Gelsomino in tara mincinosilor(2)

Vecinii nu trebuie să-ți știe misterele: că vocea ta pîrguiește perele

Într-o dimineaţă, Gelsomino se duse în livadă şi văzu că toate perele sînt coapte. Aşa-s ele, perele, fără să sufli o vorbă, se pîrguiesc pe îndelete şi-ntr-o bună dimineaţă numai ce te pomeneşti cu dînsele coapte şi tocmai bune de cules.

„Păcat, îşi zise Gelsomino, că n-am adus cu mine şi scara. Dar tot mă reped s-o iau de-acasă şi am să iau şi prăjina, să pot scutura şi crengile cele mai de sus."

Deodată însă îi căşună o idee, poate cel mai răz­leţ gînd din acel ceas:

     

„Ce-ar fi dac-aş încerca să strig?" îşi zise el.

Şi, mai mult în glumă, se aşeză sub părul încărcat şi trase un strigăt din răsputeri:

— Jooos!

„Buf! buf! buf!" îi răspunseră atunci perele, ciuruind în jur cu sutele.

Gelsomino trecu apoi la alt păr şi repetă jocul. De fiecare dată, cînd striga „jooos", rumenele pere se desprindeau de ramuri ca şi cum n-ar fi aşteptat alt­ceva decît porunca lui şi picau la pămînt. Aceasta îl făcu pe Gelsomino să simtă revărsîndu-i-se în suflet o mare bucurie.

„Mi-am cruţat osteneala, gîndi el, dar păcat că asta nu mi-a trecut prin minte mai demult, să-mi fi folosit vocea în locul atîtor treburi grele pe care le-am făcut."

Şi-n timp ce da ocol pomilor, culegînd şi gustînd din zemoasele pere, întîmplarea făcu să-l zărească un ţăran care săpa în largul unor pămînturi de prin apropiere.

Acesta se frecă la ochi, se ciupi de nas, se uită ia­răşi, şi, cînd avu convingerea că nu visează, dădu fuga să-şi cheme nevasta:

—  Ia te uită şi tu, zise ţăranul tremurînd din toate balamalele. Gelsomino ăsta e un vrăjitor, fără tăgadă.

Femeia privi spre vîrful părului şi căzu uluită în genunchi:

—  E un sfînt!

—  Eu îţi spun că e un vrăjitor!

—  Iar eu îţi repet că e un sfînt!

      Pînă atunci soţul si soţia se înteleseseră destul de bine; dar din clipa aceea nimeni nu-i mai putea îm­păca: ţăranul puse mîna pe sapă, femeia se repezi la hîrleţ şi, faţă în faţă, înfruntîndu-se îndîrjiţi, încer­cau să-şi apere fiecare părerile înarmaţi. În cele din urmă, ţăranul se învoi cu nevastă-sa astfel:

       — Să chemăm şi vecinii. Să vadă şi ei şi să auzim şi noi părerea lor.

Ideea de a alerga să cheme oamenii la judecată fă­găduia un prilej sigur de flecăreală care înmuie inima femeii, hotărînd-o, în cele din urmă, să lase abătută hîrleţul din mînă. Şi, înainte de a-şi coborî seara pleoa­pele spre odihnă, tot satul ştia ce se întîmplase pe cîmp. Oamenii se împărţiseră deja în două tabere: unii care susţineau că Gelsomino e un sfînt, iar alţii care o ţineau morţiş că flăcăul ar fi un vrăjitor, iar sporovăielile lor se înălţau ca valurile mării, atunci cînd vîntul începe să sufle năprasnic. Izbucniseră şi certuri, au fost chiar si răniţi, din fericire uşor răniţi: cum unul care, în dîrdora sfadei, s-a fript cu pipa pentru că şi-o vîrîse în gură cu partea cea de cărbune aprins. Jandarmii nu ştiau pe cine să prindă şi de fapt n-aveau pe cine prinde, şi se mulţumeau să treacă de la unul la altul, povăţuindu-i să caute împăcare.

Cei mai îndîrjiţi se îndreptară spre ferma unde lo­cuia Gelsomino; unii pentru a smulge, căci locul de­venise acum sfînt, vreun lucru drept amintire, alţii ca să-l pustiiască, socotind vrăjită ţărîna lui. Gelso­mino, văzînd că atîta duium de oameni aleargă spre el, se gîndi că pesemne a izbucnit vreun foc năprasnic prin partea locului şi apucă numaidecît o găleată să ajute şi el la stingerea flăcărilor. Dar lumea se opri în faţa porţii lui, şi Gelsomino putu înţelege că despre el se vorbeşte şi nu despre foc.

—  Uite-l, uite-l! ziceau aproape în cor.

—  Uite sfîntul!

—  Ce sfînt? E un vraci! Băgaţi de seamă, are în mîini şi-o găleată cu care face farmece!

—  Să ne dăm deoparte, pentru Dumnezeu! tre­murau unii. Dacă ne aruncă în spate ceea ce duce în găleată, sîntem pierduţi.

—  Dar ce are în ea?

—  Păi nu vedeţi? Are smoala iadului: asta-i ceva ce se împrăştie ca molima şi nu întîlneşti doftor să te vindece.

—  E un sfînt, e un sfînt! strigau alţii.

—  Te-am văzut, Gelsomino. Tu porunceai fructe­lor să se coacă şi ele se coceau. Le porunceai să cadă şi ele cădeau singure.

—  Oare-ati înnebunit cu toţii? îi întrebă Gelsomino. Nu vă dati seama că numai vocea mea e de vină? Ea poartă aerul, prin puterea ei, de parcă ar sufla un ciclon.

—  Da, da, ştim, strigă o femeie: tu faci minuni cu vocea.

—  Aş, ce minuni! Astea-s curat vrăjitorii!

      Gelsomino azvîrli găleata la pămîn, cu un gest de mînie, intră în casă şi trase zăvorul la uşă.

„S-a terminat cu liniştea mea, se gîndea el. Nu voi mai putea face nici un pas fără ca lumea să nu se ţină după mine. Seara, în orele de veghe, nu vor mai vorbi decît despre mine şi-şi vor speria copiii spunîndu-le că sînt un vrăjitor. Mai bine ar fi să-mi iau valea. De altfel, ce rost mi-am făcut eu în acest sat? Părinţii mi-au murit, cei mai buni prieteni ai mei au căzut în război. Am să-mi iau lumea-n cap şi-am să-ncerc să-mi caut norocul cu vocea asta care pînă acum numai ne­cazuri mi-a adus. Ştiu oameni destui plătiţi ca să cînte. Pare ciudat, fiindcă nimeni n-ar trebui să fie plătit pentru un lucru pe care-1 face de plăcere (cum e cîntatul), dar aşa, stînd degeaba, poate că voi reuşi şi eu să ajung un cîntăreţ."

Şi, luînd această hotărîre, îşi vîrî într-o traistă puţinele lucruri pe care le avea şi o porni la drum. Mulţimea îi făcea loc murmurînd, iar Gelsomino nu se uita la nimeni. Ţinea ochii drept înainte, fără să spună nimănui un cuvînt. Dar cînd fu îndeajuns de departe, se întoarse să-şi privească pentru cea din urmă oară casa.

Oamenii, strînşi buluc, erau tot acolo şi-1 arătau cu degetul, ca pe-o arătare.

„Acum voi face eu haz pe socoteala voastră", îşi zise Gelsomino. Şi, umflîndu-şi plămînii cu aer destul, strigă: „Adio!" cu toată puterea vocii sale.

Urmarea acestui salut se simţi pe dată: oamenii văzură cum un neaşteptat şuvoi de aer le smulgea pălă­riile din cap, iar cîteva cucoane bătrîne, din păcate, se pomeniră într-o clipită cu capetele mai pleşuve decît un ou, urmărindu-şi disperate perucile care în­cepuseră să zboare.

„Adio! Adio!" repetă Gelsomino, rîzînd din toată inima de prima ştrengărie săvîrşită în viaţă cu vocea-i nărăvaşă.

Pălării şi peruci se strînseră într-un stol, aidoma păsărilor călătoare, şi se înălţară sus, printre nori, împinse de puterea neobişnuită a vocii sale, iar în cîteva minute dispărură cu toatele.

S-a aflat că au fost duse în zbor pînă la depărtări de kilometri, unde se prăbuşiseră, unele trecînd chiar graniţa.

      Şi Gelsomino însuşi, după cîteva zile, trecu dincolo de graniţă, păşind în cea mai ciudată ţară din lumea aceasta.

Cap1