joi, 13 iunie 2013

O poveste a lui Voltaire (5)

Mărinimosul
Veni vremea când trebuia să se prăznuiasca o mare sărbătoare care cădea o dată la cinci ani. Era în Babilon obiceiul ca din cinci în cinci ani să se facă public în chip solemn cetăţeanul care făcuse fapta cea mai mărinimoasă. Sfetnicii şi magii erau judecători. Marele satrap, care avea în grija lui oraşul, aducea tuturora la cunoştinţă cele mai frumoase fapte care se petrecuseră sub guvernarea lui. Fiecare îşi spunea părerea. Regele dădea hotărârea. La această sărbătoare venea lume de la capătul pământului. Învingătorul primea din mâinile monarhului o cupă de aur împodobită cu pietre scumpe şi regele rostea aceste cuvinte: „Primeşte această răsplată a mărinimiei şi binevoiască zeii să-mi dea mulţi supuşi care să-ţi semene!”
Când sosi această memorabilă zi, regele se aşeză pe tron, înconjurat de sfetnici, de magi şi de solii tuturor popoarelor care veneau să vadă aceste jocuri, unde gloria se dobândea nu prin iuţeala cailor, nu prin puterea trupurilor, ci prin virtute. Marele satrap aduse la cunoştinţă cu glas tare faptele care puteau prilejui celor care le săvârşiseră această răsplată fără preţ. Dar el nu vorbi de mărinimia cu care Zadig îi dăduse înapoi Indidiosului toată averea; asta nu era o faptă vrednică de răsplată.
El înfăţişă mai întâi pe un judecător care, după ce-l făcuse pe un om să piardă un proces printr-o greşeală de care nici nu era măcar răspunzător, îi dăduse toată averea lui, care preţuia cât tot ce pierduse acel om.
Arătă apoi pe un tânăr care, fiind îndrăgostit de o fată cu care voia să se căsătorească, o lăsase unui prieten care murea de dragul ei; pe lângă asta o mai şi înzestrase.
Pe urmă aduse pe un soldat care, în războiul din Hyrcania, dăduse o pildă şi mai mare de mărinimie. Nişte soldaţi duşmani voiau să-i răpească iubita; el o apără împotriva lor; în vremea asta, cineva îi spuse că alţi hyrcanieni voiau s-o răpească pe mamă-sa, la câţiva paşi de acolo. Plângând, îşi lăsă iubita şi alergă s-o scape pe mamă-sa. Se întoarse apoi la aceea pe care o iubea şi o găsi pe moarte. Voi atunci să se omoare; dar mamă-sa îl dojeni şi îi spuse că el e singurul ei sprijin şi atunci soldatul avu curajul să îndure viaţa mai departe.
Judecătorii ar fi vrut să-i dea soldatului premiul. Regele luă cuvântul şi spuse:
— Fapta lui şi faptele celorlalţi sunt frumoase, dar nu mă miră. Ieri, însă, Zadig a făcut ceva care m-a mirat. L-am scos din slujbă acum câteva zile pe ministrul şi favoritul meu Coreb. Eram foarte nemulţumit de el şi totuşi curtenii îmi spuneau că eram prea îngăduitor; care mai de care îl vorbea de rău. L-am întrebat pe Zadig ce crede, şi el, cu îndrăzneală, mi-a spus numai lucruri bune despre Coreb. Mărturisesc că am văzut de multe ori în poveştile noastre cum unul a plătit o greşeala cu averea lui, cum altul a ţinut mai mult la maică-sa decât la femeia iubită; dar n-am citit nicăieri că un curtean a vorbit de bine de un ministru scos din slujbă şi pe care suveranul lui era supărat. Dau douăzeci de mii de galbeni fiecăruia dintre aceia care au fost înfăţişaţi pentru faptele lor mărinimoase; cupa însă i-o dau lui Zadig.
— Eu cred, spuse Zadig, că numai măriei-tale i se cuvine cupa; măria-ta ai săvârşit o faptă nemaipomeniă pentru că, rege fiind, nu te-ai supărat pe v robul tău atunci când acesta s-a împotrivit patimii tale.
Toţi admirară pe rege şi pe Zadig. Judecătorul care-şi dăduse averea, tânărul care îşi măritase iubita cu prietenul lui, soldatul care îşi lăsase iubita să moară numai ca s-o scape pe maică-sa primiră darurile din partea monarhului; numele lor fură înscrise în cartea mai inimoşilor. Zadig căpătă cupa. Regele îşi câştigă numele de stăpânitor bun, renume pe care nu-l păstră multa vreme. Ziua aceea fu însemnată prin serbări mai îndelungate decât îngăduia legea. Amintirea lor dăinuieşte şi acum în Asia. Zadig spunea: „în sfârşit, sunt fericit!“ Dar se înşela.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!