Un alt SF al lui Vasil Raikov

Cristalele vorbitoare

Doctorul Luns stătea aplecat deasupra biroului vechi şi scria. Avea un păr cărunt şi rar, care se străduia zadarnic sa-i ascundă creştetul chel. Umerii lui slabi şi aduşi, înfăşuraţi într-un halat ponosit, trădau neputinţă şi o oboseală neîndurătoare. Degetele mîinii subţiri erau descărnate, cu falangele mari şi cu multe pete galbene de pe urma arsurilor cu acid azotic. Aceste degete mişcau nervos creionul pe foaia albă, acoperind-o cu lungi coloane de cifre strîmbe.

Nu încetă să scrie nici cînd auzi scîrţîitul prelung al uşii de la intrare. Trase doar cu urechea. Zgomotul cuiva care-şi scotea trendul şi nişte paşi energici, binecunoscuţi, îl liniştiră cu totul. Nu se întoarse nici atunci cînd peste umărul lui apăru capul ciufulit al lui Jack. Tînărul se trase însă repede înapoi, se aşeză pe un scaun de lîngă fereastră şi-l aşteptă să termine de scris.

Doctorul Luns lăsă creionul şi ridică ochii. Abia acum ieşi la lumină şi faţa lui masivă, osoasă, cu o frunte mare şi netedă. Ochii cenuşii, înceţoşaţi de scrumul anilor, se fixară distrati asupra tînărului. Îşi ţinea strîns buzele subţiri, lipsite ele culoare, întretăiate de mărunte zbîrcituri...

Peste puţin buzele i se destinseră şi el se uită la tînăr aproape cu veselie.

– Ai trecut?

– Da! Însă... puţin a lipsit să-i zdrobesc nasul.

– Cum?! Fă bine şi nu vorbi aşa de profesorul tău.

– Profesor! mîrîi Jack cu dispreţ printre dinţi. Un berbec! N-am văzut un om mai mărginit ca el. Şi ranchiunos. „Cum se simte doctorul Luns, zice, tot se mai îndeletniceşte cu cititul în stele?” Şi deodată îmi rînjeşte în faţă.

– Hm!

– Vai, nici eu nu i-am rămas dator. I-am spus tot ce cred despre el, am trîntit uşa şi am plecat.

– Nu trebuia. E în stare să-ţi facă mult rău. Oricum, e totuşi unul din cei mai renumiţi profesori de chimie ai noştri. Şi nu-i un pseudosavant, deşi...

– În ce priveşte cunoştinţele, nu se poate compara cu dumneavoastră. Şi tocmai asta i-am trîntit-o în faţă. Cum adică, aveam să-l las să ponegrească în voie? Mai erau înăuntru şi alţi studenţi.

Doctorul îl privi tulburat. Jack era masiv ca şi răposatul său tată, avea părul blond, sîrmos şi aceeaşi văpaie febrilă în ochii verzui. Există o anume sminteală în toată familia lor, şi asta făcea dintr-înşii nişte răzvrătiţi, chiar cînd se ocupau de paşnica agricultură. Poate anume asta l-a fermecat şi l-a apropiat odinioară de taică-său tocmai pe el, omul liniştit şi echilibrat, care totdeauna a crezut despre sine că nu e capabil de fapte mari. Mai tîrziu, acest farmec se transformă într-o sete nepotolită de a-l vedea cît mai des la el, ca şi cum flacăra feţei lui aprinse ar fi fost un leac împotriva concepţiilor sale conservatoare despre ordine şi tradiţie. Şi oricît de neverosimil ar părea aceşti doi poli opuşi ai caracterelor şi temperamentelor umane, au devenit prieteni nedespărţiţi pînă la sfîrşitul tragic al unuia din ei.

– Dar ele cum se mai comportă? întrebă tînărul. Cresc?

– S-au mai îmblînzit, surise doctorul Luns, în sfîrşit, şi-au dat seama că nu mai avem rezerve prea mari de substanţe nutritive. N-am văzut alge mai lacome.

– Cît au mai crescut în noaptea asta?

– Hm, mai nimic! Bineînţeles, au atins statura lor naturală.

– Un metru şi jumătate! spuse Jack înveselit. Mare lucru! Cît sunt de cărnoase şi de ramificate, îmi imaginez ce pot fi însă pădurile dese care se formează în marea lor. Păduri trandafirii şi albastre, nu-i aşa?

– Am făcut între altele socoteala: în medie, şi-au mărit volumul de zece ori în fiecare zi. Pe Pămînt sunt cunoscute nişte alge care se dezvoltă tot aşa de repede, însă acelea sunt foarte mărunte. Dar o minune ca asta n-am mai văzut.

– Doctore, îi urîţi mult? întrebă Jack. Avea obiceiul să sară cu totul pe neaşteptate de la o chestiune la alta.

În surîsul doctorului Luns îşi făcu loc o umbră de tristeţe.

– Chiar aşa de mult nu merită...

– Aş putea ucide un om pentru o jignire ca asta, spuse tînărul cu convingere. N-aş fi stat pe gînduri nicio clipă.

– Aşteaptă, aşteaptă! se grăbi să-l dojenească doctorul. Judecă şi tu: formal, nu mi-au făcut nimic rău. Fiindcă m-am ocupat aproape opt ani numai cu analiza meteoriţilor, ei mi-au impus, pur şi simplu, o altă temă ştiinţifică. Iar eu am refuzat. Dacă însă...

– Şi ei s-au grăbit să va destituie, nu-i aşa? îl întrerupse cu înflăcărare Jack. În cele din urmă au găsit un motiv. Iar în articol v-au numit „cititor în stele”, scoţîndu-vă aproape nebun. E uşor de spus, după ce au pregătit tot institutul. Niţel zgomot prin ziare, un scandal public şi gata! Pentru ca, după aceea, profesor să ajungă în locul dumneavoastră berbecul ăla care acuma se umflă în pene ca un curcan. Nu, doctore Luns, sunteţi un naiv iremediabil.

Aici glasul i se frînse. Părea că într-o clipă toată furia s-a evaporat din el şi că acum i-a luat deodată locul o tristă rugă.

– Să publicăm faptele, doctore. Sunt suficiente ca să convingă şi pe cel mai înverşunat sceptic. O să vi se pună imediat la dispoziţie laboratoare şi oameni, veţi avea mijloace nelimitate. Noi înaintăm în munca noastră ca nişte furnici, numai pentru că ne lipsesc aparatele şi banii.

– Nu! spuse doctorul Luns cu o fermitate neobişnuită. Sunt încă puţine. Gîndeşte-te şi tu: din cristalele colorate de clorură de sodiu, de potasiu şi de magneziu extragem cîteva alge microscopice şi dovedim că colorarea lor se datoreşte tocmai acestor cloruri. Dar ne-a dat prin gînd să le punem într-un mediu nutritiv şi ele au prins viaţă... Minunat. În asemenea situaţie ne punem însă o întrebare logică: nu se poate proceda oare şi invers? În scopul acesta le aducem îndărăt în soluţia-mamă a celor trei săruri, cristalizăm clorurile şi istoria se repetă: algele se includ între cristale şi încetul cu încetul trec printr-o stare neobişnuită, ca să spunem aşa, nici vie, nici moartă. Ce am mai dovedit? Că în asemenea stare aceste alge pot aştepta timp îndelungat condiţiile favorabile dezvoltării lor. Dar pînă aici nimic senzaţional. În Uniunea Sovietică s-au „reanimat” în acest mod alge microscopice care au stat două-trei sute de milioane de ani în zăcămintele aceloraşi cloruri. Iar acele alge erau dintr-o specie necunoscută, dispărută demult de pe faţa Pămîntului.

– Dar celelalte? Exista undeva alge care să conţină atît de mult siliciu în celula lor? Nu există. Cel puţin aci, pe Pămînt, nu sunt cunoscute.

– Adevărat. Dar pînă în prezent asta-i singura noastră dovadă că au o origine extraterestră.

– Singura, aţi spus? Dar meteoriţii? Va să zică, ele au ajuns aici regulat, la fiecare doi ani, numai aşa, de florile mărului... Şi mereu în acelaşi loc, pe un singur continent din tot Pămîntul. De ce asta? Numai din întîmplare? Mă rog, dar atunci, de ce exact la fiecare doi ani? Nu cumva aceşti doi ani reprezintă perioada de timp necesară ca două corpuri cereşti să se situeze în poziţia cea mai potrivită unul faţă de celălalt?...

– Ascultă, Jack, spuse doctorul cu blîndeţe. Şi eu mă gîndesc că fenomenul nu-i întîmplător. Sunt adînc încredinţat că meteoriţii vin trimişi de nişte fiinţe raţionale. Totuşi nu avem suficiente dovezi ca să putem ţine piept adversarilor noştri. Ăştia au izbutit să convingă încă de atunci pe toată lumea că meteoriţii cu pricina fac parte din roiurile pe care Pămîntul le întîlneşte regulat în drumul lui şi care cad periodic în atmosferă. Ce demonstraţie mai putem face?

– Dar atunci n-au fost decît trei sfere metalice. Şi nu-i aşa că nimănui nu i-a trecut prin minte să le sfărîme? Pe atunci nu le-aţi analizat decît învelişul exterior, şi asta v-a indus în eroare, făcîndu-vă să credeţi că sunt simpli meteoriţi de fier. Sunt dovezi toate astea sau nu sunt?

– Şi ce-ai vrea acum? se alarmă doctorul Luns. Vrei să dăm în vileag faptul că le-am furat de la Institut şi că le-am înlocuit cu altele? Asta ne-ar mai lipsi! Or să ne strivească fără milă. Nu trebuie să facem nimic, pînă nu analizăm combinaţia chimică. Sunt sigur că acolo se ascunde taina, în rest totul e foarte lesne de explicat.

– Bine, dar asta-i o muncă uriaşă. Cu ce o s-o ducem la capăt? În casă n-a mai rămas nimic de valoare ca să se poată vinde, iar eu sunt încă un biet student... De unde o să luăm atîţia bani?...

– Hm, casa am vîndut-o! spuse timid doctorul Luns şi parcă se gîrbovi sub mărturisire. Ţi-o lăsasem prin testament, împreună cu biblioteca. Dar am să-ţi las numai cărţile şi laboratorul. Vezi şi tu că trebuie să ducem lucrurile pînă la capăt. Altfel...

Tînărul nu spuse nimic, îl privi doar ca un copil pedepsit. Pe ceafa lui albă-lăptoasă răzbi culoarea purpurie.

Aşadar, aveau acum bani destui. Din casa cu cinci camere doctorul Luns şi-a păstrat numai laboratorul, care era o construcţie independentă în fundul curţii. El a transformat vestibulul în cabinet, îngrămădind cărţile pînă-n tavan, şi cu asta isprăvi tot mutatul. Aceeaşi încăpere îi servea şi de dormitor. Apoi îşi completară rezervele de chimicale şi cumpărară cîteva excelente aparate; cu toate că n-au cheltuit decît pentru strictul necesar, banii s-au împuţinat sensibil. Bineînţeles că n-au suflat nimănui o vorbă despre cumpărarea acelor aparate complexe şi scumpe.

Doctorul avea destui prieteni la institutele ştiinţifice, şi aceştia îi făceau deseori mici servicii în cercetările lui, fără să-l plictisească cu întrebări inutile.

Oricum, le mai rămîneau nişte bani, aşa că cei doi îşi reluară experienţele bucuroşi. Munca lor însă nu progresa aşa cum ar fi dorit amîndoi. Ciudata combinaţie nu voia să „vorbească”. Îşi păstra taina cu atîta gelozie, de parcă ar fi încheiat un pact cu adversarii celor doi cercetători, spre a-i chinui tocmai pe ei doi zile şi nopţi nesfîrşite.

Combinaţia aceea era o substanţă cristalină gălbuie, cu o mare greutate moleculară. Analiza ei chimică a arătat că era compusă din carbon, hidrogen, oxigen şi siliciu - o combinaţie ciclică silico-organică. Se alcătuia dintr-un inel de carbon cu patru aromi, de care erau prinse trei catene puţin ramificate. În cele două catene mai lungi se găsea cîte un singur atom de siliciu. Combinaţia nu era deloc cunoscută, nici ca produs al naturii, nici ca unul artificial.

De aici au început însă necazurile. Analiza a decurs relativ uşor, cei doi cercetători ajungînd la capătul ei în cîteva luni. Dar a sintetiza acest compus ciudat, a-l obţine pe cale artificială, s-a dovedit a fi cu totul imposibil, ba mai mult, combinaţia nu reacţiona la nimic. Au încercat toate modalităţile cunoscute ca să dobîndească derivaţi ai acesteia, acţionînd asupra ei cu mijloacele cele mai neaşteptate, dar fără niciun efect. Materia misterioasă rămînea indiferentă chiar şi la unii reactivi chimici în faţa cărora se plecau pînă şi compuşii cei mai îndărătnici. Combinaţia nu se descompunea, nu-şi adiţiona la propria moleculă grupele reactive, nu intra în reacţie de substituţie şi nici nu se polimeriza. Părea să fie mai nobilă decît aurul şi decît platina.

Cei doi şi-au reluat iarăşi de la început trudnica muncă de analiză, spre a vedea dacă nu greşiseră undeva. Compoziţia substanţei s-a confirmat pe de-a-ntregul. Tocmai atunci au descoperit că există în ea ceva deosebit, care o distingea de toate celelalte combinaţii organice cunoscute. Atomii ei erau situaţi în spaţiu într-un chip atît de neverosimil, încît contraziceau făţiş legile chimiei. În felul acesta, cei doi au ajuns la concluzia fundamentală că substanţa a fost sintetizată probabil pe cale artificială, în condiţii cu totul speciale.

– Foarte bine, dar ce-or fi vrut să spună cu produsul ăsta infernal? izbucni într-o seară Jack după ce, isprăvindu-şi munca zilnică, s-a aşezat să mai flecărească puţin cu profesorul.

– Cine? întrebă profesorul.

Tînărul nu-i răspunse, dar continuă să mediteze cw voce tare:

– Să admitem că meteoriţii sunt trimişi cu un scop determinat pe Pămînt de alte fiinţe cugetătoare. De fapt, noi am acceptat mereu că este aşa. În acest caz sărurile vorbesc limpede despre ele însele: pe planeta de unde au venit există multă apă care conţine însă cel mult aceste trei cloruri - de sodiu, de potasiu şi de magneziu. Algele afirmă la rîndul lor că există acolo şi o formă de viaţă organică. Ce altceva s-ar fi putut trimite în acest colet interplanetar? Peşte sărat? Sau poate conserve?... Meteoriţii vorbesc şi ei suficient despre ei înşişi, anume că nu sunt meteoriţi, ci proiectile trimise cu scop special. Altminteri de ce ar fi protejaţi de acest înveliş făcut dintr-un aliaj rezistent la oscilaţiile de temperatură, dacă nu pentru a feri conţinutul? Iar stratul de carburi greu lichefiabile aflat sub înveliş?.. Toate acestea sunt învelişuri protectoare. Aşadar, pînă aici toate îşi au explicaţia logică. Rămîne numai combinaţia. Ce-ar trebui să ne spună ea? Ce taină importantă ascunde?

– De-am putea afla cum se obţine, spuse visător doctorul Luns, ţi-aş răspunde îndată. Numai chimia e în stare să ne răspundă la întrebarea asta. Cînd vom afla calea spre sinteza ei, o să-i descoperim cu siguranţă şi menirea. Dar asta nu e sarcină numai pentru doi oameni; de ea ar trebui să se ocupe treizeci de chimişti!

Pe urmă tăcură amîndoi. Oricum, în ultima vreme vorbeau rar, numai cît era nevoie. Trecuseră aproape doi ani de cînd doctorul îşi vînduse casa, şi totuşi ei nu ajunseseră încă la niciun rezultat. Jack îşi sfîrşise studiile şi lucra acum într-o fabrică de lacuri şi vopsele. Iar seara, bineînţeles, venea aici. Doctorul Luns îi povestea ce-a mai făcut în cursul zilei, după aceea continuau împreună experienţele.

Acuma vorbeau foarte rar sau nu mai vorbeau deloc. Siguranţa şi înflăcărarea de odinioară le scăzuseră considerabil şi mai ales doctorul se arăta din ce în ce mai ostenit. În ultimul timp  se schimbase mult, ca şi cum ultima iarnă îl îmbătrînise brusc, şi pe măsură ce stăruitoarele lor cercetări intrau tot mai mult într-un cerc vicios, ochii doctorului îşi pierdeau strălucirea, iar umerii i se lăsau tot mai jos. El umbla nebărbierit cu zilele şi uita mereu să prînzească la timp. În schimb cina bine, fiindcă Jack aducea regulat de mîncare pentru amîndoi. Tînărul era îngrijorat de-a binelea de starea doctorului Luns. Medicul la care l-a dus după ultima criză zicea că inima nu-i va mai rezista multă vreme la această încordare supraomenească. Doctorul Luns avea nevoie de odihnă cu orice preţ, pînă nu era prea tîrziu. Cît priveşte banii, şi aceştia erau pe sfîrşite, cheltuiţi mai cu seamă pe chimicale.

În laborator domnea obişnuita linişte vie constînd dintr-o mulţime de zgomote slabe şi perpetue. Apa murmura blajin în ţevile de cauciuc, curgea impetuos în refrigerentele de sticlă ondulată şi apoi cu un şuierat lin se scurgea la canal. Arzătorul Bunsen fîsîia domol, învăluind cu flacăra lui albastră fundul oval al unei retorte. Într-un vas transparent ţîşneau vapori aprinşi, luminiţele lor desenau stranii combinaţii de umbre, pe care le-ar fi invidiat orice pictor modern.

Jack se ridică deodată impetuos, traversă micul spaţiu pînă la aparate şi închise gazul din arzător. Flacăra tremură o clipă şi dispăru, ca şi cum cineva ar fi tras-o înapoi. După aceea, el opri apa în refrigerent şi se întoarse. Se făcu palid la faţă şi se căzni fără sens s-o mai schimonosească într-un zîmbet.

– Ce-ai păţit, Jack?... strigă doctorul privindu-l mirat. Nu-l mai văzuse vreodată aşa. Sau poate că îl văzuse o singură dată, pe vremea cînd serbase aniversarea tatălui său şi rostise un toast.

– Nu mai e nevoie de experienţe! În locul lor, propun să ne jucăm de-a ceva, spuse tînărul cu înflăcărare. N-ar fi decît un simplu joc. Nu face nimic că nu ne-am văzut niciodată şi că o să facem cunoştinţă abia acum! Vocea îl trăda, tremurînd abia perceptibil. El mai zise: Sunteţi de acord?

– Ascultă, Jack, nu cumva... tu? Dar mai întîi aşează-te.

Flăcăul rîse cu poftă, de rîndul acesta din toată inima.

– Nu, nu-i nevoie, vă asigur. Mă simt minunat de bine. Dar haideţi să ne distrăm niţel cu jocul ăsta nou, zău că e amuzantă prezentarea unor necunoscuţi!

Doctorul Luns continua să-l examineze ceva mai liniştit, datorită noii comportări a tînărului. În cele din urmă spuse calm:

– Ce naiba te-a apucat? Numai la una ca asta nu mă aşteptam.

– Şi acum să începem! exclamă Jack ceremonios, ca şi cum nici nu l-ar fi auzit. Dumneavoastră sunteţi Pămîntul, iar eu sunt, să zicem, planeta cititorului în stele. Fiţi atent, am să vă pun prima întrebare: Cine sunteţi dumneavoastră?

Faţa doctorului Luns se destinse de tot, iar în ochi îi scăpărară văpăi ironice.

– Sunt un om pentru care şi răbdarea are totuşi o limită! zise el.

– Bine, o să vă numim convenţional „o fiinţă raţională”. Aş vrea să ştiu cu ce vă hrăniţi?

– Ia ascultă, Jack...

– Parcă ne-am înţeles odată că aici nu există nici un Jack. Eu sunt planeta. Şi aşa, va să zică, ce mîncaţi dumneavoastră?

– Pîine, unt şi mezeluri! zise în sfîrşit bătrînul Luns, acceptînd să se amuze. Dacă ţii neapărat, merge şi o bere...

– Consumaţi deci substanţe organice, asemănătoare prin compoziţia lor cu algele de pe planeta noastră. Foarte bine. Şi acum spuneţi-mi ce aveţi în cantitate mai mare pe sărmanul vostru Pămînt?

– Afară de răutatea omenească, de altfel cam nejustificată, cel mai mult avem apă.

– Perfect! Şi în apă există cloruri, nu-i aşa? Aşa e, ştiu. La noi e la fel. Şi aş vrea să ştiu unde locuiţi, vă rog!

– Jack, dar asta întrece orice măsură, şi...

– Unde-aţi spus? N-am înţeles.

– Pe Pămînt! Strada „Sistemul solar”, numărul trei! Deşi aş prefera să trăiesc în cer!

– Admirabil! Parcă eu unde credeţi că trăiesc?... Ei, ce mai aveţi de spus?

Abia acum doctorul Luns îl privi cu seriozitate. Începu să-şi dea seama de jocul lui, care nu era de loc lipsit de logică...

– Dacă aş fi ştiut unde locuieşti, tinere ieşit din minţi, aş fi devenit îndată laureat al Premiului Nobel, mă înţelegi? Atunci n-aş mai fi stat aici cu tine, ci aş fi condus unul din cele mai grandioase institute din lume.

De rîndul acesta Jack fu cel care nu mai putu să se stăpînească şi izbucni în rîs cu atîta voluptate, încît se înecă şi tuşi.

– E pur şi simplu de neînţeles! exclamă el pe un ton prefăcut. I-am trimis o scrisoare pe cristal cu adresa mea exactă, şi dumnealui nu e-n stare s-o citească. Nu rămîne altceva de făcut decît să-l trimitem la grădiniţa de copii.

– Jack!

– Ha, ha, ha! E aşa de simplu, că-ţi vine să mori de rîs. Un atom de siliciu, asta sunteţi voi, toată planeta Terra, iar celălalt sunt eu: planeta necunoscută care vă trimite meteoriţi. Amîndoi ne găsim aproape la cele două capete ale întregului ciclu al carbonului. Ce ar putea să se întîmple însă dacă am schimba între noi atomii de carbon în planete şi stele. Ei, ce s-ar obţine?

Jack înşfăcă iute o bucată de cretă şi curînd, pe tabla mică şi neagră, sub forma structurală a combinaţiei, apăru o formulă cu totul neobişnuită, în care pentru prima dată era respectată exact amplasarea reală a atomilor în spaţiu.

– Chiar aşa, nu? De ce să vă trimitem veşti că pe planeta noastră există fiinţe cugetătoare, dacă nu vă indicăm precis, în acelaşi timp, unde-i situată planeta asta?

– O hartă siderală! şopti doctorul Luns şi, de emoţie, i se tăiară picioarele. Fără să-şi ia ochii de la hartă, el continuă să murmure ceva cam în felul acesta: „Se pare că băiatul are dreptate! Da, se înţelege! Acuma da, se explică perfect de ce atomii de carbon sunt atît de haotic dispuşi în spaţiu. Da, şi asta înseamnă că combinaţia e, într-adevăr, artificială. Totuşi, ce fel de chimişti au creat-o? Vai...”

Deodată doctorul îşi duse mîna la inimă şi se clătină. Cu braţele lui vînjoase Jack abia izbuti să-l oprească la cîţiva centimetri de podea. El privi încremenit de groază faţa flască a bătrînului. Iată însă că pleoapele doctorului Luns tremurară şi omul îşi deschise ochii cu greu, apoi şopti:

– Picăturile... repede! Sunt pe birou.

„O, acum te vei duce să te odihneşti, bătrîn îndărătnic!” cugetă Jack mînios, în timp ce căuta doctoria. Pe obraji îi alunecară două lacrimi mari. „Am să te duc la odihnă, chiar dacă mîine ar sosi alţi cinci meteoriţi noi din infernala ta planetă. Ai să vezi!“

Doctorul Luns îşi revenea treptat.

1