Lumea pierduta (10)

S-au întâmplat cele mai minunate lucruri

Mereu ni se întâmplă cele mai extraordinare lucruri. În ce priveşte hârtia, nu mai am decât cinci carnete vechi, iar în ce priveşte tocul, numai un stilou. Dar atâta timp cât o să-mi mai pot mişca mâna, o să continui să notez impresiile şi aventurile noastre. Deoarece, într-adevăr, suntem singurii dintre toţi muritorii cărora ne e dat să vedem ceea ce vedem şi e de o importanţă capitală să nu lăsăm lucrurile să se deformeze în amintirea noastră, fără să mai socotim că nenorocul care ne urmăreşte ar putea, într-o bună zi, să ne doboare. Oare Zambo o să ducă scrisorile până la fluviu? Oare o să pot, printr-o minune, să aduc eu singur însemnările acestea? Sau, până la urmă, vreun îndrăzneţ explorator, plecând cu vreun avion pe urmele noastre, o să descopere paginile acestui jurnal? In orice caz, am impresia că sunt sortite să supravieţuiască şi să devină nemuritoare.

O viaţă nouă s-a deschis pentru noi a doua zi după ce, din pricina ticăloşiei lui Gomez, am rămas captivi pe podiş. Întîmplarea care a inaugurat-o nu era făcută să ne dea o impresie tocmai favorabilă asupra ţinutului în care ne aflam. Deşteptându-mă de dimineaţă dintr-un somn scurt, ochii mi s-au oprit asupra unui semn curios pe picior. Pantalonul, puţin suflecat deasupra ciorapului, lăsa să mi se vadă pe piele un fel de boabă de strugure, compactă şi roşcată. M-am aplecat uimit şi, apucând-o între degetul mare şi arătător, am zdrobit-o împroşcând sânge împrejur. La strigătul meu de scârbă, cei doi profesori au venit alergând spre mine.

 — Foarte interesant, a făcut Summerlee, aplecat peste tibia mea.

 — O căpuşă uriaşă care până acum, după câte ştiu, n-a fost încă clasificată.

 — Iată cea dintâi recompensă a strădaniilor noastre! a zis Challenger, cu felul lui pedant de a se exprima. Nu putem face altceva decât să numim această insectă Ixodes Maloni. Mica neplăcere a unei înţepături, tânărul meu prieten, nu poate precumpăni privilegiul glorios de a-ţi avea numele înscris pentru totdeauna în analele Zoologiei! Ce nenorocire că ai distrus acest specimen tocmai în momentul când era mai îmbuibat!

 — Păduche scârbos! am strigat.

Challenger şi-a încruntat sprâncenele. Dar punând pe umărul meu o mână ocrotitoare, a urmat:

 — Învaţă să priveşti totul cu uitare de sine dintr-un punct de vedere pur ştiinţific. Pentru un om ca mine, înclinat spre filozofie, căpuşa asta cu trompa în chip de lanţetă şi cu stomacul extensibil e o capodoperă a naturii, cu nimic mai prejos decât păunul, de pildă, sau decât aurora boreală. Mă mâhneşte faptul că te aud calificând-o în termeni atât de puţin ştiinţifici. Nădăjduiesc că, dacă ne-om da oarecare osteneală, o să putem procura un alt exemplar.

 — Să nu te îndoieşti de asta, a zis Summerlee, în bătaie de joc. Chiar acum am văzut una dispărând sub gulerul cămăşii dumitale!

Challenger a sărit în sus mugind ca un taur, smulgându-şi haina şi rupându-şi cămaşa, ca să se dezbrace mai repede. Summerlee şi cu mine râdeam aşa de cumplit, încât nu mai ajungeam să-l ajutăm. Am sfârşit totuşi prin a-i dezgoli pieptul monstruos (54 de ţoli, măsura croitorului) şi, din jungla neagră care-l acoperea, am scos, înainte de a-l fi muşcat, căpuşa călătoare. Tot mărăcinişul din jurul nostru era invadat de aceste vietăţi scârboase şi nu aveam alt mijloc de apărare împotriva lor decât să ridicăm tabăra

Dar înainte de asta trebuia să-i dăm instrucţiuni credinciosului nostru negru care, din vârful piscului stâncos unde apăruse, ne arunca peste prăpastie cutii cu cacao şi biscuiţi. I-am poruncit ca din proviziile pe care le lăsasem la poalele stâncii să păstreze pentru el atât cât i-ar trebui ca să trăiască timp de două luni. Indienii urmau să primească restul drept plată pentru serviciile pe care ni le făcuseră şi pentru transportul scrisorilor noastre până la Amazon. Câteva ore mai târziu i-am văzut defilând unul după altul pe câmpie: fiecare purta pe cap câte un pachet, întorcându-se pe cărarea pe unde venisem. Cât despre Zambo, s-a instalat în cortul nostru cel mic de la piciorul piscului şi a rămas acolo, singura noastră legătură cu lumea de jos.

Hotărâţi să ne grăbim, am început prin a căuta un refugiu împotriva căpuşelor, într-un luminiş închis din toate părţile de tufe de copăcei. La mijloc erau bucăţi de stânci, netede ca nişte lespezi şi, foarte aproape, un izvor minunat. Instalaţi comod într-un loc destul de curat, ne-am început pregătirile pentru explorarea acestui ţinut nou. Prin frunziş răzbăteau glasuri de păsări, printre care unul pe care îl auzeam pentru întâia oară, un ţipăt ciudat, era singura manifestare de viaţă.

Mai întâi, ca să ştim bine ce aveam şi ce nu aveam, am făcut un inventar: cu ceea ce luasem noi şi cu ceea ce ne aruncase Zambo cu frânghia, nu ne lipsea nimic. Principalul era că, în caz de primejdie, puteam să punem în bătaie patru carabine cu l 300 de cartuşe, fără să mai vorbim de puşca de vânătoare, pentru care nu aveam, la drept vorbind, decât l50 de gloanţe de calibru mijlociu. In ce priveşte hrana, eram aprovizionaţi pentru mai multe săptămâni. În sfârşit, aveam o cantitate suficientă de tutun şi câteva instrumente ştiinţifice, printre care un telescop mare şi un puternic binoclu de câmp. Am adunat totul în luminiş şi, ca prim mijloc de apărare, am tăiat cu toporaşul şi cu cuţitele nişte arbuşti cu spini, pe care i-am aşezat în aşa fel încât alcătuiau un diametru de aproximativ l5 paşi - un scut de pază. Acolo trebuia să ne instalăm pentru câtva timp cartierul general şi, la adăpost de orice pericol iminent, cămara. Locul acela l-am botezat "Fortul Challenger ".

Se făcuse ora prânzului şi noi nu ne pusesem încă în siguranţă. Dar căldura nu era prea supărătoare. De altfel, vegetaţia semăna destul de mult cu cea din clima temperată. Printre copacii care ne înconjurau cu desişul lor am recunoscut stejarul, fagul şi mesteacănul. Un „gingco” uriaş îi întrecea însă pe toţi, întinzând deasupra fortului nostru crengile mari şi frunzele netede. Ne-am aşezat la umbra lui ca să-l ascultăm pe lord John, care-şi luase asupră-şi cu atâta uşurinţă, comanda în momentul crucial, impunându-şi punctul de vedere.

 — Atâta timp cât nu ne-a văzut sau auzit vreun om sau vreo fiară, a început el, suntem în siguranţă. N-o să avem de întâmpinat greutăţi decât începând din clipa când vor descoperi că suntem aici. Nimic nu ne arată însă că lucrul acesta s-ar fi întâmplat. Prin urmare, să ne ascundem aici pentru câtva timp, să cercetăm ţinutul şi să încercăm să ne facem o idee despre vecinii noştri, înainte de a intra în legătură de prietenie cu ei.

 — Dar trebuie să şi înaintăm, am îndrăznit eu.

 — Nici vorbă, tinere, o să înaintăm. Dar cu băgare de seamă. Nu trebuie să operăm niciodată la o distanţă de la care să nu ne putem retrage la baza noastră. Mai ales nu trebuie, dacă nu ne e viaţa în joc, să tragem cu puşca.

 — Totuşi, chiar dumneata ai tras ieri, i-a obiectat Summerlee.

 — Nu m-am putut stăpâni. De altfel, vântul bătea cu putere şi în direcţie contrară. Nu cred că zgomotul a putut să pătrundă prea departe pe podiş. Dar, deoarece a venit vorba despre podiş: cum să-l botezăm? Pentru că cred că-i de datoria noastră să-i dăm un nume.

S-au făcut câteva propuneri, mai mult sau mai puţin fericite. Propunerea lui Challenger a avut cel mai mare succes.

 — In privinţa numelui — a zis el — nu văd decât unul care i s-ar potrivi, şi anume pe acela al omului care l-a descoperit. Ţara asta nu poate fi decât ţara lui Maple White.

Şi aşa am botezat-o, aşa am însemnat-o pe hartă, aceasta fiind acum sarcina mea specială, aşa o vor numi, cred, atlasele viitorului.

Acest ţinut al lui Maple White trebuia să-l străbatem cât mai curând, în chip paşnic. Ştiam, deoarece văzusem cu ochii noştri, că era plin de animale necunoscute, iar albumul artistului american ne pregătise că vom întâlni monştri şi mai de temut. Eram în drept să credem că ţinutul era locuit şi de oameni, care nu păreau tocmai dispuşi să ne facă o primire bună, după cum ne-o dovedise scheletul tras în ţeapa de bambus: pentru că el nu s-ar fi găsit acolo, dacă omul n-ar fi fost aruncat din înălţimea stâncii.

Captivi, fără nădejdea de a mai scăpa vreodată dintr-un ţinut ca acesta, expuşi tuturor primejdiilor, aveam o mie de motive să aprobăm măsurile de prudenţă pe care experienţa i le dicta lui lord John. Dar cum să ne oprim la uşa misterului când ardeam de nerăbdare să-l pătrundem şi să ne împărtăşim sufletele cu el?

După ce am baricadat cu arbuşti intrarea „zarebei” noastre, ne-am lăsat tabăra şi proviziile la adăpostul acestui gard viu, apoi am luat-o cu băgare de seamă de-a lungul pârâului, al cărui izvor era în stăpânirea noastră şi care ne putea servi şi de călăuză la întoarcere.

N-a trecut mult timp şi am descoperit semne care indicau că eram înconjuraţi de surprize. După ce am străbătut o pădure deasă în lungime de câteva sute de iarzi, în care creşteau copaci cu totul necunoscuţi pentru mine, dar pe care Summerlee, botanistul nostru, i-a recunoscut a fi specii de conifere şi cicadee dispărute de multă vreme în lumea din care veneam, am pătruns într-o regiune unde pârâul nostru, lărgit dintr-o dată, alcătuia o baltă întinsă.

Trestii înalte, de o specie deosebită, aparţinând pe cât se pare familiei equisetaceelor, sau „coadă de cal”, se încâlceau în tufe dese cu ferigi arborescente şi toate laolaltă unduiau în bătaia vântului.

 Deodată lord John, care mergea în capul coloanei, s-a oprit, ridicând mâna:

 — Priviţi! a zis el. Dumnezeule! Iată, desigur, urme de-ale unor strămoşi ai păsărilor...

Şi am văzut în faţa noastră pe pământul moale, urma unei labe uriaşe cu trei degete. O vietate străbătuse balta şi intrase în pădure. Ne-am oprit să cercetăm urma aceasta monstruoasă. Dacă într-adevăr era a unei păsări — şi ce altă vietate ar fi putut lăsa o asemenea urmă? — laba aceea era cu mult mai mare decât a unui struţ, încât, privită sub acest raport, pasărea însăşi trebuia să fi fost uriaşă. Lord John s-a uitat în jurul lui, apoi şi-a vârât două cartuşe în carabină.

 — Declar, pe cinstea mea de vânător, a zis el, că aceste urme sunt proaspete de tot. Nu-s nici zece minute de când monstrul a trecut pe-aici. Uitaţi-vă! în urma asta, care-i mai adâncă decât celelalte, apa ţâşneşte încă. Dar, pe Jupiter! Iată şi urmele unui pui!

Într-adevăr, urme mai mici, dar de aceeaşi formă, mergeau paralel cu cele mari.

 — Şi despre asta ce spui? a strigat atunci profesorul Summerlee, cu un aer triumfător, arătându-ne printre urmele cu trei degete şi una cu cinci degete, asemeni unei fantastice mâini omeneşti.

 — Am mai văzut una la fel în argila lui Wealden! i-a replicat Challenger, extaziat. E urma unui animal ce merge în picioare pe labele de dinapoi, care nu au decât trei degete, şi pune pe pământ, din timp în timp, una din labele de dinainte, care au câte cinci degete. Şi animalul acesta nu-i o pasăre, scumpul meu Roxton, nu-i o pasăre!

 — Dar atunci, ce-i?

 — O reptilă, un dinosaur! Numai un dinosaur poate lăsa o asemenea urmă. L-a intrigat destul pe Wealden, pe doctorul acela cumsecade din Sussex, acum nouăzeci de ani! Dar cine s-ar fi putut aştepta să vadă un spectacol ca acesta!

Cuvintele lui s-au stins într-o şoaptă, iar noi ceilalţi am rămas muţi de uimire. Luându-ne după urme, am părăsit mlaştina şi am străbătut o perdea de mărăcini şi de copaci. Acolo se deschidea un luminiş, şi în locul acela deschis am văzut cinci dintre cele mai extraordinare lighioane pe care mi-aş fi închipuit că o să le întâlnesc vreodată! Ascunşi după tufişuri, le-am putut observa în voie.

Erau cinci, după cum am spus: doi adulţi şi trei pui, toţi de dimensiuni colosale. Puii erau cam de mărimea unui elefant, în timp ce adulţii întreceau cu mult toate vietăţile pe care le cunoşteam. Aveau pielea de culoarea ardeziei, acoperită cu solzi ca de şopârlă, care străluceau la soare. Aşezaţi toţi cinci, se sprijineau în cozile lor puternice şi pe labele imense de dinapoi, cu câte trei degete, în timp ce cu labele de dinainte, mai mici şi cu câte cinci degete, trăgeau spre ei crengile şi mâncau frunze. Închipuiţi-vă, ca să vă faceţi o idee mai exactă, nişte canguri monstruoşi, înalţi de 20 de picioare şi cu pielea ca a crocodililor negri.

Nu ştiu cât timp am stat aşa, contemplând această scenă nemaipomenită. Un vânt puternic bătea spre noi, tufişurile ne ascundeau cu totul, aşa că nu riscam să fim descoperiţi. Uneori puii se hârjoneau în jurul părinţilor, târându-i în joaca lor, şi atunci pământul răbufnea înăbuşit. Puterea celor mari părea formidabilă. Unul din ei, întâmpinând oarecare greutate ca să ajungă la un buchet de frunze, a apucat copacul cu labele de dinainte şi, cât era el de mare, l-a smuls cu totul din pământ ca pe o tufă oarecare — ceea ce îmi păru o demonstraţie a forţei lui musculare, dar nu şi a inteligenţei lui, deoarece copacul i-a căzut în cap. Lucrul acesta l-a făcut să scoată strigăte ascuţite, de unde am tras concluzia că există o limită a ceea ce e în stare să îndure. Fără îndoială, s-a gândit că locul era de vină şi a plecat prin pădure săltând, urmat de femela şi de puii lui. Pieile lor au mai aruncat o clipă reflexe de ardezie printre copaci, capetele lor s-au mai legănat foarte sus, pe deasupra mărăcinişului, apoi nu i-am mai văzut.

M-am uitat la tovarăşii mei. Lord John, în picioare, îşi ţinea degetul pe cocoşul puştii şi tot sufletul lui de vânător îi ardea în priviri. Ce n-ar fi dat ca unul din capetele acestor monştri să poată lua loc între cele două grinzi care se încrucişau deasupra căminului din locuinţa lui, aşa de plăcută, de la Albany! Dar şi-a adus aminte că succesul întregii noastre expediţii atârna doar de atât: să nu fim descoperiţi de vieţuitoarele acestui pământ necunoscut. Cei doi profesori, extaziaţi şi muţi, nu fuseseră în stare, în emoţia lor, decât să se ia de mână inconştient, rămânând acolo ca doi copii în faţa unei minuni. Un surâs îngeresc înflorea pe obrazul lui Challenger, în timp ce pe faţa batjocoritoare a lui Summerlee mirarea se amesteca cu respectul.

 — Nune dimittis! a exclamat el, în sfârşit. Ce se va spune în Anglia?

 — Ce se va spune în Anglia, iubitul meu Summerlee? O să-ţi spun eu, cu precizie şi fără să greşesc: se va spune că eşti un mincinos patentat, un şarlatan ştiinţific, exact aşa cum aţi spus despre mine dumneata şi toţi ceilalţi!

 —  Dar dacă o să prezentăm fotografii?

 —  Trucate, Summerlee! Trucate grosolan!

 —  Dar dacă o să arătăm specimene de asemenea animale?

 —  Da, asta.se poate! Malone şi toată gaşca lui spurcată din Fleet Street o să aibă mult de furcă cu elogiile pe care va trebui să ni le aducă! 28 august, ziua în care am văzut cinci iguanodoni vii într-o poiană din ţara lui Maple White: notează-ţi-o asta în carnet, tânărul meu prieten, şi trimite-o fiţuicii dumitale.

 — După aceea, a adăugat lord John, pregăteşte-te să primeşti în spate cizma directorială! Lucrurile, vezi dumneata, băiete, iau un aspect cu totul diferit când le priveşti de departe, de sub cerul Londrei. Cunosc mulţi oameni care nu-şi povestesc aventurile, deoarece ştiu că n-ar fi crezuţi. Cine-i poate acuza! Nouă înşine, peste vreo lună sau două, toate astea or să ne facă impresia unui vis. Ce spuneai că sunt dihăniile astea?

 — Iguanodoni, i-a răspuns Summerlee. O să găseşti pretutindeni urmele paşilor lor în nisipurile din Hastings, din Kent şi din Sussex. Trăiau în sudul Angliei într-o epocă în care vegetaţia umedă era destul de bogată ca să le asigure viaţa. Când s-au schimbat condiţiile, au murit. Aici, unde condiţiile par a nu se fi schimbat, trăiesc încă.

 — Dacă mai ieşim vreodată vii din această ţară, a declarat lord John, nu mă las fără să duc cu mine un cap de iguanodon. Dumnezeule! Numai la vederea lui oamenii din Somalia şi din Uganda s-ar înverzi! Nu ştiu ce gândiţi voi, ceilalţi, dar eu am impresia că umblu tot timpul pe o pojghiţă de gheaţă care trebuie să se spargă!

Aveam şi eu acelaşi sentiment de îngrijorare faţă de primejdiile necunoscute care ne înconjurau. Sub copaci, întunericul avea ceva ameninţător: când ridicam ochii, frunzişul umbrit îmi umplea inima de o frică nelămurită. Fără îndoială că lighioanele monstruoase pe care le văzusem erau nişte biete vietăţi greoaie şi inofensive, care nu doreau răul nimănui. Dar ce alte supravieţuitoare ale epocilor imemoriale, ce dihănii crunte, hidoase şi sprintene se pregăteau, ascunse după aceste stânci sau aceste tufişuri, să se repeadă asupra noastră? Nu ştiam mare lucru din viaţa preistorică; citisem o singură carte în care era vorba despre nişte monştri care ar fi putut face cu leii şi cu tigrii exact ceea ce pisica face cu şoarecele. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am lovi de ele în pădurile din ţara lui Maple White?

În aceeaşi dimineaţă, care era prima din cele pe care aveam să le petrecem pe acest pământ, am avut o nouă aventură, la care niciodată n-o să mă pot gândi fără dezgust. Dacă luminişul iguanodonilor, după vorba lui lord John, o să rămână în mintea noastră ca un vis, lacul pterodactililor o să rămână ca un coşmar. Dar s-o iau de la început.

Traversam pădurea pe îndelete, mai întâi pentru că lord John nu ne lăsa să înaintăm decât atât cât cerceta el drumul mai înainte, apoi pentru că la fiecare pas, sau aproape, unul sau altul din cei doi profesori cădeau în extaz în faţa vreunui tip necunoscut de floare sau de gâză. Nu mersesem mai mult de trei mile, ţinând mereu malul drept al pârâului, când am dat peste un teren desfrunzit. Dincolo de tufişurile care ne înconjurau am observat un loc pe unde bolovanii de stâncă, până atunci împrăştiaţi pe podiş, alcătuiau o masă compactă. In timp ce păşeam prin mărăcinişul care se înălţa până la brâu, ne-a ajuns la urechi un zgomot ciudat, un murmur înăbuşit şi neîntrerupt, piuit şi şuierat în acelaşi timp, care părea că vine chiar din locul spre care ne îndreptam. Lord John ne-a oprit cu o mişcare, s-a aplecat şi a pornit în cercetare. Când a ajuns la linia de bolovani, l-am văzut privind pe deasupra ei cu băgare de seamă şi făcând un gest de mirare. Apoi a rămas acolo cu ochii mari deschişi, atât de uimit, încât ai fi zis că uitase de noi. În sfârşit, ne-a făcut din nou cu mâna, chemându-ne, dar în acelaşi timp recomandându-ne prudenţă. Toată atitudinea lui, deşi ne anunţa o surpriză, ne prevenea totuşi asupra unei primejdii.

Am ajuns la el târându-ne, şi ne-am uitat la rândul nostru pe deasupra stâncilor. Ceea ce se desfăşura în faţa noastră era o groapă, poate unul din fostele cratere de pe podiş. Avea forma unei cupe. In fund, la câteva sute de paşi, zăceau nişte bălţi încremenite, tivite cu spumă albăstrie şi cu trestie. Locul acela, destul de sinistru prin însăşi înfăţişarea lui, împrumuta, datorită vietăţilor care trăiau în el, aspectul unuia din cele şapte cercuri ale infernului lui Dante: servea fără îndoială drept loc de întâlnire a pterodactililor. Erau acolo sute. La marginea apei puii se bălăceau în timp ce mamele lor hidoase cloceau nişte ouă despre care ai fi zis că erau făcute din piele galbenă. Şi din viermuiala aceea de reptile nu se desprindea numai o larmă înspăimântătoare care umplea văzduhul, dar şi o duhoare, un miros cumplit de mucegai care ne ameţea. In vremea asta masculii, masculii îngrozitori, uriaşi, cenuşii, descărnaţi, mai curând tipuri mumifiate decât animale vii, prezidau, fiecare din ei cocoţat pe câte un bolovan, fără să facă altă mişcare decât să-şi rotească ochii roşii sau să-şi întredeschidă uneori, la trecerea vreunei libelule, ciocul ca o capcană de prins şoareci. Antebraţele desfăşurate lăsau să le atârne în jur imensele aripi membranoase. Păreau nenumărate babe uriaşe, aşezate şi drapate în broboade sinistre, ca nişte pânze de păianjen care n-ar lăsa să treacă decât capetele lor fioroase. Mici şi mari, erau acolo, umplînd groapa din faţa noastră, cam o mie.

Cei doi profesori, în beţia în care-i cufundase cercetarea vieţii preistorice, ar fi vrut să nu se mai urnească de acolo toată ziua. Îşi arătau cu degetul resturile de peşti şi de păsări moarte presărate pe stânci, care dovedeau felul de hrană al acestor dihănii, şi i-am auzit felicitându-se reciproc de lămurirea misterului pe care-l stârnise descoperirea unor schelete de pterodactili, în număr impresionant, în unele terenuri foarte aparte, ca de pildă în gresia verde de Cambridge — mister care se explica acum prin constatarea că aceşti dragoni zburători trăiau în colonii, ca pinguinii.

Dar s-a întâmplat că Challenger, căutând să facă dovada unui fapt contestat de Summerlee, şi-a scos capul deasupra stâncilor. Lucrul acesta a fost cât pe ce să ne atragă moartea. Masculul cel mai apropiat a şuierat ascuţit. Aripile lui care, desfăşurate, aveau cu siguranţă 20 de picioare, au plesnit ca un bici, apoi şi-a luat zborul. Imediat femelele şi puii s-au adunat lângă apă, în timp ce ceilalţi, care stăteau de pază, îşi luau zborul unul câte unul. Şi când aceste lighioane s-au repezit în înaltul cerului toate deodată ca nişte rândunele, cu zvâcnituri iuţi, a fost desigur o privelişte ameţitoare, dar o privelişte la care am înţeles că nu trebuia să luăm parte. Au descris întâi un cerc larg, parcă să descopere întinderea zonei primejdioase, apoi zborul s-a coborât şi cercul s-a strâns: au început să se învârtă în jurul nostru, iar şuierul aerului sub loviturile aripilor mari şi cenuşii m-a făcut să mă gândesc, fără să vreau, la aerodromul din Hendon într-o zi de concurs.

 — Să fugim spre pădure, repede, fără să ne despărţim! a strigat lordul John, apucând puşca de ţeavă ca să se servească de ea ca de o măciucă. Lighioanele astea blestemate ne-au pus gând rău.

 

Dar în clipa când începusem să batem în retragere, cercul s-a strâns deasupra noastră şi aripile ne-au atins obrazul. Am învârtit carabinele, fără să putem lovi nimic solid sau măcar vulnerabil. Deodată, din cercul cenuşiu şi vâjâitor a ţâşnit un cioc lung, care ne-a dat o lovitură. Apoi altul, şi altul. Scoţând un ţipăt, Summerlee şi-a pus mâna la obraz, de unde îi curgea sânge. M-am simţit lovit în ceafă şi m-am împleticit sub lovitură. Challenger a căzut. M-am aplecat să-l ridic, dar lovit din nou pe la spate, am căzut peste el. În aceeaşi clipă am auzit puşca lui lord John pocnind şi, ridicând ochii, am văzut una din bestii zbătându-se la pământ cu aripa sfărâmată, cu ciocul căscat, suflând greu, scuipând bale şi rotindu-şi ochii injectaţi de sânge, ca un demon din picturile Evului Mediu. La zgomotul detunăturii, ceilalţi se înălţaseră, dar îşi urmau zborul pe deasupra capetelor noastre.

 — Să ne grăbim! a strigat lord John, suntem în primejdie de moarte!

Clătinându-ne, ne-am îndreptat spre mărăciniş. Dar n-am apucat să ne apropiem de copaci, că scorpiile au şi tăbărât asupra noastră. Summerlee a fost doborât la pământ. L-am ridicat. Încă un pas, şi intram în pădure. Eram salvaţi, pentru că aripile pterodactililor n-aveau loc să se desfăşoare printre crengi. Şi în timp ce ne îndreptam târându-ne, zdrobiţi şi înnebuniţi, am putut să-i vedem încă multă vreme sus pe cerul albastru, abia mai mari decât nişte porumbei sălbatici, continuându-şi zborul în cerc şi, fără îndoială, observându-ne retragerea. Când, în sfârşit, am ajuns în desişul pădurii, ei părăsiseră urmărirea şi nu i-am mai văzut.

 — Aventură cât se poate de interesantă şi întrutotul convingătoare! a zis Challenger care, oprindu-se cu noi pe malul râului, îşi spăla genunchiul umflat. Iată-ne cât se poate de documentaţi, Summerlee, asupra obiceiurilor acestor turbaţi pterodactili!

Summerlee îşi ştergea sângele care-i curgea dintr-o tăietură pe frunte, în timp ce eu, rănit grav la muşchii gâtului, îmi legam rana. Lordul John se alesese cu vestonul rupt deasupra umărului: dinţii fiorosului adversar îi zgâriaseră doar pielea.

 — Trebuie să notăm, a urmat Challenger, că tânărul nostru prieten a primit o lovitură cu ciocul, în timp ce vestonul lordului John n-a fost decât rupt printr-o muşcătură. Cât despre mine, m-au lovit în cap cu aripile lor, aşa că putem face o expunere variată asupra mijloacelor lor de atac.

 — Puţin a lipsit să nu ne coste viaţa! i-a răspuns grav lord John. Şi nu mi-aş putea închipui o moarte mai scârboasă decât să mori din pricina unor asemenea spurcăciuni! Îmi pare rău că am tras cu carabina, dar nu puteam face altfel.

 — Dacă n-ai fi făcut-o, n-am mai fi aici, am spus cu convingere.

 — De altfel, a adăugat el, lucrul nu poate să aibă urmări grave. Trebuie să existe prin aceste păduri şi prăbuşiri de copaci care să facă zgomot ca împuşcăturile. Şi acum, dacă vreţi să mă credeţi, ne-ajung atâtea emoţii pentru ziua de azi. Să ne întoarcem în tabără şi să luăm din farmacia noastră puţin acid fenic. Cine poate să ştie ce otravă pot avea în maxilarele lor dihăniile astea scârboase!

Fără îndoială că niciodată vreun alt om n-a avut parte de asemenea zi, de la începutul lumii şi până azi. O nouă surpriză ne aştepta. Când, după ce am urmat cursul pârâului, am ajuns la luminiş, aspectul gardului viu care ne înconjura tabăra ne-a făcut să credem că, de data aceasta, aventura noastră se sfârşise. Din păcate, mai aveam de furcă înainte de a ne obişnui. Poarta „Fortului Challenger” era neatinsă, împrejmuirea nu avea nici o spărtură. Şi cu toate acestea, un vizitator misterios şi puternic pătrunsese înăuntru în lipsa noastră. Nu se vedea nici o urmă, doar o creangă ruptă de gingco ne dovedea felul în care străinul venise şi plecase. Iar starea proviziilor noastre, împrăştiate în toate părţile, ne dovedea puterea lui nimicitoare. O cutie de conserve era ruptă în bucăţi ca şi cum ar fi vrut să-i scoată conţinutul. O ladă cu cartuşe fusese făcută praf, iar alături am găsit o cămaşă de cartuş zdrobită. Sentimentul de groază a pus iarăşi stăpânire pe noi şi am început să cercetăm cu priviri înspăimântate adâncurile întunecate din jurul nostru, de unde ne pândea, poate, cine ştie ce duşman puternic... Şi ce bucurie a fost pe noi când, strigaţi de glasul lui Zambo şi alergând spre el, l-am zărit, râzând la noi, la piciorul piscului de stâncă.

 — Totul e în ordine, stăpâne Challenger, totul e în ordine! striga el. Eu rămân aici. Nu vă temeţi de nimic. Mă găsiţi de câte cri o să aveţi nevoie de mine!

Faţa lui blândă şi priveliştea nesfârşită care se desfăşura sub ochii noştri ne-au dus cu gândul îndărăt la afluentul Amazonului, ne-au adus aminte că trăiam în secolul al XX-lea şi că fusesem aduşi de puterea unui vrăjitor pe o planetă primitivă şi sălbatică. Era atât de greu de conceput că dincolo de marginea violetă a orizontului se afla fluviul cel mare, vapoarele, oamenii care-şi căutau de treburile mărunte ale vieţii, în timp ce nouă, rătăciţi printre vietăţile unei lumi preistorice, nu ne mai rămăsese decât dorinţa de a ne apropia din nou de toate acestea!

Din această zi atât de plină, mi s-a întipărit în minte o ultimă amintire, şi cu ea vreau să-mi închei însemnările. Cei doi profesori, ale căror răni bănuiesc că le agravaseră îndârjirea, şi aşa destul de pronunţată, s-au luat la ceartă ca să stabilească dacă agresorii aparţineau familiei pterodactililor sau a dimorphodonilor şi au ajuns să-şi arunce cuvinte tari. M-am îndreptat puţin şi, aşezat pe un trunchi de copac, fumam liniştit când lord John s-a apropiat încet de mine.

 — Spune-mi, Malone, m-a întrebat, îţi mai aminteşti cum era locul unde am văzut lighioanele acelea?

 —  Foarte bine, i-am răspuns.

 —  Un fel de crater, nu-i aşa?

 —  Întocmai.

 —  Şi solul? Ai observat solul?

 —  Stâncos.

 —  Dar împrejurul apei, pe lângă trestii?

 —  Părea albăstrui. Ca argila.

 —  Exact. Un crater de vulcan de argilă albastră...

 —  Ei, şi? am întrebat.

 — Nu, nimic, nimic... mi-a răspuns şi s-a îndreptat, tot aşa precum venise, spre cei doi savanţi, care discutau înainte. Glasul ascuţit al lui Summerlee alterna cu vocea adâncă şi răsunătoare a lui Challenger. Observaţia lordului John mi-ar fi pierit din minte, dacă nu l-aş fi auzit, în aceeaşi seară, spunându-şi cu glas scăzut: „argilă albăstruie... argilă în craterul unui vulcan!” Acestea au fost cele din urmă cuvinte pe care le-am mai auzit înainte de a mă cufunda într-un somn adânc.

Cap9