duminică, 30 iunie 2013

Ispitirea lucrurilor

Acum ştiu care e marea deosebire dintre fiinţe şi lucruri: lucrurile nu se satură niciodată. Focul nu se plictiseşte să te ardă dacă îl atingi, apa nu se plictiseşte să te înghită. Pământul nu se mai opreşte din ale lui, îţi loveşte mereu călcâiul şi uneori omoplatii, gravitaţia nu se mai satură să te ţină prizonier. Hai, încearcă, ispiteşte lucrurile, măcar cu atât să te alegi. O să te lămureşti pe deplin, până la urmă o să pricepi: n-ai nicio şansă. Întotdeauna, fără niciun fel de excepţie, lucrurile îţi vor răspunde în acelaşi mod, nu va exista niciodată niciun fel de abatere, cât de mică. Lucrurile nu se plictisesc, nu obosesc, nu-şi reconsideră poziţia. Vrei să te pui cu ele? Încearcă numai! Lipeşte-ţi palma de plita încinsă, bate un cui într-un violoncel, întoarce paginile unei cărţi, încalţă-te cu bocancii de munte, scrâşneşte din dinţi privind tavanul - degeaba. N-ai nicio şansă, înţelegi? Mereu, până la sfârşitul zilelor, totul va fi la fel: oul va sfârâi în tigaie, ochii îţi vor lăcrima de la fum, dacă vei trage îndeajuns sforile se vor rupe, când se vor întruni condiţiile cauciucurile vor exploda. Orice-ai face, oricui te-ai ruga, niciodată nu va fi altfel. Aşa că e cazul să renunţi - lucrurile nu se satură în veci de veci. Ai înţeles? Renunţă! Repede, cât mai poţi să renunţi. Nu mai sta! Tu nu ştii că vorba arde? Verbul putrezeşte, iar cuvântul nu se întrupează, ci se destrupează!


sâmbătă, 29 iunie 2013

Eternizarea

In 1965, cand ma aflam in al cincilea an de viata, a binevoit sa treaca la cele vesnice tovarasul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Si acum, cand ma gandesc la acest lucru, il vad pe tata stand in fata radioului care anunta stirea si ascultand cu mare atentie. Habar n-avea el, saracul, ce urma sa vina si prin ce avea sa treaca. Pentru ca dupa Dej, puterea a fost preluata de Ceausescu Nicolae, care nu i-a mai dat drumul pana ce nu l-au impuscat ai lui, dupa aproape 25 de ani de tiranie.


Helianthus anuus

Intermezzo
Domnilor, visez mereu o vale ascunsă după dealuri însorite ziua întreagă, o păşune imensă, necălcată nici măcar de animale la păscut.
Verdele ei crud şi iraţional, roşul exact al unor corole şi râul acela, domol, mineral, nesfârşit unduind printre sălcii şi tineri mesteceni; e un vis, mereu continuat în trezie, mereu însoţit de atingeri, miros şi dulci zgomote. De neamânat şi la fel petrecut, odată pleoapele închise, fie şi de bună voie. Un vis, “o dezvoltare nevrotică, un simplu mecanism reactiv, în fond, pozitiv, faţă de toată agresiunea impresională a existenţei”, încearcă să mă convingă doctorul Marcus. Iar sărmanele lui raţionamente şi artificii psihanalitice l-ar aduce, pentru a mia oară, în pragul disperării, lângă toată liniştea şi echilibrul obstinat al pacienţilor lui, această splendidă armată bolnavă, inepuizabilă, nemuritoare, spaima terapeuţilor şi a conducătorilor ei, de-a pururi sănătoşi.


vineri, 28 iunie 2013

Cotirea

Aflu din presa o noua grozavie: la ZOO Craiova, in urma unui inventar, a fost descoperit un pui de leu despre care nu se stia in mod oficial. Cu alte cuvinte, era un pui de leu cotit, pus deoparte. Ei bine, am trait s-o vad si pe-asta: trafic cu lei (din jungla) in Oltenia.
Unii, desigur, pretind ca nu e vorba de niciun trafic, explicatiile lor fiind absolut puerile, in genul celor date de Becali cand incalca orice lege avea el chef. Dar eu imi aduc aminte de leii gasiti la unul dintre fratii Camataru pe cand respectivul era la puscarie. Oare de unde sa fi provenit ei? S-o fi dus respectivul Camatar sa-i prinda personal prin Africa? Hai sa fim seriosi. In Romania, cum spunea acum vreo 30 de ani profesorul Dobru din Sinaia, exista oameni care-ti pot face rost si de o camila daca-ti trebuie una. Eu radeam la gluma asta, dar iata cum se dovedeste, peste timp, ca domnul profesor avea dreptate.


joi, 27 iunie 2013

Disperarile tanarului Cioran (3)

Presentimentul nebuniei
Oamenii niciodată nu vor înţelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate din care transpiră un lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasă, încît o reve­nire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravieţui normal după asemenea încor­dări. Resortul intim al fiinţei nu mai susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice consistenţă.


Din portretele lui August Sander (4)
























marți, 25 iunie 2013

Disperarile tanarului Cioran(2)

Cît de departe sunt toate!
Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o re­tragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi com­plicaţiile acestei lumi să nu mai aibă niciun ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice cîştig n-are nicio impor­tanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri. Sîntem toţi atît


luni, 24 iunie 2013

In casa bunicilor (9)

Bunicii au nepot cu firman de la motan
   Nepotul e ascultător ca o nepoată. Gura nu i se aude. Chiar şi motanul bunicului s-a alintat de piciorul lui, de la musteaţă până-n vârful cozii, sfârâind ca un titirez. 
   — Ai văzut, Elencule? arătă bunicul zâmbind. 
   — Am văzut, zise bunica. Se scarpină trântorii unul de altul. 
   Dimineaţa, nepotul se deşteaptă mai sprinten. Nu mai întârzie la şcoală. De la şcoală, trece pe-acasă după veşti, şi vine de-a dreptul la bunici. 
   — Să nu-mi umbli lelea pe uliţi, haimana, — i-a spus bunica. Ai bani de tramvai?


sâmbătă, 22 iunie 2013

Lumea pierduta (10)

S-au întâmplat cele mai minunate lucruri
Mereu ni se întâmplă cele mai extraordinare lucruri. În ce priveşte hârtia, nu mai am decât cinci carnete vechi, iar în ce priveşte tocul, numai un stilou. Dar atâta timp cât o să-mi mai pot mişca mâna, o să continui să notez impresiile şi aventurile noastre. Deoarece, într-adevăr, suntem singurii dintre toţi muritorii cărora ne e dat să vedem ceea ce vedem şi e de o importanţă capitală să nu lăsăm lucrurile să se deformeze în amintirea noastră, fără să mai socotim că nenorocul care ne urmăreşte ar putea, într-o bună zi, să ne doboare. Oare Zambo o să ducă scrisorile până la fluviu? Oare o să pot, printr-o minune, să aduc eu singur însemnările acestea? Sau, până la urmă, vreun îndrăzneţ explorator, plecând cu vreun avion pe urmele noastre, o să descopere paginile acestui jurnal? In orice caz, am impresia că sunt sortite să supravieţuiască şi să devină nemuritoare.



O poveste a lui Voltaire (7)

Discuţii şi audienţe
Astfel Zadig îşi arăta înţelepciunea minţii şi bunătatea sufletului. Lumea îl admira şi totuşi îl şi iubea. Trecea drept cel mai fericit dintre oameni; ţara întreaga era plină de numele lui; toate femeile se uitau la dânsul; toată lumea lăuda spiritul lui de dreptate; savanţii îl priveau ca pe un oracol; chiar şi preoţii mărturiseau că ştie mai multe decât bătrânul arhimag Yebor. Nici vorbă nu mai era să fie dat în judecată pentru grifoni. Nimeni nu credea decât ceea ce i se părea lui vrednic de crezut.


vineri, 21 iunie 2013

Mici intamplari cu animale (155)

Vecinul meu avea în dosul casei o livadă cu fel de fel de poame alese. Era acolo şi un păr bătrîn, care spre toamnă cocea nişte fructe galbene ca aurul, mai dulci ca mierea şi cu un parfum deosebit de delicat. Perele acestea erau deliciul oame­nilor, dar şi al graurilor.
Omul nu putea sta toată ziua să hîşîiască de la pere păsările, aşa că într-o vară a făcut o sperietoare. A umplut cu paie nişte pan­taloni vechi, un veston, a trecut prin mîneci o bîtă ca să stea mînecile răstignite, a găsit pe undeva şi o căciulă spartă, a pus-o în capul chipului de om şi i-a cusut-o acolo, ţuguiată. Apoi a suit momîia în păr şi a priponit-o bine.


Faceti-va bine (267)

Salvia
Denumire ştiinţifică: Salvia officinalis.
Denumiri populare: salbie, şerlai, jaleş bun.
Prezentare. Salvia, un foarte preţuit arbust din familia labiatelor, are o talie mică şi cunoaşte, în dezvoltarea sa, mai multe varietăţi. Sub numele de salvie se întâlnesc mai multe specii, valoare medicinală având, însă, cea numită Salvia officinalis. Arbustul de Salvia officinalis are tulpina semilemnoasă şi o înălţime cuprinsă între 30 şi 100 cm. Frunzele au formă ovală, iar florile sunt de culori diferite – albastru, alb, galben sau violet. Salvia este cultivată nu numai ca plantă medicinală, ci şi ca arbust ornamental, fiind o plantă ce răspândeşte un miros plăcut. Pentru terapii medicinale se recoltează frunzele, în perioada de maximă vegetaţie. Preparatul principal care se obţine din salvie este infuzia. Se mai prepară, în funcţie de necesităţi, decoct, comprese, loţiuni, infuzie pentru băi, ceai medicinal – acesta în asociere cu alte plante medicinale.


Inca o poveste (cumplita, desigur) a lui Sartre

Erostrat
Pe oameni, trebuie să‑i vezi de sus. Stingeam lumina şi mă aşezam la fereastră: nici prin gând nu le trecea că puteau fi observaţi de sus. Îşi îngrijesc faţada, uneori chiar şi spinările, dar toate efectele lor sunt calculate pentru spectatori de un metru şaptezeci. Cine s‑a gândit vreodată la forma unei pălării melon aşa cum apare văzută de la etajul şase? Neglijează, nu‑şi apără, cu ajutorul unor culori vii şi al unor stofe ţipătoare, umerii şi craniile, habar n‑au cum să lupte împotriva acestui mare duşman al Umanului: perspectiva aeriană. Mă aplecam şi mă umfla râsul: unde e faimoasa lor „poziţie verticală” de care sunt atât de mândri? Apăreau literal­mente striviţi de trotuar, şi de sub umeri le ieşeau două picioare lungi, aproape târâtoare.


Educatie cu Krem pe Facebook

Am dat in dimineata asta peste un text urcat pe FB de cineva care l-a gasit la randu-i undeva, pe pagina unui liceu bucurestean. E vorba de cateva reguli simple de scriere si exprimare corecta in limba romana, postate de o profesoara binevoitoare. Uite:
"Dragi elevi,
Deşi vă bat cam 9 ore pe săptămână la cap, ştiu că nimic nu are un mai mare impact asupra voastră ca facebook-ul şi ale lui postări. Prin urmare: 
Corect este „frumoaso!” nu „frumoas-o!” şi deja ştiţi din melodia lui Krem cine are cratimă. 


Pe culmile disperarii

Pe 20 iunie 1995 a murit, la Paris, Emil Cioran, dupa o viata dedicata, asa cum el insusi spunea, "calomnierii universului". Prima lui carte s-a numit "Pe culmile disperarii" si a fost publicata in 1934, in Romania, pe cand Cioran avea 25 de ani. Mie imi vine foarte greu sa inteleg cum e posibil sa ai 25 de ani si sa scrii asemenea lucruri. Uite:
Pasiunea absurdului
Nu există argumente pentru a trăi. Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu ar­gumente, cu cauze, efecte, consideraţii morale etc? Evident, nu. Aceluia nu-i mai rămîn de­cît motive nemotivate spre a trăi. In culmea disperării, pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente: moral, estetic, religios, social etc... nu mai pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate men­ine viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adică a ceva care nu poate lua o consistenţă, dar, care prin fic­ţiunea lui, poate să stimuleze o iluzie de viaţă.


joi, 20 iunie 2013

Din portretele lui August Sander (3)




Cereti si vi se va da

In cartea de capatai a crestinilor, anume Biblia, se poate gasi urmatorul text: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7.7)" Asta face parte din predica de pe munte, deci este o particica din ceea ce i-a invatat Cristos pe ucenicii lui. Carevasazica, pentru a primi nu trebuie decat sa ceri. Sigur ca orice om care ia contact cu crestinismul si afla cat de simplu e acolo sa obtii ceea ce-ti trebuie, este uimit de asa o invatatura. Multi au zis ca nu le-ar strica sa o si aplice, asa ca s-au apucat sa ceara: "Dumnezeu, da-mi si mie te rog un milion de dolari". Si ce sa vezi? Nici pomeneala de vreun ban. Altii au zis: "Dumnezeu, da-mi sa traiesc 120 de ani" dar au murit la 70. Sigur ca pana la urma s-a pus intrebarea: e adevarat sau nu ce zice Cristos? Adica e suficient sa ceri ca sa primesti? Sau trebuie sa mai faci si alte lucruri?


miercuri, 19 iunie 2013

Somnul de veci (20)

Douăzeci
Căpitanul Gregory, de la Biroul de persoane dis­părute, aşeză cartea mea de vizită pe biroul lui larg şi plat, aşa încât colţurile ei să fie exact paralel cu marginile biroului. O studie cu capul lăsat într-o parte, bombăni, se răsuci pe scaunul rotativ şi se uită pe fereastră la ultimul etaj, cu ferestre zăbrelite, al Palatului de justiţie, la câteva zeci de metri mai departe. Era un om corpolent, cu ochi obosiţi şi cu mişcările lente şi calculate ale unui paznic de noapte. Avea o voce plată, inexpresivă şi neinteresată de cele spuse de interlocutor.
 Detectiv particular..... zise el fără să se uite deloc la mine, şi continuând să privească pe fe­reastră.
Din măciulia unei pipe din rădăcini, înne­grită, care îi atârna în colţul gurii, se ridica un fir de fum. 


Juzcar

In timp ce cautam locuri de petrecut vacanta, am dat peste o pagina dedicata povestii unui sat din Spania, numit Juzcar. Un sat ca oricare altul, aflat aproape de Malaga. Numai ca acum doi ani, compania Sony Pictures a decis sa produca acolo un film cu celebrii lor Strumfi. Pentru asta, le-a venit ideea sa vopseasca tot satul in albastru. Satenii au fost de acord si s-a trecut rapid la treaba. Douazeci de oameni au vopsit in albastru cele 175 de case, inclusiv biserica si cimitirul - adica pietrele funerare. Dupa aia s-au facut filmarile si, la sfarsit, cei de la Sony Pictures au vrut sa revopseasca satul in alb. Numai ca oamenii au facut un sfat si au pus la vot, urmarea fiind ca satul a ramas asa, albastru, devenind o atractie turistica. Uite imagini:


luni, 17 iunie 2013

Mici intamplari cu animale (154)

Prin terenul de vînătoare trece o linie ferată principală. În­tr-un loc se apropie de o albie de rîu moartă, năpădită de trestie şi papură. Toamna găseam acolo cîteva raţe si mă bucuram de ele, în regiune nemaifiind locuri unde să se ţină. Nu departe era un canton unde poposeam uneori sau mă adăposteam de o ploaie trecătoare. Cantonierul avea puşcă şi permis, mai pocnea cîte un iepure de care se bucura droaia de copii de acasă si avea ochii deschişi la ceea ce se întîmpla prin teren fiind zi de zi pe linie. Acest cantonier mi-a arătat un cuib de raţă  sălbatică mare, aşe­zat într-un loc de necrezut.


Andrei Marga - la nivelul de incompetenta

Se pare ca profesorul Andrei Marga, promotor al caloriferului romanesc, si-a atins nivelul de incompetenta, exact ca in principiul lui Peter. El are toate sansele sa fie scos pe usa din dos de la sefia Institutului Cultural Roman si nu pot spune decat ca o merita cu prisosinta.


Lumea pierduta (9)

Cine ar fi putut să prevadă ceea ce s-a întâmplat?
Ni s-a întamplat ceva înspăimântător. Cine-ar fi putut să prevadă oare aşa ceva? Nu pot întrezări vreun sfârşit al nenorocirii noastre. Poate că suntem condamnaţi să ne petrecem restul zilelor pe aceste meleaguri ciudate şi inaccesibile. Sunt încă atât de nelămurit, încât nu mă pot gândi cu mintea limpede nici la realitatea prezentă şi nici la perspectivele noastre de viitor. Cea dintâi apare îngrozitoare raţiunii mele înspăimântate, iar celelalte — întunecate ca noaptea. Niciodată un om nu s-a găsit într-o situaţie mai critică. Şi pe de altă parte, nu ne-ar folosi la nimic să vă arătăm situaţia noastră geografică exactă şi să cerem prietenilor noştri să ne trimită în ajutor vreo altă expediţie. Chiar dacă ar putea-o face, până să ajungă ei în America de Sud, soarta noastră va fi fost, după toate probabilităţile, demult pecetluită.


Faceti-va bine (266)


Salcâmul
Denumire ştiinţifică: Robinia pseudoacacia.
Denumiri populare: brebene, lemn alb, salcâm alb, acacie.
Prezentare. Salcâmul, atât de cunoscut la noi, este un arbore exotic, originar din America. Face parte din familia leguminoaselor şi poate atinge înălţimea de 30 de metri, uneori şi mai mult. Scoarţa salcâmului este puternic crestată. Frunzele sunt uşor cărnoase, mici şi au formă de elipsă. Salcâmul înfloreşte în lunile mai şi iunie, florile fiind alb-verzui sau roz deschis, grupate sub forma unui ciorchine. Florile au miros frumos, sunt plăcute la gust şi au o mare valoare meliferă. Fructele sunt nişte păstăi de maximum 10 cm lungime. 




Din portretele lui August Sander (2)




Cum ai putut, Arabela?

În dimineaţa asta, ca de obicei, m-a trezit Cindy care se cerea afară. Era numai şase fără un sfert, dar vorba ceea: vrei câine, stai după el. Am coborât, i-am dat drumul, am pus de cafea şi m-am aşezat la comp să văd cine, ce, de ce, cum, care, unde, cât şi când. N-am apucat să foiesc prea mult, când mi-a apărut din viscerele netului o pagină despre Arabela. O pagină cu nişte informaţii îngrozitoare. Unii poate că-şi mai amintesc acest film serial cehoslovac, în care se întâmplau tot felul de lucruri interesante pentru orice copil al acelor vremuri. Personajul care făcea toţi banii era un vrăjitor pe nume Rumburak sosit dintr-o lume a poveştilor. Apărea, desigur, fata cea bună, Arabela, un băiat din lumea reală care se îndrăgostea de ea, dar fel de fel de intrigi şi interese îi puneau pe toţi în situaţii complicate.


duminică, 16 iunie 2013

Ciorba de burta

Din cand in cand, fac cate o ciorba de burta. Asta inseamna ca trebuie sa ma duc la supermarket si sa cumpar cele necesare. Intrucat aici n-ai sanse sa gasesti picior de-al vitei, iau niste felii de os cu maduva si niste sparturi cu zgarciuri, cu care ma descurc numai bine. Singurele lucruri pe care nu le gasesc sunt borsul si leusteanul. Asa incat, de cate ori merg in Romania cumpar cate 30 de plicuri de bors Maggi si cate 10 plicuri de leustean. Ah, mai e si dafinul, care aici se gaseste numai si numai la ghiveci, ori mie nu-mi trebuie decat frunze gata culese si bagate in plic.


A iesi, a intra

Iti aduci aminte cum ieseai si intrai dupa cum iti era voia? Mai stii cat de simplu era? Atat de simplu incat te cuprindea mirarea cand ii auzeai vorbind despre lucrul asta. N-aveai nimic special de facut, nu era niciun efort, nu trebuia sa te concentrezi, sa te strecori, nu trebuia decat sa iesi, sa astepti putin si sa intri inapoi - asta era tot. Era atat de simplu, incat nu prezenta niciun interes pentru tine, faceai asta doar pentru ca ti-o cereau, pentru ca te rugau, ori pentru ca spuneau ca nu cred ca poti sa faci asa ceva. Pana la urma ajunsese sa te enerveze mirarea cu care comentau, exclamatiile pe care le scoteau privindu-te cum iesi si cum intri. Te enervau cel mai mult comentariile lor, in special cele din momentul intrarii, pentru ca era absolut clar ca asa cum ai iesit,  tot asa o sa si intri - si atunci ce sens avea sa se tot mire, sa isi dea coate, sa strige excitati: "Fantastic! Ai vazut? Incredibil, fii atent cum intra!"


sâmbătă, 15 iunie 2013

In casa bunicilor (8)

Ce e cu nepotul?
Nepotul s-a dezbrăcat fără să facă harababură, a stins lumina, şi nu s-a culcat. Parcă-i era somn!
Atunci de ce nu se culcă? Plănuieşte ceva? Aşteaptă pe ci­neva?
Nu-nu. E foarte cuminte. A deschis uşiţa de alamă cu trei ochi a sobei, a tras fotoliul chiar la gura sobei, s-a aşezat în fotoliu cu picioarele pe taburet, şi nu face nimic. Stă în fotoliul bunicilor.


Marin Preda si ideile fixe

Compromisul cu ideile
Ideile sunt viaţa noastră! Ne facem despre noi înşine şi despre lume o idee, sau un sistem de idei, şi nu re­nunţăm la ele nici atunci cînd vedem că din pricina lor ni se destramă căminul, ne pierdem prietenii şi, uneori, în condiţii excepţionale, de convulsie socială, ne pier­dem chiar libertatea şi viaţa. Compromisul cu ideile e un lucru tragic, fiindcă omul simte instinctiv că ideea aceea e chiar el, în timp ce un om, un lucru, un obiect nu e decît ceea ce a dat el în afară, o investiţie, dintre care cea amoroasă angajează mai mult sau mai puţin din fiinţa sa, ca şi lumea care îl poate dezamăgi şi pe care o poate dispreţui suveran. Dar ideea despre sine? Asta e ceva cumplit. Eu, mă?! face omul ducîndu-şi mîna la piept ca pentru a-ţi atrage atenţia asupra fiinţei sale, ca şi cînd ai putea fi orb şi nu l-ai vedea. Eu să fac chestia asta? se holbează la tine cu ochii în flăcări.


O intalnire povestita de Cehov

Intâlnirea a avut loc, dar...   
    Ieşind de la examenul trecut cu succes, Gvozdicov sări în tramvai şi, cu şase copeici (lua întotdeauna bilet „la etaj”), ajunse la barieră. Distanţa de la ba­rieră până la vilă, adică vreo trei verste, o străbătu pe jos. La intrare, fu întâmpinat de stăpâna vilei, o cuconiţă tânără. Gvozdicov dădea lecţii de aritmetică băieţaşului ei şi, în schimb, primea masă, casă şi cinci ruble pe lună.
— Ei, ce-ai făcut? îl întrebă gazda, întinzându-i mâna. A mers bine? Ai reuşit la examen?
— Da, am reuşit.
— Bravo, Egor Andreevici! Şi ai luat o notă mare?
— Cinci… Ca de obicei… Hm…


O poveste a lui Voltaire (6)

Ministrul
Regele îşi pierduse primul-ministru. El îl alese acum pe Zadig să îndeplinească această funcţie. Toate frumoasele doamne din Babilon se bucurară de această alegere, fiindcă niciodată de la întemeierea imperiului nu mai fusese un ministru atât de tânăr. Toţi curtenii erau supăraţi. Invidiosul scuipa sânge şi nasul i se umflă grozav de tare. Zadig, după ce mulţumi regelui şi reginei, se duse să-i mulţumească şi papagalului.


Saptejdoi

Ma anunta nevasta-mea ca vine Bob Dylan la Hanovra. Nu, nu vine sa viziteze orasul, vine sa cante. 
Acest tip s-a nascut pe 24 mai 1941, ceea ce inseamna ca luna trecuta a implinit 72 de ani. Saptejdoi... Individul era pe lume de un an cand japonezii dadeau atacul de la Pearl Harbor; avea cinci primaveri cand Roosevelt, Churchill si Stalin bateau palma la Ialta. Stia sa cante la muzicuta cand inca nu aparuse primul televizor color, Oppenheimer inca nu inventase bomba atomica, iar Al Capone isi petrecea ultimii ani de viata la proprietatea sa din Florida. Pusese mana pe prima chitara pe vremea cand Regele Mihai inca nu abdicase fortat, NATO mai avea de asteptat pana sa se constituie, iar ONU abia facuse ochi. 


Perpetuum mobile

Ieri, cautand ceva prin dulapuri, am dat peste bani. Multi bani. Peste 300. Ca sa fiu mai specific, vreo 150 de banuti de un cent, vreo 70-80 de banuti de doi centi si restul, pana la aproape 12 euro, in banuti de 5, 10 si 20 de centi. Banii astia se strang in casa noastra din cauza ca la orice magazin unde platesti cash ti se da restul pana la ultimul cent. Pana si aparatele in care bagi sticle de plastic iti platesc pretul corect, fara abatere. Nicaieri n-am intalnit vreo situatie in care sa te alegi cu vreo nemultumire din punctul asta de vedere. Pana ieri. Sa va spun cum s-au intamplat lucrurile.
Comoara

Cindy pazind comoara






 i






vineri, 14 iunie 2013

O poveste a lui Borges

Moartea şi busola
Dintre multele cazuri care-au pus la încercare perspicacitatea temerară a lui Lonnrot, niciunul nu a fost mai ciudat - mai riguros de ciudat, am putea spune - decît seria periodică de fapte sîngeroase care a atins punctul culminant în quinta Triste-le-Roy, sub nesfîrşita mireasmă a eucalipţilor. Este adevărat că Lonnrot n-a reuşit să împiedice ultima crimă, dar, indiscutabil, a prevăzut- o. N-a bănuit nici identitatea funestului asasin al lui Yarmolinsky, dar a aflat forma secretă a perversei serii, precum şi participarea lui Red Scharlach, a cărui poreclă este Scharlach „the Dandy”. Acest criminal (ca atîţia) jurase pe onoarea sa să-l ucidă pe Lonnrot, dar el nu s-a lăsat niciodată intimidat. Lonnrot se considera un raţionalist pur, un Auguste Dupin, dar avea în el ceva de aventurier şi chiar de trişor.


Din portretele lui August Sander (1)




Incredibilul destin al lui Crin Antonescu

Am spus mereu ca in numele fiecarui om se gasesc ascunse informatii importante, care, daca ar fi descoperite din timp, l-ar feri pe respectivul de probleme. Am aratat aici cum, amestecand literele care compun numele George Becali, se gaseste incredibilul avetisment: "Bogatule BG, vei boci-n carceri". Iata ca Becali sta la puscarie. Am mai aratat - aici - de ce a pierdul Ouatu la Eurovision. Astazi i-a venit randul lui Crin Antonescu sa afle ce spun numerele si cifrele despre destinul lui.


joi, 13 iunie 2013

Somnul de veci (19)

NOUĂSPREZECE
Era aproape unsprezece când am garat maşina şi-am ocolit pe jos colţul ca să ajungă în faţă la Hobart Arms. Uşa de sticlă securit se încuia la ora zece, aşa că mi-am scos cheile. Înăuntru, în holul pătrat şi pustiu, un bărbat lăsă jos lângă hârdăul cu palmieri ziarul tipărit pe hârtie verde şi zvârli chiş­tocul ţigării în hârdău. Se ridică, mă salută scoţându-şi pălăria şi spuse:
— Patronul vrea să-ţi vorbească. De ce-i faci pe prieteni să te aştepte aşa de mult, amice?
Am rămas nemişcat şi m-am uitat la nasul lui turtit şi la urechea zdrenţuită.
— De ce vrea să mă vadă?
— Ce-ţi pasă? Fii cuminte şi totul are să meargă pe roate. 


Amestecuri

Unul dintre rarele momente în care simt linişte, bucurie, încredere, siguranţă, este cel în care în ibric începe să fiarbă ceaiul din şapte plante pe care-l prepar aproape în fiecare seară. Sunt şapte plante pentru că atâtea am, mai precis atâtea am cumpărat din Timişoara ultima dată când am fost pe-acolo: urzici, păpădie, frunze de afin, gălbenele şi încă trei pe care nu mi le amintesc. Stau toate frumos amestecate într-o cutie şi aşteaptă să le împuţinez eu în fiecare zi. Aşa că iau câte o lingură cu vârf, o deşert în apă clocotită, aştept cam două minute, după care opresc focul şi acopăr ibricul cu o farfurioară. Las să treacă încă vreo 15 minute, torn ceaiul într-o anumită cană şi mă pun pe sorbit, tacticos.


Faceti-va bine (265)


Salba moale
Denumire ştiinţifică: Evonymus europaea; Evonymus latifolius.
Denumire populară: lemnul câinelui, vonicer.
Prezentare. Salba moale este un arbust destul de înalt (ajunge până  la şase metri înalţime), răspândit în spaţiul românesc prin păduri, locuri în care a fost pădure, tufărişuri, pământuri părăsite. Creşte, în mod obişnuit, în zonele de câmpie şi deal, uneori şi la munte. Face parte din familia celastraceelor. Ramurile tinere ale arbustului de salbă moale sunt muchiate, iar frunzele – lanceolate sau eliptice. Florile au o culoare amestecată, verde cu galben, un galben-pal spre verzui. Salba moale înfloreşte la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Fructul este o capsulă. Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, florile, scoarţa. Partea cu cele mai puternice efecte medicinale este scoarţa. 


O poveste a lui Voltaire (5)

Mărinimosul
Veni vremea când trebuia să se prăznuiasca o mare sărbătoare care cădea o dată la cinci ani. Era în Babilon obiceiul ca din cinci în cinci ani să se facă public în chip solemn cetăţeanul care făcuse fapta cea mai mărinimoasă. Sfetnicii şi magii erau judecători. Marele satrap, care avea în grija lui oraşul, aducea tuturora la cunoştinţă cele mai frumoase fapte care se petrecuseră sub guvernarea lui. Fiecare îşi spunea părerea. Regele dădea hotărârea. La această sărbătoare venea lume de la capătul pământului. Învingătorul primea din mâinile monarhului o cupă de aur împodobită cu pietre scumpe şi regele rostea aceste cuvinte: „Primeşte această răsplată a mărinimiei şi binevoiască zeii să-mi dea mulţi supuşi care să-ţi semene!”


Lumea pierduta (8)

Avanposturile  îndepărtate  ale lumii noi
Prietenii noştri rămaşi acasă se vor bucura alături de noi, deoarece ne apropiem de ţinta călătoriei noastre şi, dintr-un punct de vedere cel puţin, am arătat că afirmaţiile profesorului Challenger sunt întemeiate. Ce e drept, nu ne-am urcat încă pe podiş, dar el se întinde în faţa ochilor noştri, şi până şi profesorul Summerlee e mai rezervat în felul lui de a fi. Nu că s-ar arăta dispus să admită, măcar o clipă, că rivalul său are dreptate, ci doar atât, că-i mai puţin încăpăţânat în veşnicele lui observaţii şi că cea mai mare parte a timpului stă cufundat într-o tăcere atentă. Totuşi trebuie să mă întorc îndărăt şi să reiau firul povestirii mele de unde l-am lăsat. Trimitem acasă pe unul din indienii noştri care-i bolnav şi-i încredinţez această scrisoare, deşi mă îndoiesc că e cu putinţă să ajungă vreodată la destinaţie.


Certitudinea iadului

E plin spatiul public de oameni foarte vocali, care vitupereaza de dimineata si pana seara impotriva securistilor. Numai ca daca s-ar putea face o verificare libera, sunt convins ca multi dintre acesti oameni s-ar dovedi ca sunt ei insisi fosti securisti, colaboratori ai securitatii, turnatori, oameni de nimic, gata sa te parasca pe sest acolo unde trebuie ca sa ai diverse necazuri si sa mai castige ei 30 de arginti pe spinarea ta. Uitati-va numai la alde Rosca, la alde Felix, si apoi ganditi-va ca tara noastra e parazitata de multi indivizi exact ca ei, care s-au fixat cu ventuzele in mai toate punctele strategice ale economiei si sug, sug, sug....Singura diferenta e ca nu toti au atat de multi bani. 


Gusturi si arome

Ieri seara m-am apucat sa fac ceva mancare pentru cateii familiei - Richi si Cindy. Acesti doi amarati mananca precum niste sparti, nu-i mai satura Dumnezeu, asa ca le cumpar mereu ba niste ficat, ba niscai pipote, ba cate un carnat. In plus, mai au si o tingire sau cum s-o fi chemand in care le punem graunte de la Royal Canin. Eu unul m-am mirat foarte tare cand am aflat ca bichonii, ca rasa, exista de mii de ani (zic unii ca avea si Cleopatra unul): cum adica de mii de ani? Adica Royal Canin exista de mii de ani? Sau poate in Egiptul antic functionau alti producatori de graunte, ceva de genul Ramses Drinks & Foods? Ca doar nu ma poate convinge cineva ca inainte de Royal Canin traiau cateii de rasa fara graunte. Cum sa fi rezistat, spre exemplu, rasa bichon mii si mii de ani hranindu-se cu altceva decat cu granulele cu formula stiintifica, elaborata de nutritionisti care au absolvit Harvard? 


miercuri, 12 iunie 2013

Iesirea

Vreau sa ies.
Nu stiu de unde sau din ce vreau sa ies.
Nu stiu unde as putea ajunge daca as iesi.
Putin imi pasa cum arata iesirea. 
N-am habar daca a izbutit cineva, undeva, candva, sa iasa.
Nu ma intereseaza daca ma voi intalni cu cineva acolo.
Nu am nici macar idee daca se poate iesi.
Nu stiu de ce ar fi mai bine sa ies decat sa nu ies.
Nu stiu daca odata iesit voi mai putea sa intru inapoi.
Nu stiu daca nu cumva, odata iesit, voi vrea sa ies si de acolo unde voi fi ajuns.
Nu am niciun motiv sa cred ca daca voi iesi voi mai ramane eu insumi.
Nu ma cheama nimeni sa ies, nu mi-a povestit nimeni niciodata despre iesire. N-am citit despre ea, n-am vazut-o in filme, nu mi s-a aratat cand eram in vis, in transa ori sub efectul vreunor substante.
Nu stiu decat un singur lucru: vreau sa ies. Trebuie sa ies, a nu iesi este mai mult decat pot eu suporta.
Si nu, nu vreau sa intru. Stiu ca nu poti iesi fara ca in acelasi timp sa intri, dar pe mine intrarea nu ma intereseaza. Eu vreau doar sa ies.

duminică, 9 iunie 2013

O poveste dedicata lui Bob Dylan

Încotro pleci? De unde vii?
                                                                                               Pentru Bob Dylan
O chema Connie. Avea cincisprezece ani şi obiceiul repezit, nervos, ca un suspin de râs, de a-şi întinde gâtul aruncând o privire scurtă în câte o oglindă, sau de a cerceta feţele oamenilor vrând să se încredinţeze că a ei arată bine. Maică-sa, căreia nu-i scăpa nimic pentru că le ştia pe toate, şi care nu prea mai avea de ce să se privească în oglindă, găsea mereu în asta un motiv să o cicălească. «Nu te mai zgâi atâta la mutra ta. Ce e-n capul tău? Aşa frumoasă te crezi?» o certa ea. Ascultând învinuirile cunoscute demult, Connie îşi înălţa sprâncenele şi ochii ei străbăteau prin maică-sa, către o imagine nouă, tot a ei, exact aşa cum arăta în momentul acela: se ştia frumoasă şi asta îi ajungea. Şi maică-sa fusese frumoasă, judecând după fotografiile la minut din vechiul album, dar frumuseţea i se stinsese şi acum era mereu pe urmele lui Connie.


Mici intamplari cu animale (153)

Cuibul de vrabie
Am trecut prin împrejurimile gării Braşovului curînd după ce a fost distrusă de bombardamentul din aprilie 1944. Gîndu­rile, impresiile, pornirile şi sentimentele se îmbulzeau alături de caleidoscopul prăpădului care se înfăţişa în sute de forme înaintea ochilor îngroziţi. În urmă, tot ceea ce simţeam şi gîn­deam era mai încîlcit decît mormanul de moloz, lemnărie, mo­bilă sfărîmată şi zdrenţe, care odinioară erau case unde trăia, cu bucurii şi cu necazuri, cîte o familie de oameni.
Se ridică din faţa mea o vrabie cu o pană în cioc. O petrec din ochi. Cine ştie la ce depărtare îşi are cuibul şi a venit toc­mai aici, hoaţa, unde a aflat că e mare belşug de pene răspîn­dite din pernele pe care îsi aplecau oamenii capetele trudite. Vrabia dispare repede după colţul unei case fără acoperiş, cu ochii ferestrelor goi, înholbaţi şi încercănaţi de urmele fumului. După cîteva clipe pasărea coboară iarăşi în drum, alege alt fulg de pană şi zboară grăbită pe aceeaşi cale.


O poveste a lui Voltaire (4)

Invidiosul
Zadig vru să-şi aline cu ajutorul filosofiei şi al prieteniei necazurile pe care i le făcuse soarta. Într-o mahala a Babilonului el avea o casă mobilată cu gust şi în care adunase toate lucrurile frumoase şi toate plăcerile vrednice de un om cumsecade. Dimineaţa, biblioteca lui era deschisă tuturor savanţilor; seara, masa lui era pusă pentru lumea aleasă. Dar îşi dădu seama în curând cât de primejdios sunt savanţii. Odată se iscă o mare ceartă cu privire la o lege a lui Zoroastru, care te oprea să mănânci carne de grifon.
— Cum să opreşti grifonul, când acest animal nici nu există? spuneau unii.
— Trebuie să existe, spuneau alţii, pentru că Zoroastru nu îngăduie să-l mănânci.
Zadig voi să-i împace şi le spuse:


sâmbătă, 8 iunie 2013

Femeia de lemn a lui Flaubert


Un suflet curat
I Cincizeci de ani la rând cucoanele din Pont l'Évêque o pizmuiră pe doamna Aubain pentru slujnica ei, Félicité. În schimbul simbriei de o sută de franci pe an, aceasta îi gătea şi îi deretica, îi cosea, spăla, călca, ştia să înhame calul, să îndoape păsările, să bată untul şi rămânea credincioasă stăpânei sale care nici măcar nu era o persoană prea simpatică. Doamna Aubain se măritase cu un tânăr frumos dar fără avere, care murise la începutul anului 1809, lăsând-o cu doi copii mici şi o groază de datorii. Drept care ea îşi vându proprietăţile, cu excep­ţia fermei de la Toucques şi a celei de la Geffosses, ale căror venituri se ridicau la cel mult 5 000 franci, şi se mută din casa de la Saint-Melaine în alta mai puţin costisitoare, care aparţinuse strămoşilor ei şi se afla în spatele halelor.


După mine!