O poveste a lui Voltaire (3)

Câinele şi calul  

Zadig simţi că întâia lună de căsătorie, aşa cum scrie în cartea Zend(1), este luna mierii, şi că luna a doua este luna pelinului. Nu trecu mult timp şi el fu silit s-o alunge pe Azora, cu care era din ce în ce mai greu de trăit, şi îşi căută fericirea în studiul naturii. „Nimeni nu-i mai fericit, spunea el, decât un filosof care citeşte în cartea aceasta mare pe care Dumnezeu a pus-o sub ochii noştri. Adevărurile pe care le descoperă sunt ale lui; îşi nutreşte şi îşi înaltă sufletul; trăieşte liniştit; nu se teme de oameni şi scumpa lui soţie nu vine să-i taie nasul.“

     Plin de aceste gânduri, Zadig se retrase într-o vilă pe malul Eufratului. Acolo, el nu-şi petrecea timpul calculând câte dramuri de apă curgeau într-o secundă sub bolţile vreunui pod sau dacă în luna Şoarecelui cădea o picătură de apă mai mult decât în luna Berbecului. Nu se gândea să facă mătase din pânză de păianjen si nici porţelan din carafe sparte. Dar cerceta mai ales însuşirile animalelor şi ale plantelor. Dobândi în curând o pricepere care îl făcea să descopere mii de deosebiri acolo unde oamenii nu văd decât uniformitate.

Intr-o zi, în timp ce se plimba la marginea unei pădurici, văzu că vine în fugă spre dânsul un eunuc al reginei, urmat de mai mulţi ofiţeri, care păreau să fie foarte neliniştiţi şi care alergau de colo până colo, ca niste oameni rătăciţi care au pierdut un lucru de mare pret si umblă acum să-l găsească.

— Tinere, spuse eunucul, n-ai văzut cumva câinele reginei?

Zadig răspunse cuviincios:

— E căţea, nu e câine.

— Ai dreptate, spuse eunucul.

— E o căţeluşă, adăugă Zadig. A făcut pui de curand, şchiopătează de piciorul stâng din faţă şi are urechi foarte lungi.

— Ai văzut-o? întrebă eunucul, gâfâind de atâta alergătură.

— Nu, răspunse Zadig, n-am văzut-o niciodată şi n-am ştiut până acuma că regina avea o căţea.

Tocmai atunci, printr-o ciudăţenie obişnuită a soartei, cel mai frumos cal din grajdurile regelui scăpase din mâinile unui rândaş şi o luase la fugă pe câmpiile Babilonului. Marele maestru de vânătoare al Curţii şi toţi ceilalţi ofiţeri de la Curte alergau după el tot aşa de neliniştiţi ca şi eunucul după căţeaua reginei. Marele maestru de vânătoare se apropie de Zadig şi îl întrebă dacă n-a văzut calul regelui. Zadig răspunse:

— E calul care aleargă cel mai bine. Are cinci picioare înălţime şi copita foarte mică. Coada are o lungime de trei palme şi jumătate. Capetele zăbalei sunt de aur de douăzeci şi trei de carate; potcoavele sunt de argint curat.

— Încotro a apucat-o? Unde-i? întrebă marele maestru de vânătoare.

— Nu l-am văzut, răspunse Zadig şi n-am auzit niciodată de dânsul.

Marele maestru de vânătoare şi eunucul fură încredinţaţi că Zadig a furat calul regelui şi căţeaua reginei. Îl luară pe sus şi îl duseră în faţa adunării marelui Desterham, care îl osândi să fie bătut cu cnutul şi să-şi petreacă restul vieţii în Siberia. Abia se dăduse sentinţa şi se găsiră calul şi căţeaua. Judecătorii se văzură în dureroasa situaţie de a-şi schimba hotărârea pe care o dăduseră. Ei îl condamnară pe Zadig să plătească patru sute de uncii de aur pentru că a spus că n-a văzut ceea ce a văzut. Zadig trebui mai întâi să plătească amenda şi după aceea i se dădu voie să se apere în faţa consiliului marelui Desterham.

El vorbi astfel:

— Luceferi ai dreptăţii, adâncuri de ştiinţă, oglinzi de adevăr, voi care aveţi greutatea plumbului, tăria fierului, strălucirea diamantului şi multă inrudire cu aurul, acum, fiindcă îngăduit îmi este să vorbesc înaintea acestei auguste adunări, vă jur pe Orosmad(2) că n-am văzut niciodată preacinstita căţea a reginei şi nici calul sfânt al regelui. Iată ce mi s-a întâmplat. Mă plimbam la marginea pădurii, acolo unde l-am întâlnit pe venerabilul eunuc şi pe preailustrul mare maestru de vână- toare. Am văzut pe nisip urmele unui animal şi mi-am dat repede seama că erau ale unui căţeluş. Nişte dâre uşoare şi lungi care se aflau între urmele labelor mi-au arătat că era o căţea ale cărei ţâţe atingeau pământul şi că prin urmare făcuse pui de curând. Alte urme, care păreau că atinseseră nisipul alături de labele de dinainte, mi-au dovedit că avea urechile foarte lungi; şi, văzând că urma unei labe era pretutindeni mai puţin adâncă decât urmele celorlalte labe, am înţeles că această căţea a augustei noastre regine era, fie-mi iertat să spun, puţin cam şchioapă.

În ce priveşte calul regelui regilor, veţi şti că, plimbându-mă pe un drum în pădure, am văzut nişte urme de potcoave. Toate erau la depărtări egale. Iată, mi-am spus eu, un cal care are un galop desăvârşit. Praful de pe copaci, pe drumul îngust care n-are decât şapte palme lărgime, era scuturat puţin în dreapta şi în stânga, la trei palme şi jumătate de la mijlocul drumului. Calul acesta, mi-am spus, are o coadă de trei palme şi jumătate, care mişcându-se în dreapta şi în stânga, a şters praful de pe copaci. Sub copacii care alcătuiau o boltă de crengi înaltă de cinci picioare, am văzut frunze de curând căzute şi mi-am dat seama că acest cal atinsese crengile cu capul şi că prin urmare el avea o înălţime de cinci picioare. Cât despre zăbală, trebuie să fie de aur de douăzeci şi trei de carate: calul s-a frecat cu capul zăbalei de o piatră care se cheamă mehenghi, care slujeşte tocmai la încercarea aurului şi pe care am încercat-o şi eu. Am văzut, în sfârşit, după semnele lăsale de copite pe alte pietre, că era potcovit cu argint curat.

Toţi judecătorii se minunară de deşteptăciunea adâncă şi subtilă a lui Zadig. Se duse vestea până la rege şi regină. Nu se vorbea decât de Zadig prin anticamerele şi sălile palatului, deşi câţiva magi erau de părere că trebuie ars pe rug fiindcă e vrăjitor. Regele porunci să i se dea înapoi amenda de patru sute de uncii de aur la care fusese condamnat. Grefierul, portăreii, procurorii, veniră toţi la el cu mare pompă să-i înapoieze cele patru sute de uncii; păstrară însă trei sute nouăzeci şi opt pentru cheltuieli de judecată, iar aprozii lor cerură bacşiş.

Zadig văzu cât este de primejdios câteodată să ştii prea multe şi se jură ca, de acum înainte, să nu mai spună ce vede.

Prilejul acesta se ivi în curând. Un prizonier politic fugi din închisoare şi trecu prin faţa ferestrelor lui. Zadig fu întrebat, dar nu răspunse nimic. Se dovedi însă că se uitase pe fereastră. Pentru această crimă fu amendat cu cinci sute de uncii de aur. Zadig mulţumi judecătorilor pentru bunăvoinţa lor, după obiceiul Babilonului. „O, Doamne! îşi spuse el, ce nenorocire să te plimbi printr-o pădure prin care au trecut căţeaua reginei şi calul regelui! Ce primejdios e să te uiţi pe fereastră! Şi ce greu e să fii fericit în viaţă!“

(1) Zend-Avesta – colecţie de cărţi sfinte atribuite lui Zoroastru

(2) Orosmad – zeul binelui în religia persană

Cap2