In casa bunicilor (16)

Duminica

— Trai, nineacă, zice bunica de cu sâmbătă seara. Mâni, ai să te umfli de lene.

Dar îl deşteaptă ca şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi sâmbătă.

— Hait, scoală. Du-te la Hală cu bunicu-tău.

Duminică dis-de-dimineaţă bunicul târguieşte la Hală. Numai viscolul l-ar putea opri, adică bunica. Dar afară ninge liniştit. Bunica asistă la pregătirile de ducă.

— Închide şoşonii lui bunicu-tău.

Bunicul are blană de nurcă.

— Ajută lui bunică-tău să-şi puie blana.

Bunicul are fular de mătasă ecoseză, căciuliţă de lutru şi gu­ler la fel.

           — Măi ce frumos te-ai făcut, — îl admiră bunica. Cavaler gândac, şapte la pitac: asta-i pentru tine, măi terchea-berchea — se-ntoarce ea către nepot, examinându-l din cap până-n picioare. Trage căciula peste urechi, urechiatule.

Afară-i aşteaptă cu panerul bărbatul bucătăresei, domnul Buţirchi care-a fost mereu aprodul bunicului: pe vremuri vechi.

Domnul Buţirchi a îmbătrânit deschizând uşi solemne, cu spi­narea plecată. Bătrâneţea lui parcă e roasă de şoareci ca hârţoagele arhivelor. Acuma cară lemne la bunici, bea cafea, răsuceşte o ţi­gară, dă grăunţe la păsări, ştie când se ouă găinile şi târguieşte la Hală singur în timpul săptămânii, iar duminica îi însoţeşte pe bunic.

E duminică. O duminică în fiecare fulg care cade pe căciuliţa de lutru a bunicului. Ninge vesel. Au venit Floriile iernii.

Bunicul şi nepotul apar zâmbind alături printre fulgi, ca buni­cul şi nepotul într-o fotografie veche, de pe care sufli colbul îndesit.

Panerul lui Buţirchi e uşor şi vesel ca şi cum ar fi zburat din el hulubii iernii, fulguind.

Merg pe uliţi de omăt.

— Bună dimineaţa, coane Alecule.

— Cu plecăciune, coane Alecule.

Numai oameni bătrâni.

Cei tineri trec tineri, fără să se uite la conu' Alecu.

Dar conu' Alecu se duce cu nepotul la Hală.

Nişte copii se bat cu bulgări de omăt. Au glas de vrăbii şi miş­cări de vrăbii. Mâini sau aripi? Încă puţin şi zboară. Acolo iarna-i zurgălău. Parcă n-o vezi, ci o auzi chiar şi cu ochii.

La Hală, precupeţii şi precupeţele îl cunosc de mult pe conu' Alecu. Îl întreabă de coana Elencu, de sănătate, îi spun necazu­rile lor, îi cer sfaturi. Conu' Alecu nu se tocmeşte, şi-i mulţumit mereu ca şi cum ar căpăta numai daruri de la negustori.

Panerul s-a umplut.

Conu' Alecu îşi freacă mâinile şi zâmbeşte:

—    Ce oameni de ispravă!

Apoi către Buţirchi:

— Du-te mata acasă, că te aşteaptă Elencu.

— Noi nu mergem, bunicule?

— Cu-ncetu', drăguţă, cu-ncetişorul...

Şi-l duce pe nepot la un negustor cu fes.

— Să trăieşti, coane Alecule, de mult n-ai mai dat pe la Iancu... Nepoţelu' matale?

Bunicul dă din cap, şi pune mâna pe umărul nepotului.

— Să-ţi trăiască.

Pe masa negustorului fără dugheană, dar cu sobă — pe care se coc castanele — stă halviţă tolănită ca o cucoană mare pe-o blană de urs alb, sclipesc rubinele iepuraşilor de caramel roş, se zburlesc numai zulufi de floricele îndulcite cu sirop, şi-s trase-n ţeapă câte trei smochine cu glazură şi câte cinci miezuri de nucă în pojghiţă de zahăr.

Nepotul nu mai are de-ajuns vârsta acestor bucurii. Dar dându-i-le bunicul îi dă şi vârsta lor naivă.

— Mata ai dinţi, drăguţă, spune bunicul oarecum scuzându-se ca şi cum l-ar fi pus la treabă.

Aşteaptă coana Elencu.

Şi tot nu merg acasă.

— Slobod? întreabă bunicul, ridicând în sus bastonul cu baltag. E un baston străvechi, de pe când drumurile Moldovei erau negre de tâlhari, şi bunicul, procuror tânăr, umbla după ei.

— Slobod, coane Alecule, — răspunde cel de sus, dintre ari­pile ninsorii.

Şi sania porneşte cu bunicul şi nepotul la plimbare.

E o duminică în fiecare fulg, şi un bunic; e o duminică în fie­care zurgălău, şi un nepot.

Şi se tot duc, şi se tot duc, până când casele rămân în urmă, şi nu mai e nimic decât alb, alb şi tot alb.

∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙∙

Pe pragul casei se scutură unul pe altul de omăt.

Bunica le deschide uşa căldurii cu miros albastru de răşină. Oala cu apă ţârâie pe soba de fier. Bunica şi-a pus rochie de mătasă neagră, cu guleraş şi mânecuţe de dantelă, o broşă cu măr­găritare. În jurul şalelor e înfăşurată cu şalul cenuşiu. Se vede c-a făcut grijitură mare cu ferestrele deschise. Simţi că aerul rece n-a plecat demult din odăi. Dar e cald.

— Şi pe unde mi-aţi fost, mă rog?

— Venim de la biserică, Elencule.

— Bine, coane Alecule, spune bunica. Bine-bine...

Bunicul îşi scoate botinele, îşi pune bujmachii brodaţi, se în­tinde pe canapeaua din etac şi începe să citească gazeta cu glas tare.

Deodată tace. Gazeta cade.

Bunica se ridică din fotoliu, făcând o strâmbătură — o dor şa­lele — se duce spre bunic, alungă pe motan care s-a şi suit, cu o pălmuţă — hait — îşi scoale şalul şi înveleşte somnul bunicului.

— Şi tu ce stai ca peştele-n proţap?

— Ce să fac, bunică?

— Citeşte bunică-tii gazeta, că doar atâta carte îi fi ştiind tu şi fără ochelarii mei.

*

Şi-n sufragerie e duminică. Podelele sunt ceruite. Măriuca are pestelcă albă, ciuboţele cu scârţ şi glanţ, şi mărgele roşii la gât. De obicei bunicii mănâncă pe muşama. Astăzi însă bunica a pus faţă de masă cu broderii.

— Nu cumva să mi-o feşteleşti că te vâr în sobă, — îl anunţă pe nepot.

Bunicul însă a vărsat vin roşu pe faţa de masă.

— Pune sare, Alecule, repede, — spune bunica. Vezi, dacă nu băgaţi de seamă!

O păţeşte şi bunica, tot cu vin roşu.

— Şi mata, Elencule, — zâmbeşte bunicul.

— Lasă, Alecule, că-i de noroc. Şi de pătat tot era pătată înainte.

— Bunică, să nu picur şi eu din paharul meu?

— Tuu? se uită lung bunica la nepot. Tu să nu te-amesteci în vorba oamenilor bătrâni. Nu-i de-ajuns că-ţi dau vin la masă? Acuma vrei să-l şi verşi?

De ce-o fi adus bunica la masă sticla cu rom? Răspunsul soseşte cu Măriuca. Vine din bucătărie cu budinca. O pune pe masă, la tacâmul bunicii şi se pregăteşte de privit ca la panoramă.

— Dă-te mai încolo, fată hăi, că-mi sufli în obraz.

Bunica toarnă rom pe budincă şi-i dă foc. Flăcările dansează cu arome pe zahărul vanilat, topindu-l.

Din gura Măriucăi ar putea să scoată capul patru pui de vrabie.

Bunicul dă din cap cu veselie.

Bunica se uită încruntată, şi umblă cu lingura printre flăcări, împărţind dreptate budincii de orez.

— Să-ţi lingi buzele, — spune bunicul după prima înghiţitură răcorită cu suflarea.

— Şi tu ce taci? Îţi place, măăăi? Vorbeşte — se răsteşte bunica la nepot.

— E grozavă, bunică.

— Hm-hm-hm! oftează hurducat bunica. Să spui şi tu, măi, când îi fi mare şi ţi-o da Dumnezeu un dram de minte: „Săraca bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte, bună budincă mai făcea".

— Ia lasă, Elencule, spune bunicul.

— Mata mănâncă pentru mata, Alecule, şi nu mai strica bună­tate de budincă pe-o haită de motan.

P15