Somnul de veci (23)

DOUĂZECI ȘI TREI    

 Holul blocului de apartamente era pustiu de data asta. Pe sub palmierii din hârdaie nu mă aştepta niciun gangster ca să-mi dea ordine. M-am suit cu liftul automat până la etajul meu şi-am apucat-o pe coridor, urmărit de melodia surdă a unui aparat de radio din dosul unei uşi. Simţeam nevoia să beau ceva şi mă grăbeam s-o fac. N-am aprins lumina din odaie. M-am dus direct la bucătărioară şi m-am oprit brusc după câţiva paşi. Era ceva în neregulă. Plutea ceva în aer, un miros. Jaluzelele erau lăsate, iar razele felinarelor de pe stradă se strecurau pe la margini, luminând vag încăperea. Am rămas pe loc şi-am ascultat. Mirosul din aer era un parfum, un parfum greu şi greţos.

Nu se auzea niciun zgomot, absolut niciunul. Apoi ochii mi s-au obişnuit cu întunericul şi-am văzut ceva pe jos, în faţa mea, un lucru care n-ar fi trebuit să fie acolo. M-am dat înapoi, am apăsat comutatorul cu degetul mare şi-am aprins lumina.

Patul era desfăcut. Cineva chicotea în el. Pe pernă era înfundat un cap blond. Două braţe goale se încrucişară, iar mâinile care le aparţineau stăteau încleştate pe creştetul capului blond. Carmen Sternwood zăcea pe spate, în patul meu, chicotind la mine. Buclele blonde se răsfiraseră pe pernă, ca şi cum ar fi fost aşezate de o mână abilă şi artificială. Ochii ei de culoarea gresiei mă priveau furiş, lăsându-mi sentimentul, ca de obicei, că mă spionează din dosul unui revolver. Zâmbi. Dinţii ei mici şi ascuţiţi sclipiră.

— Nu-i aşa că sunt şmecheră? zise ea.

— Ca un filipinez sâmbătă seara, i-am răspuns brutal.

M-am apropiat de o lampă, cu picior, am tras de cordon ca s-o aprind, m-am întors, am stins lumina din plafon, şi-am traversat camera spre eşichierul aşezat pe o masă de joc sub lampa cu picior. Pe tabla de şah era o problemă, mat în şase mişcări. N-am putut-o rezolva, la fel ca multe dintre proble­mele mele. Am întins mâna şi-am mutat un cal, apoi mi-am scos pălăria şi haina şi le-am aruncat unde-am apucat. În tot acest timp chicotelile dulci au conti­nuat să se audă din pat, ducându-mă cu gândul la şobolanii din dosul lambriurilor dintr-o casă veche.

— Pun rămăşag că n-ai să ghiceşti cum am intrat.

Am scos o ţigară şi m-am uitat la fată cu o pri­vire rece.

— Pun rămăşag c-am să ghicesc. Ai intrat prin gaura cheii, ca Peter Pan.

— Cine-i ăsta?

— Ah, un tip pe care l-am cunoscut la sala de biliard.

Chicoti:

— Eşti şmecher, nu?

Am început să spun:

— În ce priveşte, degetul mare... dar mi-o luă înainte. N-a mai trebuit să-i amintesc. Şi-a tras mâna dreaptă de pe cap şi a început să-şi sugă degetul mare şi să mă privească cu ochi foarte rotunzi şi obraznici.

— Sunt complet dezbrăcată, îmi spuse după ce-am fumat şi m-am uitat fix la ea un minut.

— Dumnezeule, am răspuns, îmi umbla fraza prin minte. Tocmai bâjbâiam după ea. Aproape că-mi şi amintisem, când ai vorbit. Într-o clipă aş fi spus: „Pun rămăşag că eşti complet dezbrăcată”. Eu mă culc în pat întotdeauna cu galoşii, în cazul că mă trezesc cu mustrări de conştiinţă şi trebuie să fug de ele.

— Eşti şmecher.

Îşi rostogoli niţel capul, jucăuş. Apoi îşi scoase mâna stângă de sub cap, apucă păturile, se opri cu un gest dramatic şi le zvârli la o parte. Era într-ade­văr goală. Zăcea pe pat în lumina lămpii, goală şi strălucitoare ca o perlă. Fetele din familia Sternwood mă atacau amândouă în aceeaşi seară.

Am înlăturat un fir de tutun de pe marginea buzei inferioare.

— Ce frumos, i-am spus. Dar am mai văzut asta. Ţii minte? Eu sunt tipul care te găseşte mereu goală.

Chicoti din nou şi se acoperi la loc.

— Foarte bine, spune-mi cum ai intrat? am între­bat-o.

— Mi-a dat drumul administratorul. I-am arătat cartea ta de vizită. Am furat-o de la Vivian. I-am spus că mi-ai cerut să vin aici şi să te aştept. Am fost... am fost misterioasă.

Radia de fericire.

— Artistic lucrat. Aşa sunt administratorii. Acum fiindcă mi-ai spus cum ai intrat, spune-mi şi cum ai să ieşi.

Chicoti:

— Nu plec... nu aşa curând... Îmi place aici. Eşti şmecher.

— Ascultă, i-am spus, şi-am îndreptat vârful ţigării spre ea. Nu mă face să te îmbrac din nou. Sunt obosit. Apreciez ce-mi oferi. Dar e mai mult decât pot primi. Doghouse Reilly nu dezamăgeşte niciodată un prieten. Sunt prietenul tău. N-am să te dezamăgesc... în ciuda ta. Noi doi trebuie să fim mai departe prieteni, dar n-ai ales calea cea bună. Vrei să te îmbraci acum ca o fetiţă cuminte?

Clătină capul în semn de refuz.

— Ascultă, am continuat, de fapt nici nu-ţi plac. Îmi arăţi doar cât poţi fi de obraznică. Dar nu-i nevoie să-mi arăţi. O ştiam dinainte. Eu sunt tipul care te-a găsit...

— Stinge lumina, chicoti ea.

Am aruncat ţigara jos şi-am călcat-o. Am scos batista şi mi-am şters palmele. Am mai încercat o dată:

— Să nu crezi că-i din cauza vecinilor. Nici nu le pasă. Sunt o mulţime de dame în orice bloc cu apartamente de închiriat, iar una în plus n-o să compromită clădirea. E doar o chestiune de mândrie profesională. Pricepi: mândrie profesională. Lucrez pentru tatăl tău. E un om bolnav, foarte debil, lipsit complet de apărare. Într-un fel, are încredere în mine că n-am să profit de pe urma lui. Vrei, te rog, să te îmbraci, Carmen?

— Nu te cheamă Doghouse Reilly, zise ea. Eşti Philip Marlowe. Nu mă duci pe mine.

M-am uitat în jos la tabla de şah. Mişcarea cu calul era greşită. L-am pus la loc. Caii n-aveau niciun sens în jocul ăsta. Nu era un joc pentru cai.

M-am uitat din nou la ea. Stătea acum liniştită, cu faţa palidă proiectată pe pernă, cu ochii mari, întunecaţi şi goi ca nişte hârdaie cu apă de ploaie în timpul unei secete. Una din mâinile ei cu cinci degete şi fără deget mare, trăgea nervoasă de cuvertură. În fundul sufletului îi mijea o umbră vagă de îndoială. Nu-şi dădea încă seama de ea. E aşa de complicat pentru femei – chiar pentruu cele cumse­cade - să înţeleagă că trupurile lor nu sunt irezistibile.

— Mă duc până în bucătărie să-mi amestec o băutură, i-am spus. Vrei şi tu una?

— Cu plăcere.

Ochii întunecaţi, tăcuţi şi stupefiaţi mă fixau solemn, îndoiala crescând în ei, strecurându-se pe tăcute, ca o pisică ce se furişează prin iarba înaltă dând târcoale unui pui de mierlă.

— Dacă te îmbraci până mă întorc, îţi dau bău­tura. Ne-am înţeles?

Dinţii i se desfăcură şi printre buze ieşi un şuierat uşor. Nu mi-a răspuns. M-am dus în bucătărie, am scos nişte whisky şi sifon şi-am amestecat două bău­turi cu gheaţă. N-aveam nimic într-adevăr excitant de băut, cum ar fi nitroglicerină sau răsuflare de tigru distilată. Nu coborâse din pat când m-am întors cu băuturile. Şuieratul încetase. Ochii deveniseră din nou opaci. Buzele începură să-mi zâmbească. Apoi se ridică brusc în capul oaselor, aruncă de pe ea toate cuverturile şi întinse mâna:

— Dă-mi paharul.

— Numai după ce te îmbraci. Nu înainte de-a te îmbrăca.

Am aşezat cele două pahare pe masa de jucat cărţi, am luat loc pe un scaun şi mi-am aprins o nouă ţi­gară.

— Hai, dă-i drumul. Nu mă uit la tine.

Am schimbat direcţia privirii. Apoi, deodată, am remarcat şuieratul brusc şi violent. M-a făcut să tresar şi să mă uit iarăşi la ea. Stătea goală, nemişcată, sprijinită în mâini, cu gura întredeschisă, cu faţa ca un os curăţat de carne. Şuieratul îi izbucnea dintre buze, de parcă nu-şi dădea seama de el. În fundul ochilor, deşi inexpresivi, îi sclipea ceva cum nu mai văzusem niciodată în privirea unei femei.

Apoi buzele se deschiseră foarte încet şi cu grijă, ca nişte buze artificiale manevrate cu arcuri.

Mă înjură grosolan.

Nu mi-a păsat. Nu mi-a păsat ce mi-a spus, cum nu-mi pasă indiferent de cine mă înjură. Dar trebuia să locuiesc în acea cameră. Era tot ce aveam ca locuinţă. Tot se ce afla înăuntru îmi aparţinea, era legat de mine, de trecutul meu, de tot ce ţine locul unei familii. Câteva lucruri: mai multe cărţi, tablouri, radio, jocul de şah, scrisori vechi, astfel de fleacuri. Nimica toată. Aşa cum erau însă, reprezentau toate amintirile mele.

N-o mai puteam suporta în acea cameră. Înjură­turile n-au făcut decât să mi-o reamintească. I-am spus grijuliu:

— Îţi dau trei minute ca să te îmbraci şi să ieşi. Dacă n-ai ieşit până atunci, te-arunc afară cu forţa. Aşa cum eşti, goală. Şi-am să-ţi arunc şi hainele după tine în hol. Hai, dă-i drumul.

Dinţii îi clănţăniră iar şuieratul se înteţi şi deveni animalic. Puse picioarele pe duşumea şi întinse mâna după hainele ei care se aflau pe un scaun lângă pat. Se îmbrăcă. Am urmărit-o. Se îmbrăca cu degete neîndemânatice şi rigide – pentru o femeie – dar totuşi destul de repede. A fost gata în mai puţin de două minute. Am cronometrat-o.

Rămase lângă pat, cu poşeta verde lipită de palto­nul cu guler de blană. Purta o pălărie verde, ştrengă­rească, aşezată strâmb pe cap. Rămase o clipă pe loc şi şuieră la mine, cu faţa însă asemănătoare unui os curăţat de toată carnea, cu ochii încă goi, şi totuşi plini de un fel de emoţie ca de junglă. Apoi păşi repede spre uşă, o deschise şi ieşi fără să vorbească, fără să privească înapoi. Am auzit cum intră în func­ţiune liftul şi cum coboară.

M-am îndreptat spre fereastră, am tras jaluzelele şi-am deschis larg ferestrele. Aerul nopţii pătrunse cu un fel de miros stătut, amintind de benzină arsă şi de străzile oraşului. Am întins mâna după pahar şi-am băut încet. Dedesubt, uşa clădirii se închise singură. Pe caldarâmul liniştit răsunară paşi. Nu departe, porni o maşină. Ţâşni în noapte cu un scrâşnet fioros de schimbare de viteze. M-am întors la pat şi l-am privit. Pe pernă se mai vedea încă urma capului ei, iar pe cearceafuri cea a trupului mic şi corupt.

     Am pus jos paharul şi-am aruncat aşternuturile cu sălbăticie.

Cap22