Mici intamplari cu animale (159)

Paznicul Florea e încă tînăr în meserie, harnic în combaterea răpitoarelor dăunătoare şi în îndeplinirea îndatoririlor. Mai are însuşirea bună de a nu-şi imagina că ar şti toate, şi nu se sfieşte să întrebe pe cei ce au văzut mai multe decît el.

În pădurea bătrînă de fag a găsit un cuib de pasăre de pradă. Nu s-a putut lămuri de care neam era pasărea care clocea. Dacă-i şorecar n-are să se atingă de el, dacă e uliu sau gaie sau alt dăunător trebuie să-l sfîrşească. M-a vestit şi am mers împreună ca să văd şi eu.

Cuibul era o clădire mare, ancorat sus între crengi puternice. Cuib vechi, în care fiecare locatar care s-a perindat an după an a mai clădit crengi, aşa că acum era gros şi înalt. Tocmai deasupra se vedeau împlîntate crenguţe proaspete, verzi. Bănuiam de ce neam sînt stăpînii, dar nu eram sigur. Mi s-a întărit bă­nuiala cînd am văzut că, deşi eram foarte aproape şi vorbeam, clocitoarea nu s-a ridicat. Apoi mai tîrziu, cînd Florea a ciocă­nit cu muchia securii în copac, s-a sculat de pe cuib în zbor ciudat, legănat, cînd pe o aripă cînd pe cealaltă. S-a înălţat deasupra coroanelor, a făcut cîteva cercuri si a coborît în vîrful uscat al unui fag din apropiere. Îndată a şi dat glas, un fel de „ief-ief” ascuţit. Bănuiala s-a schimbat în certitudine: acvilă ţipătoare mică (Aquila pomarina). Porunca a fost de cruţare. Această pasăre, care foarte rar prinde cîte un vînat mic, adună mulţime de şoareci, reptile, insecte mari dăunătoare şi e destul de rară pe la noi. Apoi înviorează lumea cu zborurile de nuntă frumoase şi cu ţipătul ei des, care seamănă cu chefnitul cîinelui.

Pasărea, stîrnită de pe cuib, aştepta să ne îndepărtăm ca să-şi continue îndatorirea. Oricît de puţin sperioase sînt acvi­lele acestea în comparaţie cu alte răpitoare, nu-i erau la în­demînă cei doi oameni de jos. Şi totuşi am zăbovit mult, fiindcă vedeam şi un lucru ciudat.

În jurul cuibului zburătăceau cîteva păsărele. Am putut nu­măra patru-cinci. Din cînd în cînd se lăsau pe crengile mai groase, care formau temelia cuibului, dispăreau în încîlcitura lor, se întorceau, iarăşi zburătăceau, chiar şi pe deasupra cui­bului, aproape. De la depărtarea la care mă găseam, cu greu puteam să le identific cu precizie. Totuşi îmi vine să cred ca erau auşei (Regulus ignicapillus), după portocaliul frumos de pe creştet, de pe ceafă şi de pe laturile gîtului. Ce era sigur era că aceste păsări, mici insectivore, îşi aveau cuiburile între cren­gile uscate ale cuibului acvilei. Au cuibărit acolo două stau trei perechi. Cum era pe la sfîrşitul lui mai, probabil că aveau pui şi acestora le cărau insectele după care forfoteau.

Vecinătate ciudată : acvilă răpitoare — păsărele insecti­vore. Am văzut cu ochii ceea ce citisem în mai multe cărţi. E un fel de întovărăşire a ambelor specii, care trag folos bun din ea. Păsărelele mici au loc de cuib bun între vreascurile cuibului mare; stăpînul puternic, acvila, le e pază sigură împotriva răpitoarelor mai mici. Iar aici hrana e din belşug: întotdeauna, dar mai ales cînd sînt în el pui, cuibul de răpitoare e plin de resturi de carne, la care se strînge roi de muşte, la îndemîna   păsărelelor. Şi acvila se bucură de vecinătate. O plagă pentru ea şi mai ales pentru pui este muscăria care se adună acolo. Unde găseşte acvila apărători mai harnici decît păsărelele mici insectivore? Au fost observate şi vrăbii şi alte specii în cetatea acvilei ţipătoare mici. Iată, eu am văzut auşei, fiindcă aproape sigur că ei erau locatarii.

Mai ciudată este o altă vecinătate de cuib. A fost observată şi consemnată şi de oameni de ştiinţă. Călifarul alb (Tadorna tadorna), această frumoasă pasăre de apă care face oarecum trecerea între gîşte şi raţe, cuibăreşte în vizuini, în găuri adînci din pămînt, adeseori destul de departe de ţărmul mării. Une­ori ocupă un cotlon din vizuina vulpii, pe cînd vulpea îşi are puii în aceeaşi vizuină, în cotlonul vecin. Familii atît de de­osebite ca neam şi năravuri se tolerează perfect. S-au văzut în gura aceleiaşi vizuini jucîndu-se la soare puii de vulpe şi alături de ci cei de călifar, străjuiţi paşnic de părinţii respec­tivi. Oare ce interes îi leagă? De unde această prietenie atît de nefirească?

Ionel Pop - Instantanee din viața animalelor