul său. Și asta îl face să se gândească tot timpul la sfârșitul Creației - sau cel puțin al unei părticele din Creație. Ici un incendiu, colo o crimă, azi o vijelie, mâine o molimă - încet, încet, opera creatorului este împuținată, ciuntită, înghesuită. În realitate, oamenii nu cred în veșnicie. Nu sunt convinși că va dăinui ceva - nu, totul este sortit pieirii și noi suntem martorii sfârșitului. De mii de ani contemplăm eșecul Creatorului, asta facem. Când ia foc o catedrală, nu privim asta ca pe o oportunitate de a construi una mai înaltă și mai trainică, ci ca pe un prilej de a-i râde în nas celui în numele căruia s-a ridicat construcția. Când moare un nou-născut, ne repezim să-l luăm pe Dumnezeu de guler: „unde e dreptatea ta, acest copil nu a apucat să facă niciun rău?”. Când cade o grindină care ne distruge florile din grădină, nu ne gândim cum să protejăm grădina, ci cum să îl înjurăm pe Dumnezeu că n-a ținut seama de previziunile meteorologilor.
Dar de ce oare suntem atât de înverșunați contra Creatorului? Cred că știu și asta: pentru că El nu se mai arată. Pentru că s-a ascuns acum mai bine de 2000 de ani. Pentru că această retragere ni se pare de neînțeles - nouă, care nu avem nici măcar reprezentarea miliardului, darămite a infinitului - materia primă a lui Dumnezeu.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!