Unul dintre rarele momente în care simt linişte, bucurie, încredere, siguranţă, este cel în care în ibric începe să fiarbă ceaiul din şapte plante pe care-l prepar aproape în fiecare seară. Sunt şapte plante pentru că atâtea am, mai precis atâtea am cumpărat din Timişoara ultima dată când am fost pe-acolo: urzici, păpădie, frunze de afin, gălbenele şi încă trei pe care nu mi le amintesc. Stau toate frumos amestecate într-o cutie şi aşteaptă să le împuţinez eu în fiecare zi. Aşa că iau câte o lingură cu vârf, o deşert în apă clocotită, aştept cam două minute, după care opresc focul şi acopăr ibricul cu o farfurioară. Las să treacă încă vreo 15 minute, torn ceaiul într-o anumită cană şi mă pun pe sorbit, tacticos.
Interesant e că nu mă încearcă sentimentele astea şi când beau cafeaua de dimineaţă, cu toate că şi atunci e vorba de-un ibric şi de un ritual. Dar nu simt nimic special. De ce numai seara, la ceai? Cred că e ceva legat de ideea de amestec. Mie întotdeauna mi s-a părut că dacă amesteci multe chestii, trebuie să iasă ceva super-bun. Spre exemplu ghiveciul călugăresc. Când mi se arată, fac câte unul în care pun absolut tot ce se poate găsi la piaţă, de la cartofi până la bame, plus ciuperci, măsline şi aripioare de pui - astea fiind în plus faţă de ceea ce au voie călugării, desigur. La ciorbe tot aşa - pun carne şi de pui şi de vită, legume de toate soiurile, mirodenii cât mai multe. Asta e, după cum îmi dau seama acum, şi principiul ceaiului. Dacă aş avea 17 plante, sau 77, le-aş amesteca pe toate şi asta mi-ar da o încredere încă şi mai mare. Cu puterea atâtor plante într-o singură cană, poţi să te simţi aparat de toate bolile pământului. Aşadar, cred că aici stă explicaţia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu