Gelsomino in tara mincinosilor(4)

Mic basm, dar făr-otravă-n el, din țara mincinoșilor de fel

— Trebuie să ştii, începu Şchioapa...

Dar voi scurta povestea pisicii, ca să nu pierdeţi prea multă vreme cu nişte lucruri care poate nu vă interesează.

Cu destul timp înainte de a sosi Gelsomino în țara aceea străină, se aciuase acolo, adus din largurile mării, un dibaci şi cutezător pirat, pe nume Giacomone; o cogeamite namila de om bărbos, în stare să poarte un asemenea nume fără să se încovoaie şi îndeajuns de bogat în ani, ca să rîvnească să se aran­jeze într-un fel în viaţă.

„Acum — îşi zise el — tinereţea s-a dus. M-am să­turat să tot cutreier mările. Ar fi mai bine să pun laba pe niscai insuliţe, pe vreo cîteva măcar, şi să termin cu pirateria. Nici nu poate fi vorba să-i dau uitării, desigur, pe piraţii mei; îi voi numi majordomi, os­pătari, grăjdari, vătafi, şi nu vor avea pentru ce să cîrtească împotriva maimarelui lor."

      Odată făcut planul, Giacomone începu să umble în căutarea insulei salvatoare, dar toate i se păreau prea mici pentru gusturile lui. Cînd vreuna se potrivea alegerii făcute, se întîmpla atunci ca aceasta să dis­placă tovarăşilor săi. Unii voiau un rîu în care să pescuiască păstrăvi, dar insuliţa se întîmpla să n-aibă rîu, alţii doreau un cinematograf, în sfîrşit, alţii, o bancă unde să-şi fructifice prăzile pirateriei.

—   De ce să nu ocupăm un teritoriu mai acătării decît o insuliţă?

În cele din urmă, ei ajunseră să pună stăpînire pe o ţară cu un mare oraş, plin de bănci şi de teatre, avînd multe rîuri în care puteau pescui păstrăvi, şi-n lungul cărora se puteau plimba duminicile cu barca. Pînă aici nimic neobişnuit: nu doar o singură dată unei bande de piraţi i-a fost hărăzită bafta să pună stăpînire pe o țară sau alta din vreun colț de lume.

După ce puse deci sub picior întreaga ţară, Giaco­mone cugetă să-şi schimbe propriu-i nume cu acela de regele „Giacomone întîiul" şi să-i numească pe oa­menii săi: amirali, şambelani, curteni şi comandanţi de pompieri.

Fireşte, făcu şi o lege care-i silea pe toţi să-i spună Maiestatea Sa, sub pedeapsa — în caz de nesupunere — tăierii limbii. Iar ca să fie sigur că nimănui nu-i va trece prin minte să rostească adevărul despre el, miniştrilor săi le porunci să reformeze vocabularul.

—   Trebuie să fie schimbate toate cuvintele, ex­plică el. De pildă, cuvîntul pirat va însemna gentilom. Astfel, cînd lumea va zice cumva că sînt un pirat, ce va spune, de fapt ea, în noua limbă? Că sînt un gentilom!

—    O, pe toate balenele pe care le-am văzut mergînd în larg de mare, la atac! izbucniră entuziasmaţi noii miniştri. Aceasta e, într-adevăr, o idee strălu­cită, bună de pus în ramă.

—    Va să zică, sîntem în clar? continuă Giacomone. Atunci, brînci înainte! Schimbaţi toate numele lu­crurilor, animalelor şi persoanelor. Pentru a începe cu începutul, în fiecare dimineaţă, în loc de „bună dimineaţa" trebuie să spuneţi „noapte bună". Astfel, credincioşii mei supuşi îşi vor începe ziua cu o minciună. Fireşte, însă, cînd te duci la culcare, trebuie rostit „bună  dimineaţă".

—    Magnific! strigă unul dintre miniştri. Şi ca să-i spui unuia „ce frumoasă înfăţişare aveţi", va tre­bui să se pronunţe vorbele: „Priviţi ce frumoasă faţă, bună de luat la palme, are dumnealui!"

Odată săvîrşită reforma vocabularului şi promul­gată legea care introducea minciuna obligatorie, ieşi la iveală o încurcătură de necrezut. În primele zile, lumea greşea lesne. Bunăoară, mergea să cumpere pîine de la brutărie, uitînd că brutăria vindea acum caiete şi creioane şi că pîinea se cumpăra de la papetărie. Ori mergea în parcuri, privea florile şi exclama:

—   Ce trandafiri frumoşi!

Atunci îndată si sărea afară din cine stie ce boschet vreun paznic al regelui Giacomone, cu cătuşele gata pregătite:

—    Ei, bravo, cu adevărat bravo! Știți că sînteti în contravenţie? Cum de v-a trecut prin cap să numiţi morcovii trandafiri?

—    Vă rog să mă iertaţi, se bîlbîi nenorocitul. Şi se grăbea numaidecît să laude alte flori din grădină.

—   Ce splendide urzici! zicea bunăoară, arătînd panseluţele.

—   Nu, nu, cu mine nu vă merge. Acum delictul l-aţi comis. Veţi petrece cîtva timp în arest, ca să vă antrenaţi să spuneţi cum trebuie „adevărul".

Cel puţin ceea ce s-a întîmplat în şcoli nu se poate descrie. Giacomone schimbase toate numerele tablei pitagorice. Ca să aduni o sumă trebuia să faci o scă­dere. Ca să-mparţi, făceai o înmulţire. Înşişi învă­ţătorii nu mai reuşeau să corecteze problemele. Pen­tru cei ignoranţi însă, era un adevărat noroc: cu cît făceau mai multe greşeli, cu atît erau mai siguri că vor lua o notă mai bună.

Și temele?

Cu vorbele întoarse pe dos, îţi poţi închipui ce ieşea. Iată, de pildă, cazul unui şcolar premiat cu o medalie de aur falsă, pentru că a tratat tema: De­scrieţi o zi frumoasă, astfel:

Ieri ploua: ah, ce plăcere să mergi sub ploaia care cădea în picături mari! Lumea a putut, în sfîrşit, să lase acasă umbrelele şi pardesiele şi să umble în cămăşi. Mie nu-mi place cînd e soare: trebuie să stau închis în casă ca să nu mă ude şi să petrec noaptea privind razele sale care cad trist pe ţiglele uşii.

Pentru a preţui pe deplin compoziţia, ia bine seama că ţiglele uşii în acel limbaj voiau să însemne gea­murile ferestrei.

Dar să încheiem: acum ştii despre ce e vorba. În tara mincinoşilor pînă si animalele au trebuit să înveţe să spună minciuni: cîinii mieunau, pisicile lătrau, caii mugeau, iar leul, în cuşca lui din grădina zoologică, era silit să strige cu glas ascuţit, deoarece răgetul său fusese repartizat gîtlejului de şoarece. Nu­mai peştilor din apă şi numai păsărilor din aer putea

să nu le pese de toate legile regelui Giacomone: peştii fiindcă stăteau totdeauna tăcuţi şi fiindcă nimeni nu-i putea sili să spună minciuni şi păsările, deoarece hingherii n-aveau cum să le înhaţe. Ele nu încetaseră să cînte ca întotdeauna, fiecare în felul ei, iar lumea... lumea le privea adesea cu melancolie.

—   Ferice de ele, suspinau oamenii, nimeni nu le poate amenda.

Pe măsură ce asculta povestea Şchioapei, Gelsomino devenea din ce în ce.mai mîhnit.

„Cum voi putea trăi în această ţară? se gîndea. Cu o voce puternică, aşa cum o am eu, dacă mă va lua gura pe dinainte să spun adevărul, mă vor auzi toţi jandarmii lui Giacomone. În afară de asta, am o voce, prin firea ei, sălbatic de rebelă: cine ştie cu ce cum­plite chinuri va trebui s-o potolesc."

—   Iată, încheie Şchioapa, acum ştii tot. Şi mai vrei să stii ceva? Mi-e foame!

—   Şi mie. Uite că era aproape să şi uit.

—  Foamea e singurul lucru care nu poate fi uitat. Timpul nu o înspăimîntă, dimpotrivă, cu cît mai nă­valnic trece timpul, cu atît mai mult o simţi. O să găsim noi ceva de-ale gurii. Dar mai întîi să las un salut pe obrajii acestui perete pe care am stat atîta vreme ostatecă.

Şi cu lăbuţa ei de cretă roşie scrise exact în mijlo­cul amprentei pe care o lăsase:

MIAU, TRĂIASCĂ LIBERTATEA!

Dar să găsească ceva de-ale mîncării nu prea le-a fost uşor. Tot timpul, cît au mers alături prin oraş, Gelsomino ţinea mereu ochii în pămînt, sperînd să dea peste vreo monedă falsă de cheltuit, iar Şchioapa privea prin mulţime căutînd, după cît părea, să dea de vreo cunoştinţă.

— Iată, zise ea în cele din urmă, arătînd către o bătrînă care mergea grăbită de-a lungul caldarîmului, ţinînd în mînă un pacheţel.

—   Cine e?

—  E mătuşa Pannocchia, protectoarea pisicilor. În fiecare seară ea duce cîte un pacheţel cu resturi de mîncare pisicilor uliţarnice, care se adună în parcul din preajma palatului lui Giacomone.

     Mătuşa Pannocchia era o bătrînă uscăţivă şi deşi­rată, înaltă de aproape doi metri, cu o înfăţişare as­pră. Ai fi zis, privind-o, că e soiul de femeie care alungă mîţele cu mătura. Dar, dacă erai să te iei după vorbele Şchioapei, ea era, dimpotrivă, însăşi prietena lor. Bătrîna îi conduse pe Gelsomino şi pe tovarăşa lui într-o mică piaţă, din adîncul căreia răsărea zidul parcului cu nişte creneluri presărate din loc în loc cu cioburi ascuţite de sticlă. Zece mîţe, cam pricăjite şi cu părul jumulit în fel şi chip, o întîmpinară lătrînd şi făcînd o nemaipomenită hărmălaie.

—   Nişte proaste, zise Şchioapa. Las' că le vin eu de hac.

În clipa în care mătuşa Pannocchia desfăcu strînsura adunată în legăturica ei şi scutură pe caldarîm ceea ce avea acolo, Şchioapa sări în îmbulzeală şi scoase un MIAU ascuţit.

    O mîță care mieuna în loc să latre era un lucru de-a dreptul straniu pentru pisicile ţării aceleia, care nu auziseră niciodată aşa ceva. Surpriza lor fu atît de puternică, încît rămaseră pe loc încremenite, ca nişte statui de pisici cu gura căscată. Apucînd două capete şi-un os de peşte care se cheamă solă, din cî­teva salturi Şchioapa ajunse sus pe zidul parcului, îl sări şi căzu într-un tufiş, dincolo.

Gelsomino privi în jur şi ar fi vrut să sară şi el peste zid, însă băgă de seamă că mătuşa Pannocchia se uită la dînsul cam bănuitoare. „Nu vreau să dea alarma", gîndi el. Şi, prefăcîndu-se că e un trecător oarecare, care se îndreaptă spre un loc anume, o apucă pe alt drum.

După prima clipă de zăpăceală, agăţîndu-se de fustele mătuşii Pannocchia, care, la drept vorbind, rămăsese mult mai buimacă decît ele, pisicile lătrau de mama focului. În cele din urmă ea suspină, îm­părţind pisicilor ceea ce îi mai rămăsese, aruncînd o ultimă privire către zidul după care dispăruse Şchioapa şi se întoarse acasă.

De îndată ce coti după colţul primei uliţe, Gelsomino găsi, în sfîrşit, moneda falsă pe care o tot căuta și putu să-şi cumpere pîine şi brînză (adică, aşa cum se punea pe acolo, „un sandviş cu cerneală şi cu gumă de birou"). Noaptea cobora repede, el era obosit, iar som­nul îl cotropea. Găsi o portiţă deschisă, se strecură într-o pivniţă şi adormi pe o grămadă de cărbuni.

Cap3