Gelsomino in tara mincinosilor(5)

Cum Şchioapa,-ntîmplător, dădu în cale de cele-o sută  de  peruci regale

În timp ce Gelsomino doarme (fără a bănui că tocmai în somn îi vom descoperi o nouă aventură, despre care o să vă povestim mai departe), hai să ne ducem cît ne-om duce pe urmele celor trei lăbuţe roşii ale Şchioapei.

Capetele de peşte şi osul de solă îi păreau delicioase. Era pentru întîia oară cînd ea lua ceva în gură. Cîtă vreme stătuse desenată pe zid, nu înţelesese ce vrea să-nsemneze acea foame. Era apoi prima noapte pe care o mîţă ca ea şi-o petrecea într-un parc regesc.

„Păcat că nu e şi Gelsomino aici, îşi zise pisica. Ai fi putut să-i tragă o serenadă regelui Giacomone, să-i prefacă toate geamurile în cioburi."

Ridicînd ochii asupra palatului, ea văzu, tocmai sus, la ultimul etaj, un rînd de geamuri luminate.

„Regele Giacomone se pregăteşte precis de cul­care. Nu vreau să pierd acest spectacol." Şi cu mlă­dieri elastice, de mîţă, Şchioapa se caţără de la un etaj la altul şi se uită pe fereastra unui salon, care nu era de fapt altceva decît anticamera dormitorului Maies­tăţii Sale.

Două şiruri nesfîrşite de feciori, servitori, curteni, şambelani, amirali, miniştri şi alte oficialităţi se în­clinau la trecerea lui Giacomone, care era ditamai namila de om mătăhălos şi urît, urît de te speriai. Văzu totuşi şi două lucruri tare frumoase la el: părul des, în cîrlionţi, de o învăpăiată culoare portocalie şi o cămaşă de noapte violetă, cu numele lui brodat pe piept.

La trecerea sa, toţi se înclinau şi murmurau res­pectuoşi :

     —   Bună ziua, Maiestate. Vă urăm o zi fericită, Sire. Giacomone se oprea din cînd în cînd să caşte şi-ndată un curtean îi punea, din bună creştere, mîna la gură. Apoi Giacomone   îşi relua, bolborosind,   mersul:

     —   In această dimineaţă chiar că n-am chef să dorm. Mă simt proaspăt ca un pepene verde.

Fireşte, el voia să spună tocmai dimpotrivă, dar se obişnuise într-aşa măsură să-i pună pe alţii să-ndruge minciuni, încît le pocnea şi el cît dînsul de mari şi era cel dintîi care le credea.

    —   Maiestatea Voastră are o minunată faţă, demnă de luat la palme, observă, înclinîndu-se, unul dintre miniştri. Să fi văzut ce privire îi aruncă Giacomone, dar — cum între timp îşi aminti că sensul acelor vorbe însemna că are o mutră de toată frumuseţea — el su­rise, căscă şi se întoarse să salute cu un gest al mîinii mulţimea. Îşi strînse apoi poalele cămăşii de noapte, care era de culoare violetă, şi se retrase în camera lui de culcare.

Şchioapa schimbă fereastra, ca să-şi poată conti­nua observaţiile.

De îndată ce rămase singur, Maiestatea Sa Giaco­mone alergă în faţa oglinzii şi-şi pieptănă îndelung, cu un pieptănaş de aur, minunatu-i păr portocaliu.

„Asta chiar că-i îndrăgostit de părul lui, cugetă Şchioapa, şi de fapt are şi de ce: părul îi este, într-a­devăr, frumos. Cine ştie cum s-a întîmplat ca un om cu un asemenea păr să ajungă pirat. Trebuia să se fi făcut muzician sau pictor."

În clipa aceea Giacomone aşeză pieptenele pe măsuţă, prinse cu delicateţe două şuviţe de la tîmple şi, cît ai număra pînă la trei, cu o singură mişcare a mîinii, îşi scoase ceva de pe cap, rămînînd chel ca un castron. Nici măcar pieile roşii de pe timpuri nu şi-ar fi scalpat cu mai multă repeziciune musafirii ca Giacomone.

„E perucă!" murmură ca năucită Şchioapa.

Frumoasele plete portocalii nu erau altceva decît cîrlionţii unei peruci; sub ea, capul Maiestăţii Sale arăta de o respingătoare culoare roz, pe alocuri cu umflături şi negi pe care Giacomone şi-i pipăia suspinînd abătut.

Apoi regele deschise un dulap, la vederea căruia Şchioapa holbă şi mai tare ochii. Acolo se găsea o co­lecţie de peruci de toate culorile: blonde, albastre, negre, pieptănate ales, în fel şi chip. Lui Giacomone, care în public nu apărea decît cu peruca portocalie, acasă, şi îndeosebi în pat, îi plăcea să şi le schimbe, mîngîindu-se astfel de mîhnirea pe care i-o pricinuia chelia. El n-ar fi avut, la urma urmelor, nici un motiv să se ruşineze de căderea părului; aproape tuturor persoanelor cumsecade le pică părul de la o anumită vîrstă. Dar aşa era firea lui Giacomone, nu putea să-şi sufere capul fără această podoabă.

Sub ochii Şchioapei, Maiestatea Sa încercă, una după alta, zeci de peruci, plimbîndu-se prin faţa oglinzii şi admirîndu-se; se privea din faţă, din profil, îşi examina ceafa cu ajutorul unei oglinjoare, în sfîrşit, se purta întocmai ca o primadonă înainte de a intra pe scenă. În cele din urmă găsi, după gustul său, o mică perucă violetă, de aceeaşi nuanţă cu cămaşa lui de noapte şi şi-o potrivi bine pe chelie. Se urcă apoi în pat şi stinse lumina.

Şchioapa se plimbă pe pervazul ferestrelor palatu­lui regal încă vreo jumătate de oră, de colo pînă colo, curioasă. Fără îndoială, asta nu era o îndeletnicire pentru o persoană binecrescută; se ştie că nu stă fru­mos să tragi cu urechea pe la uşi, darămite să stai coco­ţată, plesnind de curiozitate, pe la ferestrele altora. Bineînţeles, voi nu v-ați îndeletnicit niciodată cu asemenea lucruri, fiindcă nu sînteti nici mîțe, nici echilibrişti. Şchioapei îi plăcea să se uite îndeosebi la unul dintre şambelanii care, înainte de a se culca, îşi scotea uniforma de curtean, aruncînd în toate părţile barbişoane, decoraţii, săbiuţe. Şi ştiţi ce-şi punea în schimb? Vechile lui haine de pirat: o pereche de pan­taloni strînşi la genunchi, o cămaşă cu pătrăţele şi o bandă neagră cu care îşi acoperea ochiul drept. În costumul acela, bătrînul pirat se căţăra nu în pat cum v-aţi aştepta, ci în vîrful baldachinului, care era mult mai înalt: piratul avea nostalgia vîrfului de catarg. Aprindea apoi o pipă de cîţiva gologani şi trăgea lacom un fum, a cărui duhoare o făcea pe Şchioapa să se străduie din cale-afară să nu strănute.

„Ia te uită, priveşte — îşi zise observatoarea noas­tră — puterea adevărului pînă şi unui pirat bătrîn îi face rău, îndemnîndu-l să se lepede de năravurile de acum."

Şchioapa cugetă că ar săvîrşi o imprudenţă să doarmă în parc, riscînd să fie surprinsă de vreo san­tinelă şi se întoarse, sărind zidul centurii de for­tificaţii, în piaţa principală a oraşului. Se întîmplă să cadă chiar pe locul unde poporul se aduna să as­culte discursurile rostite de regele Giacomone.

În căutarea unui oarecare adăpost unde să-şi pe­treacă noaptea, Şchioapa se uită împrejur şi simţi deodată, în vîrful lăbuţei drepte, o uşoară mîncărime.

„Ciudat, murmură pentru sine pisica. Mă tem că de la Maiestatea Sa m-am ales cu ceva purici. Sau poate chiar de la bătrînul pirat!..."

Dar nici în clin nici în mînecă n-avea mîncărimea ei cu purecii: lăbuţa o mînca, vreau să zic, o sîcîia, din cu totul altă pricină. Îşi cercetă cu toată atenţia lăbuţa şi zise:

„Am înţeles, trebuie să fie nevoia mea de a scrie pe pereţi. Îmi amintesc limpede că şi ieri seara am simţit acelaşi lucru, cînd datorită lui Gelsomino am reuşit să cobor pe pămînt. Îi voi lăsa acestui rege al mincinoşilor un mesaj".

Şi Şchioapa se apropie cu băgare de seamă de faţada palatului, uitîndu-se bine în toate părţile, să vadă dacă nu cumva santinelele ar putea-o descoperi. Dar cum în acea lume toate erau pe dos, santinelele dor­meau buştean şi sforăiau. Din cînd în cînd, cîte un caporal de rînd trecea să se convingă dacă nu e vreo santinelă trează.

„Cu atît mai bine" — se bucură Şchioapa şi cu lăbuţa ei de cretă roşie, cu lăbuţa din dreapta — se înţelege —scrise pe zidul palatului, chiar pe o la­tură a porţii principale:

REGELE GIACOMONE ARE PERUCĂ!

„Scrisul acesta se potriveşte numai aici, zise dînsa, după ce îl privi cu încordare. Acum trebuie să scriu acelaşi lucru şi de partea cealaltă a porţii."

Într-un sfert de oră, mîţa repetă scrisul de o sută de ori, încît pînă la urmă obosise, aşa cum oboseşte şco­larul după ce şi-a terminat de înşirat pe caiet o pe­deapsă primită la şcoală!

„Şi acum, să facem nani!" mai zise Şchioapa şi plecă.

Chiar în mijlocul pieţii se înălţa o coloană de mar­mură cu fel de fel de imagini ale isprăvilor regelui Giacomone, toate născocite, fireşte. Se vedea Giaco­mone împărţind averile sale săracilor, Giacomone înfrîngînd pe duşmani, Giacomone inventînd umbrela, ca să-şi apere supuşii de ploaie.

În vîrful coloanei era destul de mult loc pentru ca o pisică doar cu trei labe să poată trage un pui de somn, ferită de orice primejdie.

Şi Şchioapa se caţără în creştetul capitelului, agăţîndu-se de sculpturi, răsucindu-şi coada în jurul pa­ratrăsnetului, ca să nu cadă, şi adormi chiar mai îna­inte de a-şi închide ochii.

Cap4