Gelsomino in tara mincinosilor(1)

Gelsomino  răspunde  la  catalog,  marchează în  plasă, apoi vine partea cea mai curioasă

Aceasta e povestea lui Gelsomino, aşa cum el în­suşi mi-a povestit-o, şi fiindcă am ascultat-o toată aproape c-am asurzit, cu toate că-mi vîrîsem în urechi o jumătate de kilogram de vată.

Vocea lui Gelsomino e într-adevăr atît de răsună­toare, că atunci cînd vorbeşte, ca să zic aşa — în şoaptă — îl pot auzi chiar şi pasagerii avioanelor cu reacţie aflaţi la zece mii de metri înălţime deasupra nivelului mării şi al creştetului lui Gelsomino.

Astăzi, el este un tenor celebru, cunoscut de la un pol la altul al pămîntului şi poartă un nume de ar­tist, răsunător şi puţin pompos, pe care nu merită să-l pomenim aici, pentru că îl veţi fi întîlnit de o sută de ori în ziare.

      Gelsomino e numele său de băiat şi sub acest nume el va apărea în paginile povestirii noastre.

A fost, aşadar, odată, un copil oarecare, poate chiar mai prichindel decît alţii, dar care se arătă, încă de la primele sale ţipete, a fi stăpînul unei voci uimitoare.

Cînd fu să se nască Gelsomino, oamenii din acel ţinut se treziră din somn în toiul nopţii, crezînd că-i cheamă sirenele la lucru, dar nu era altcineva decît Gelsomino plîngînd să-şi încerce vocea, aşa cum fac mai toţi noii-născuţi. Din fericire, Gelsomino în­văţă repede să doarmă, de dimineaţă pînă seara. Pri­mul lui strigăt răsuna la ceasurile şapte precis: taman la ora cînd oamenii doreau să fie treziţi pentru lucru. Sirenele deveniseră din clipa aceea de prisos şi, într-adevăr, ele curînd au fost lăsate să ruginească.

Cînd împlini şase ani, Gelsomino merse la şcoală, învăţătorul făcu apelul şi cînd ajunse la litera „G" strigă:

—   Gelsomino!

—   Prezent! răspunse cu entuziasm noul şcolar. Se auzi atunci o explozie puternică, urmată de o ploaie de ţăndări: era tabla care, spărgîndu-se în mii de bucăţi şi bucăţele, căzu grăbită la podea.

—   Cine a aruncat cu piatra în tablă? întrebă în­văţătorul întinzînd mîna după nuia.

Nimeni nu-i răspunse.

—   Să facem apelul de la început, strigă învăţătorul, într-adevăr, dascălul prinse a striga din nou, de la litera „A", şi la fiecare nume întreba:

—   Tu ai aruncat cu piatra?

—  Nu eu, nu eu, răspundeau speriaţi copiii. Dar cînd ajunse la litera „G", se ridică şi Gelsomino, răspunzînd cu acelaşi curaj:

—   Nici eu, domnule înv...

Şi n-apucă să sfîrşească tot cuvîntul învăţător, că geamurile ferestrelor avură soarta tablei.

De data aceasta dascălul căscă bine ochii şi se în­credinţă că niciunul dintre cei patruzeci de şcolari ai săi nu pusese mîna pe praştie.

—  Poate că o fi fost cineva de afară, îşi dădu cu părerea unul dintre acei ştrengari care de obicei în loc să vină la şcoală umblă după stricatul cuiburilor de păsărele. Îl prindem noi şi, dacă vreţi, îl luăm şi de urechi, îl dăm şi pe mîna jandarmilor!...

 În dimineaţa aceea totul se sfîrşi aici. Dar în ziua următoare, învăţătorul strigă din nou catalogul şi ajunse iarăşi la numele lui Gelsomino.

—   Prezent! răspunse eroul nostru, uitîndu-se jur împrejur, plin de mîndrie că se află la şcoală.

—   Pac-trac-tranc! Zbrrr! îi răspunse fereastra. Geamurile, puse la loc de omul de serviciu cu o jumă­tate de oră mai înainte, zburară, făcîndu-se ţăndări, în curte.

—   Ciudat, zise învăţătorul, blestemăţia asta se petrece de fiecare dată cînd ajung să strig numele tău. Măi băiatule, tu ai o voce năprasnică, o voce care face să vibreze aerul ca un ciclon. Dacă nu ţinem cu tot dinadinsul să prefacem şcoala şi ţinutul într-o ruină, va trebui ca de azi încolo să vorbeşti în şoaptă. Ne-am înţeles?

Gelsomino, roşu de ciudă şi încurcat cum se sim­ţea, încercă să protesteze:

—  Dar n-am fost de vină eu, domnule învăţător!

—   Pr-pr-tranc! Prrr! îi răspunse plesnind dintr-o dată tabla cea nouă, pe care omul de serviciu o schim­base tot în aceeaşi dimineaţă.

—   Iată dovada, încheie dascălul. Dar zărind la­crimile care se prelingeau şiroind pe obrajii bietului Gelsomino, coborî de la catedră, se apropie de băiat şi îi puse părinteşte o mînă pe creştet:

—   Copile dragă, ascultă bine ce-ţi spun: o voce ca a ta îţi poate aduce neaşteptate nenorociri sau, dimpotrivă, un mare viitor. Deocamdată ar fi bine s-o foloseşti cît mai puţintel cu putinţă. De altfel, a tăcea nu strică niciodată.

Din ziua aceea Gelsomino pătimi chinuri de iad: la şcoală, ca să nu mai dea naştere vreunei boroboaţe, îşi ţinea pururi o batistă la gură, dar chiar şi-n ciuda acestui neînsemnat obstacol vocea îi răsuna tot atît de tare, încît colegii trebuiau să-şi astupe urechile cu palmele.

Învăţătorul nu-i punea decît puţine întrebări. Altminteri, Gelsomino era un foarte bun şcolar şi în­văţătorul avea siguranţa răspunsurilor lui înte­meiate.

Acasă, după cea dintîi ispravă la şcoală, vrînd să istorisească (era tocmai vremea prînzului) ce i s-a întîmplat, făcuse ţăndări dintr-o dată douăsprezece pa­hare. Ai lui l-au oprit cu asprime să mai deschidă gura.

      Ca să-şi uşureze, bietul de el, inima, fu nevoit să se ducă afară din oraş, departe de tot, în apropierea pădurilor de pe malul lacului, prin cîmpii. Cînd fu pe deplin încredinţat că se află singur şi că a lăsat un gros brîu de siguranţă între el şi geamurile caselor celorlalţi, se culcă la pămînt, aşezîndu-se cu faţa în jos şi începu să cînte cu gura îndesată în ţărînă. Dar după cîteva clipe, totul în jur începu să clocotească: cîrtiţele, viermii, furnicile, toate vietăţile care hălăduiau sub coaja pămîntului ştergeau cît mai repede putina, cărăbănindu-se la depărtări de kilometri. Cu toatele erau convinse că nici mai mult nici mai pu­ţin acesta fusese un cutremur de pămînt.

Ştiindu-se singur, Gelsomino uitase de obişnuita lui prudenţă.

Astfel, într-o altă zi de odihnă, pe un teren de sport, se juca un foarte însemnat meci de fotbal. Gelsomino nu era un suporter grozav, însă jocul, încet-încet, îi aţîţă sîngele. La un moment dat, echipa ţinutului său, împinsă de strigătele înfocate ale suporterilor, trecu la atac. (Eu nu ştiu prea bine cam ce înseamnă vorba asta: „a trece la atac", deoarece îmi e necunos­cut jocul de fotbal; astea-s lucruri pe care, în cuvin­tele ce urmează, mi le-a povestit Gelsomino, dar dum­neavoastră, desigur, le veţi înţelege, dacă sînteţi citi­tori ai ziarelor sportive.)

—  Hai, hai! strigau aşadar suporterii.

—  Haide! strigă şi Gelsomino din toate străfun­durile inimii lui. În acea clipă, cînd aripa dreaptă pasă mingea celor din centrul de atac, mingea fu vă­zută că se abate, împinsă ca de o putere ascunsă ochiu­lui liber, printre picioarele portarului, strecurîndu-se singură în plasa adversarilor.

—  Gol!  izbucni mulţimea.

—  Ce şut nemaipomenit! comentau toţi. Aţi vă­zut cum a fost întoarsă? Calculată parcă la milimetru! Tii, jucătorul ăsta are un picior de aur!

Dar Gelsomino, venindu-si în fire, înţelese că a făcut-o lată.

„Nu mai încape îndoială, golul eu l-am băgat, cu vocea asta spartă. Trebuie să mi-o mai stăpînesc, alt­minteri se isprăveşte cu sportul. Frumos şi drept ar fi acum să marchez un gol şi pentru cealaltă echipă, să se afle măcar la egalitate."

Neîntîrziat, în repriza următoare, i se oferi un prilej favorabil. Pe cînd jucătorii adversari erau în ofensivă, Gelsomino mai scoase un ţipăt şi vîrî balonul în poarta concetăţenilor lui. Se înţelege, inima i se înduioşă, fiindcă şi după atîţia ani, povestindu-mi de această întîmplare, Gelsomino mai adăugă:

—  Aş fi preferat să mi se taie un deget decît să înscriu golul acela, dar trebuia s-o fac.

—  Un altul în locul tău ar fi făcut să învingă tot timpul numai echipa lui preferată. Ei, un altul da, dar nu Gelsomino; el era sincer, şi cinstit, şi ca apa de curat la suflet.

Şi-aşa s-a scurs timpul, pînă cînd prichindelul s-a făcut flăcău, nu prea înalt, ce-i drept, dimpotrivă, mai mult scund decît înalt, mai mult slab decît gras, un puţintel de om, căruia numele i se potrivea tocmai bine(*). Dac-ar fi fost să i se dea un nume mai puţin uşor, ar fi ajuns cocoşat numai din pricina trudei de a şi-l purta.

Aşadar, după o bucată de vreme, prichindelul ajunse un cetăţean de-adevăratelea, şi-ar fi rămas poate astfel, fără să se fi povestit despre el vreo istorie deose­bită, de nu s-ar fi întîmplat neplăcuta aventură pe care acum o s-o cunoaşteţi.

---

(*) Gelsomino înseamnă în limba italiană sulfină; copiii de la noi l-ar putea striga Sulfinel.
P2