O poveste cu vrăjitoare a lui Cehov

Păcătosul din Toledo

„Celui ce va arăta unde se află vrăjitoarea care se ascunde sub numele de Maria Spalanzo, sau celui ce o va aduce vie sau moartă în faţa judecătorilor, i se vor ierta toate păcatele.”

Iscălită de episcopul Barcelonei şi de patru jude­cători, această înştiinţare se putea citi pe toate zidu­rile cetăţii, într-una din acele zile, demult apuse, care vor rămâne de-a pururi o ruşine de neşters în istoria Spaniei, şi poate chiar în aceea a omenirii.

  Înştiinţarea fu citită de toată Barcelona şi fu urmată de o adevărată prigoană. Şaizeci de femei care semănau cu vrăjitoarea fură întemniţate şi rudele lor schingiuite… Pe atunci, era înrădăcinată credinţa neroadă că vrăjitoarele au darul de a se preface în pisici, câini şi alte vieţuitoare, care trebuiau să fie neapărat negre. Se spunea că deseori vânătorul care tăia laba vreunei jivine ce-l atacase şi o ducea acasă ca trofeu, când îşi deschidea tolba, nu mai găsea în ea decât o mână însângerată, în care recunoştea mâna nevestei sale. Locuitorii Barcelonei uciseră toate pisi­cile şi toţi câinii negri, dar nu aflară în aceste jertfe zadarnice pe femeia pe care o căutau.

Maria Spalanzo era fiica unui mare neguţător din Barcelona. Tatăl ei era francez, iar mama spaniolă. De la tată moştenise nepăsarea galică şi acea veselie fără de margini care face farmecul franţuzoaicelor, iar de la mamă, un trup cu adevărat spaniol. Frumoasă, veşnic veselă, deşteaptă, îşi închinase viaţa voioasei trândăvii spaniole şi artei şi, la vârsta de douăzeci de ani, nu vărsase încă nicio singură lacrimă… Era fericită ca un copil… În ziua în care împlini douăzeci de ani, se mărită cu navigatorul Spalanzo, cunoscut de toată Barcelona, un spaniol foarte frumos şi, după cât se spunea, foarte învăţat. Se luară din dragoste. Bărbatul ei, care o iubea la nebunie, îi jurase că se va omorî dacă nu o va face fericită.

A doua zi după nuntă, soarta ei era pecetluită.

Spre seară, ieşise din casă ca să se ducă să-şi vadă mama şi se rătăcise. Barcelona e un oraş întins şi nu orice spaniol este în stare să-ţi arate care e drumul cel mai scurt de la un capăt la celălalt. În drum, în­tâlni un tânăr călugăr.

— Pe unde s-o iau ca să ajung mai uşor în strada sfântul Marc? îl întrebă ea.

Călugărul se opri şi, muncit de un gând, o învălui într-o privire cercetătoare. Soarele apusese. Luna, care tocmai răsărea, scălda cu razele ei reci chipul minu­nat al Mariei. Nu degeaba atunci când cântă femeile, poeţii amestecă şi luna. La lumina ei, femeia este de o sută de ori mai frumoasă. Din pricină că Maria mersese grăbit, minunatul ei păr negru se despletise şi i se împrăştiase pe umeri şi pe pieptul zbuciumat de răsuflarea-i neliniştită… Încercând să şi-l adune cu amândouă mâinile îşi dezgolise braţele până la cot.

— Jur pe sângele sfântului Ianuarie că eşti vrăji­toare! strigă deodată tânărul călugăr.

— Dacă n-ai fi călugăr, aş crede că eşti beat, răspunse ea.

— Eşti vrăjitoare!!!

Şi călugărul mormăi printre dinţi un descântec.

— Unde-i câinele, care alerga acum câteva clipe înaintea mea? Câinele acela s-a prefăcut în tine! Am văzut-o cu ochii mei. Şi ştiu ce înseamnă asta! N-am trăit nici douăzeci şi cinci de ani şi am şi dat de gol cincizeci de vrăjitoare. Tu eşti a cincizeci şi una! Eu sunt Augustin…

Spunând acestea, călugărul făcu semnul crucii, îi întoarse spatele şi se făcu nevăzut.

Maria auzise şi de Augustin… Aflase multe despre el de la părinţii ei. Îl ştia stârpitor de vrăjitoare, plin de râvnă şi autor al unei cărţi de înaltă învăţătură. În această carte, el blestema femeile şi îi ura pe băr­baţi, ca fiind născuţi din femeie.

După ce mai făcu vreo cinci sute de paşi, Maria dădu iarăşi de Augustin. Pe sub poarta unei case mari, deasupra căreia se afla o lungă inscripţie lati­nească, ieşiră patru mogâldeţe negre. Aceste patru mogâldeţe o lăsară să treacă, apoi se luară după ea. În una dintre ele, îl recunoscu pe acelaşi Augustin. O ur­măriră până acasă.

Trei zile după această întâlnire cu Augustin, un om îmbrăcat în negru, cu faţa puhavă, rasă, după toate semnele un judecător, veni la Spalanzo. Omul acela porunci navigatorului să se înfăţişeze de îndată la episcop.

— Femeia ta e vrăjitoare! îi declară episcopul lui Spalanzo.

Navigatorul păli.

— Mulţumeşte Celui de Sus! continuă epis­copul. Un om înzestrat de Dumnezeu cu nepreţuitul dar de a dibui în oameni duhul necurat ne-a deschis ochii, nouă şi ţie. El a văzut cum vrăjitoarea s-a pre­făcut într-un câine negru şi cum câinele negru s-a prefăcut apoi în nevastă-ta…

— Nu-i vrăjitoare, ci… nevasta mea! bolborosi Spalanzo buimăcit.

— Nu poate fi nevasta unui catolic! E nevasta Satanei! Se poate, nenorocitule, să nu-ţi fi dat până acum seama că te-a înşelat în nenumărate rânduri cu necuratul? Du-te acasă şi adu-o numaidecât aici…

Episcopul era un om foarte învăţat. După părerea lui, cuvântul „femina” se trăgea din două cuvinte: „fe” şi „minus”, pe temeiul – chipurile legitim – că femeia are mai puţină credinţă…

Spalanzo se făcu mai alb ca un cadavru. Ieşind din palatul episcopal, îşi cuprinse capul în mâini. Unde şi cui putea să dovedească el că Maria nu era vrăji­toare? Cine să nu creadă ceea ce credeau călugării? Acum toată Barcelona avea să fie încredinţată că nevastă-sa e vrăjitoare! Toată! Nu-i nimic mai uşor decât să încredinţezi de un lucru nemaipomenit pe un om prost, şi spaniolii sunt toţi nişte proşti!

— Nu se află pe lume popor mai prost decât cel spaniol! îi spusese pe timpuri pe patul de moarte, tatăl său, un medic încercat. Dispreţuieşte-i pe spa­nioli şi nu crede în ceea ce cred ei!

Spalanzo credea în ceea ce cred spaniolii, dar nu crezu cuvintele episcopului. Îşi cunoştea bine nevasta şi era încredinţat că femeile se fac vrăjitoare numai la bătrâneţe…

— Mario, călugării vor să te ardă pe rug! îi spuse el nevestei, întorcându-se acasă de la episcop. Spun că eşti vrăjitoare şi mi-au poruncit să te aduc în faţa lor… Ascultă, nevastă! Dacă eşti într-adevăr vrăjitoare, atunci... Dumnezeu să te ierte! Prefă-te într-o pisică neagră şi fugi undeva; dacă însă n-ai în tine pe duhul necurat, n-am să te predau călugărilor… Ei îţi vor pune o zgardă şi nu te vor lăsa o clipă să te odihneşti, până ce nu te vei pârî singură. Încă o dată îţi spun; dacă eşti vrăjitoare, fugi.

Maria nu se prefăcu în pisică neagră şi nici nu fugi… Se porni pe plâns şi începu să se roage lui Dumnezeu.

— Ascultă! îi spuse Spalanzo femeii sale cutre­murate de plâns. Răposatul meu tată îmi spunea că va veni curând vremea când lumea va râde de cei ce cred în vrăjitoare. Tatăl meu nu credea în Dumnezeu, dar spunea întotdeauna adevărul. Trebuie aşadar să te ascunzi undeva şi să aştepţi acea vreme… E foarte uşor! În port se drege corabia fratelui meu, Hristofor. Am să te ascund în corabia aceea şi n-ai să ieşi din ea, până ce nu va veni vremea despre care vorbea ta­tăl meu… După spusele lui, acea vreme nu poate să mai întârzie mult…

Seara, Maria se afla în fundul corabiei şi, tremurând de frig şi de spaimă, trăgea cu urechea la plescăitul valurilor şi aştepta cu nerăbdare vremea de necrezut pe care o prorocise tatăl lui Spalanzo.

— Unde-i nevastă-ta? îl întrebă episcopul pe Spalanzo.

— S-a prefăcut într-o pisică neagră şi a fugit, minţi Spalanzo.

— Mă aşteptam la asta, o prevedeam! Dar nu-i ni­mic. Îi dăm noi de urmă… Mare-i darul lui Augustin! Ce minunat dar! Du-te în pace şi nu te mai însura a doua oară cu o vrăjitoare! S-au văzut împrejurări în care duhurile necurate treceau din neveste în bărbaţi… Anul trecut am ars pe rug un catolic drept-credincios, care, prin atingerea cu o femeie necurată, fără voia sa, îşi dăduse Satanei sufletul… Du-te!

Maria stătu mult timp pe corabie. Spalanzo venea s-o vadă în fiecare noapte şi îi aducea toate cele tre­buincioase. Stătu o lună, stătu două, stătu şi a treia, dar vremea mult dorită tot nu venea. Tatăl lui Spa­lanzo avea dreptate, dar câteva luni nu-s de ajuns pentru a spulbera asemenea superstiţii. Viaţa acestora e lungă ca a peştilor şi le trebuie secole întregi ca să moară. Maria se obişnuise cu noul ei trai şi începea chiar să-şi bată joc de călugări, cărora le spunea cioroi… Ar fi trăit încă mult astfel şi poate ar fi şi plecat cu corabia în ţări îndepărtate – după cum spunea Hristofor, cât mai departe de năroada Spanie – dacă nu s-ar fi întâmplat o groaznică nenorocire, ce nu mai putu fi îndreptată.

Înştiinţarea episcopului pe care locuitorii Barcelonei şi-o treceau din mână în mână şi care fusese lipită în toate pieţele şi târgurile ajunse şi în mâinile lui Spa­lanzo.

După ce o citi, navigatorul căzu pe gânduri. Îl ade­menea iertarea păcatelor, făgăduită la sfârşitul în­ştiinţării.

— Bine ar fi să dobândesc iertarea păcatelor! oftă el.

Spalanzo se socotea un mare păcătos. Conştiinţa lui era încărcată cu o sumedenie de păcate, din cele pentru care mulţi catolici fuseseră arşi pe rug sau pieriseră în schingiuiri. În tinereţe, Spalanzo stătuse la Toledo, care în vremea aceea era locul de întâlnire al vrăjitorilor şi al celor care se ocupau cu magia… În veacurile al XII-lea şi al XIII-lea matematicile ajunse­seră la Toledo la o înflorire mai mare decât în orice alt loc din Europa. Într-o aşezare spaniolă, de la mate­matici până la magie nu-i decât un pas. Spalanzo se îndeletnicise şi el cu magia, sub îndrumarea tatălui său. Cerceta măruntaiele animalelor şi aduna ierburi neobişnuite… Într-o zi, pe când pisa ceva într-o piuliţă de fier, duhul necurat ieşise cu o trosnitură groaznică din piuliţă, întruchipat într-o flacără albăstruie. Toată şederea lui la Toledo era o înlănţuire de păcate de acest soi. Plecând din Toledo după moartea tatălui său, Spalanzo fusese curând cuprins de groaznice mustrări de conştiinţă. Un călugăr, medic bătrân şi foarte învăţat, îi spusese că nu va fi dezlegat de păcatele sale, dacă nu va izbuti să obţină iertarea lor printr-o faptă care să iasă cu totul din comun. Spalanzo era gata să dea orice ca să-şi uşureze sufletul de amintirea vieţii sale ruşinoase din Toledo şi ca să scape de iad. Dacă pe vremea aceea s-ar fi vândut în Spania indul­genţe, el şi-ar fi dat şi jumătate din avere. De nu l-ar fi oprit îndeletnicirile, ar fi pornit pe jos în hagialâc la locurile sfinte.

„Dacă n-aş fi bărbatul ei, aş preda-o…” îşi spuse el, citind încă odată înştiinţarea episcopului.

Gândul că i-ar fi de ajuns să rostească un singur cuvânt pentru a obţine iertarea păcatelor îi intrase în cap ca un cui şi nu-i dădea pace zi şi noapte… Îşi iubea nevasta, o iubea mult… Fără această dragoste, fără această slăbiciune pe care numai călugării şi me­dicii din Toledo o dispreţuiau atât de tare, poate că ar fi putut… Arătă înştiinţarea şi fratelui său Hristofor…

— Dacă ar fi cu adevărat vrăjitoare şi de n-ar fi atât de frumoasă, aş preda-o, îi spuse fratele. Iertarea păcatelor e un lucru mare… Dar n-o să pier­dem nimic, dacă aşteptăm moartea Mariei şi o predăm acestor ciori moartă. N-au decât să-i ardă hoitul… Pe morţi nu-i doare. Maria va muri când noi vom fi bă­trâni, şi tocmai la bătrâneţe vom avea nevoie de ierta­rea păcatelor…

Vorbind astfel, Hristofor se porni pe un râs straşnic şi îşi bătu fratele pe umăr.

— S-ar putea să mor înaintea ei! şopti Spalanzo. Dar jur pe Dumnezeu că aş preda-o, dacă nu i-aş fi bărbat.

O săptămână mai târziu, Spalanzo se plimba pe pun­tea corăbiei mormăind:

— O, dacă ar fi moartă! Vie n-am s-o predau, nu! Dar moartă, aş preda-o. I-aş înşela pe aceşti bleste­maţi cioroi bătrâni şi aş obţine de la ei iertarea păca­telor!

Şi neghiobul de Spalanzo o otrăvi pe sărmana lui nevastă…

Cadavrul Mariei fu dus de Spalanzo în faţa judecă­torilor şi ars pe rug.

Spalanzo dobândi iertarea păcatelor sale din Toledo… Fu iertat pentru faptul că învăţase să lecuiască oamenii şi se îndeletnicise cu o ştiinţă care mai târ­ziu căpătă numele de chimie. Episcopul îl lăudă şi îi dărui o carte scrisă de el. În acea carte, învăţatul epis­cop scria că, de cele mai multe ori, diavolii sălăşluiesc în femei cu părul negru, fiindcă părul negru are cu­loarea diavolilor.