O poveste a lui Voltaire (10)

Robia

Abia intrase în târguşorul egiptean şi se şi văzu înconjurat de o mulţime de oameni. Toţi strigau:

— Uite, ăsta a răpit-o pe frumoasa Misuf şi l-a omorât pe Cletofis!

— Oameni buni, spuse el, să mă ferească Dumnezeu s-o răpesc pe frumoasa voastră Misuf! E prea cu toane! Cât despre Cletofis, nu l-am omorât, m-am apărat numai împotriva lui. Voia să mă omoare pentru că i-am cerut foarte umil îndurare pentru frumoasa Misuf pe care o bătea fără milă. Eu sunt străin şi vin să caut adăpost în Egipt. Şi nu-i de crezut că, odată ce am venit să cer ocrotirea voastră, m-am apucat să răpesc o femeie şi să omor un om.

      Egiptenii erau, pe vremea aceea, drepţi şi omenoşi. Îl duseră pe Zadig la primărie. Îi legară rana şi după aceea îl cercetară pe el de o parte şi pe slujitorul lui de alta, ca să afle care e adevărul. Îşi dădură seama ea Zadig nu era un ucigaş. Dar se făcuse vinovat de vărsare de sânge. Legea îl osândea să fie rob. Îi vândură cămilele în folosul oraşului. Tot aurul pe care-l avea fu împărţit între locuitori. Zadig cu slujitorul său fură duşi în piaţa oraşului ca să fie vânduţi. Un negustor arab pe care îl chema Setoc îi cumpără pe amândoi. Dar slujitorul, mai bun pentru muncă, fu vândut mult mai scump decât stăpânul. Nu se făcu nicio altă deosebire între dânşii. Aşadar, Zadig fu rob pe o treaptă mai jos decât slujitorul lui. Îi legară împreună cu un lanţ de picior, şi ei îl urmară pe negustorul arab la el acasă. Zadig, pe drum, îl consola pe slujitor şi îl sfătuia să aibă răbdare şi, după obiceiul lui, cugeta la viaţa omenească.

— După cum văd, spuse el, nenorocirile sorţii mele se abat şi asupra sorţii tale. Toată viaţa mea de până acum a fost plină de ciudăţenii. Am fost condamnat la amendă pentru că am văzut o căţea. Era cât pe ce să fiu tras în ţeapă pentru un grifon. Am fost trimis la osândă pentru că am făcut versuri în cinstea regelui. Era cât pe ce să fiu spânzurat fiindcă regina poarta panglici galbene. Şi acum iată-mă rob împreună cu tine fiindcă un bădăran şi-a bătut ibovnica. Dar să nu ne pierdem cumpătul; poate toate acestea au să se sfârşească. Negustorii arabi trebuie să aibă robi. De ce nu aş fi şi eu rob ca şi alţii, odată ce sunt şi eu om ca şi alţii? Negustorul acesta nu va fi fără milă. Trebuie să se poarte bine cu robii dacă vrea să fie bine slujit.

Aşa vorbea Zadig, dar în fundul inimii lui se gândea la soarta reginei Babilonului.

Setoc, negustorul, plecă peste două zile în Arabia deşartă cu robii şi cu cămilele lui. Tribul lui locuia în deşertul Horebului. Călătoria fu lungă şi ostenitoare. Pe drum, Setoc punea mai mult preţ pe slujitor decât pe stăpân, fiindcă slujitorul se pricepea mai bine să încarce calabalâcul pe cămile. Şi îl răsplătea numai pe dânsul. O cămilă muri cu două zile înainte de a ajunge la Horeb. Povara ei fu împărţită slujitorilor ca s-o ducă în spate. Zadig primi şi el partea lui. Setoc începu să râdă când văzu pe toţi robii lui mergând aplecaţi. Zadig îşi luă îngăduinţa să-l lămurească de ce mergeau aşa şi-l învăţă legea echilibrului. Negustorul, mirat, începu să-l privească cu alți ochi. Zadig, văzând că-i atâţase curiozitatea, i-o spori şi mai mult şi îl învăţă o mulţime de lucruri care nu erau străine de negoţul lui: greutăţile specifice ale metalelor şi ale mărfurilor la volume egale, însuşirile animalelor folositoare şi mijlocul de a le face folositoare pe cele care nu erau. În sfârşit, Zadig îi păru un înţelept. Setoc îl puse acum pe Zadig mai presus decât pe tovarăşul lui, pe care îl pretuise atât de mult. Începu să se poarte bine cu dânsul şi nu-i păru rău.

Ajuns la tribul lui, Setoc ceru îndărăt unui evreu cinci sute de uncii de argint pe care i le dăduse cu împrumut fată de doi martori. Dar cei doi martori muriseră şi evreul, ştiind că nu poate fi dovedit mincinos, se făcu stăpân pe argintul negustorului, mulţumind lui Dumnezeu că-i dăduse mijlocul de a trage pe sfoară un arab. Setoc îi mărturisi necazul său lui Zadig, care era acum sfătuitorul lui.

— În ce loc ai împrumutat necredinciosului cele cinci sute de uncii?

Negustorul răspunse:

— Pe o piatră lată, care se află aproape de muntele Horeb.

— Ce fire are datornicul dumitale? întrebă Zadig.

— E un pungaş, spuse Setoc.

— Nu, te întreb dacă e un om iute la fire sau potolit, chibzuit sau fără socoteală.

— Dintre toţi datornicii răi de plată, ăsta e cel mai iute la fire pe care-l cunosc.

— Bine, spuse Zadig; dă-mi voie să mă duc eu la judecată în locul dumitale.

Zadig chemă la judecată pe evreu şi vorbi astfel în faţa judecătorului:

— Pernă a tronului dreptăţii, am venit să cer înapoi omului acesta, în numele stăpânului meu, cinci sute de uncii de argint pe care el nu vrea să le mai dea.

— Ai martori? spuse judecătorul.

— Nu; au murit. A rămas însă o piatra lată pe care s-au numărat banii; şi dacă înălţimea-ta binevoieşte să poruncească sa se aducă piatra, eu trag nădejde că ea are să-mi fie martor bun. Noi rămânem aici, evreul şi cu mine, până vine piatra. Am să trimit s-o aducă pe socoteala stăpânului meu Setoc.

— Foarte bine, spuse judecătorul.

Şi începu să judece alte pricini.

Când isprăvi cu judecata acestora, îi spuse lui Zadig:

—Ei? Văd că piatra ta încă n-a sosit.

Evreul, râzând, răspunse:

— Înălţimea-ta poate să stea aici până mâine şi piatra tot n-are să sosească. Se află la o depărtare de şase poşte de aici şi trebuie cincisprezece oameni ca s-o ridice.

— Vedeţi? spuse Zadig. V-am spus că piatra are să aducă mărturia! Dacă omul acesta ştie unde este piatra, înseamnă că el mărturiseşte că pe ea au fost număraţi banii.

Evreul, încurcat, fu silit să mărturisească. Judecătorul porunci să-l lege şi să stea aşa, fără mâncare şi fără băutură, până când va da înapoi cele cinci sute de uncii, pe care el le plăti destul de repede.

Robul Zadig şi piatra se bucurară de mare stimă în Arabia.

Cap9