Pe culmile disperarii

Pe 20 iunie 1995 a murit, la Paris, Emil Cioran, dupa o viata dedicata, asa cum el insusi spunea, "calomnierii universului". Prima lui carte s-a numit "Pe culmile disperarii" si a fost publicata in 1934, in Romania, pe cand Cioran avea 25 de ani. Mie imi vine foarte greu sa inteleg cum e posibil sa ai 25 de ani si sa scrii asemenea lucruri. Uite:

Pasiunea absurdului

Nu există argumente pentru a trăi. Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu ar­gumente, cu cauze, efecte, consideraţii morale etc? Evident, nu. Aceluia nu-i mai rămîn de­cît motive nemotivate spre a trăi. In culmea disperării, pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente: moral, estetic, religios, social etc... nu mai pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate men­ine viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adică a ceva care nu poate lua o consistenţă, dar, care prin fic­ţiunea lui, poate să stimuleze o iluzie de viaţă.

    Trăiesc pentru că munţii nu rîd şi viermii nu cîntă. O pasiune a absurdului nu se poate naşte decît într-un om în care s-a lichidat totul, dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămîne în viaţă decît pasiunea absurdului. Căci ce îl mai poate impresiona pe el din existenţă? Ce seducţii? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumo­sului etc. Nu-mi plac decît oamenii care au lichidat — chiar pentru scurt timp — cu aceste lucruri. Numai aceia au vieţuit în mod ab­solut. Şi numai ei au dreptul să vorbească despre viaţă. Poţi reveni la iubire sau la se­ninătate. Dar revii prin eroism, nu prin inconştienţă. O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nicio valoare. Cu ce se deose­beşte de existenţa unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar vă spun: trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră, lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci eşti deplin purificat, fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Şi nu este absurdă orice expresie ultimă?

***

Sunt oameni cărora le este dat să guste nu­mai otrava din lucruri, pentru care orice sur­priză este o surpriză dureroasă şi orice expe­rienţă un nou prilej de tortură. Dacă se va spune că această suferinţă îşi are motive su­biective, ţinînd de o constituţie particulară, voi întreba: există un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferinţei? Cine ar putea preciza că vecinul meu suferă mai mult decît mine sau că Iisus a suferit mai mult decît toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indis­poziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este simţită şi reflectată în con­ştiinţă. Or, din acest punct de vedere, ierarhi­zarea este imposibilă. Fiecare om rămîne cu suferinţa lui pe care o crede absolută şi neli­mitată. Şi dacă ne-am gîndi la cît a suferit lu­mea pînă acum, la agoniile cele mai teribile şi la chinurile cele mai complicate, la morţile cele mai crunte şi la cea mai dureroasă pără­sire, la toţi ciumaţii, la toţi cei arşi de vii sau stinşi de foame, cu cît suferinţa noastră ar fi mai redusă? Pe nimeni nu-l poate mîngîia în agonie gîndul că toţi sînt muritori, precum în suferinţă nimeni nu va găsi o consolare în suferinţa trecută sau prezentă a altora. Căci în această lume organic insuficientă şi frag­mentară, individul este pornit să trăiască în mod integral, dorind să facă din existenţa lui un absolut. Orice existenţă subiectivă este un absolut pentru sine însuşi. Din acest motiv, fiecare om trăieşte ca şi cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, şi atunci cum să nu fie suferinţa un absolut? Nu pot înţelege suferinţa altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparaţiile în asemenea cazuri n-au niciun sens, deoarece suferinţa este o stare de singurătate interioară, în care nimic din afară nu poate ajuta. Este un mare avantaj că poţi suferi singur. Ce-ar fi dacă faţa omului ar putea exprima adecvat toată suferinţa interioară, dacă în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorbă între noi? N-ar trebui să vorbim atunci cu mîinile pe faţă? Viaţa ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca in­finit de simţire ar fi exprimabil în liniile feţei.

Nimeni n-ar mai îndrăzni să se privească în oglindă, căci o imagine grotescă şi tragică în acelaşi timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete şi dungi de sînge, răni care nu pot fi închise şi şiroaie de lacrimi care nu pot fi stăpînite. Aş avea o voluptate plină de groază să văd cum izbucneşte în armonia comodă şi superficială de fiecare zi, un vulcan de sînge, ţîşniri roşii ca focul şi arzătoare ca deznădej­dea, cum toate rănile fiinţei noastre s-ar des­chide iremediabil pentru a face din noi o erup­ţie sîngeroasă. Numai atunci am pricepe şi am aprecia avantajele singurătăţii. care ne face suferinţa atît de mută şi de inaccesibilă. Într-o erupţie sîngeroasă, într-un vulcan al fiinţei noastre, întreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otrăvi întreagă această lume? Este atît venin, atîta otravă în suferinţă!

***

Singurătatea adevărată este numai aceea în care te simţi absolut izolat între cer şi pămînt. Nimic nu trebuie să devieze atenţia de la aceste fenomene ale absolutei izolări, ci o intuiţie de o luciditate groaznică trebuie să reveleze toată drama finităţii omului în faţa infinitului şi ne­antului acestei lumi. Plimbările singuratice — extrem de fecunde şi periculoase în acelaşi timp pentru viaţa interioară — trebuie astfel făcute încît nimic din ceea ce poate tulbura vi­ziunea izolării omului în lume să nu intre in preocupările individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare şi de convertire în­spre fiinţa ta proprie, plimbările singuratice sunt fecunde numai seara, cînd nimic din se­ducţiile obişnuite nu poate fura interesul şi cînd revelaţiile asupra lumii răsar din zona cea mai adîncă a spiritului, de acolo de unde s-a desprins de viaţă, din rana vieţii. Cîtă singu­rătate trebuie pentru a avea spirit! Cîtă moarte în viaţă şi cîte focuri lăuntrice! Singură­tatea neagă atîta din viaţă, încît înflorirea spiritului rezultată din dislocările vitale devine aproape insuportabilă. Nu este caracteristic faptul că se ridică împotriva spiritului aceia care au prea mult spirit, care cunosc ce boală adîncă a afectat viaţa pentru a se naşte spiri­tul? Apologia spiritului o fac oamenii sănătoşi şj graşi, care n-au nici presentimentul a ceea ce înseamnă spirit, care n-au simţit niciodată tor­turile vieţii şi antinomiile dureroase de la baza existenţei. Cei care cu adevărat îl simt, aceia sau îl tolerează cu orgoliu sau îl prezintă ca pe o calamitate. Nimeni nu este însă încîntat în fon­dul fiinţei lui, de această achiziţie catastrofală pentru viaţă care este spiritul. Şi cum să fii încîntat de această viaţă fără farmec, fără nai­vitate şi fără spontaneitate? Prezenţa spiritului indică totdeauna un minus de viaţă, multă singurătate şi suferinţă îndelungată. Cine vorbeşte de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevărat că trăirea în planul imanent al vieţii ar fi fost o trăire anxioasă, din care omul a ieşit prin spirit. Dimpotrivă, este cu mult mai adevărat că prin spirit s-a cîştigat un dezechilibru, o anxietate, dar şi o grandoare. Ce vreţi să cu­noască din primejdiile spiritului aceia care nu cunosc nici măcar primejdiile vieţii? Este un semn de mare inconştienţă în a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dez­echilibru în a face apologia vieţii. Căci pentru omul normal viaţa este o evidenţă; numai bol­navul se încîntă şi o laudă spre a nu se prăbuşi. Dar acela care nu mai poate lăuda nici viaţa şi nici spiritul?