Porunca de la societatea de vînătoare era
aspră: vulpile, din pricina cărora ar fi puţini iepurii şi potîrnichile,
trebuie stîrpite. Bătrînul paznic Ţiplea ştia că această poruncă e pripită şi
n-are rost, dar porunca-i poruncă şi trebuie împlinită dacă eşti sub ea.
Şi aşa, într-o zi de vară, pe cînd îşi
făcea runda prin terenul de vînătoare şi trecea în lungul unei margini de
pădure, zăreşte nişte pui de vulpe, patru. Se jucau la soare, hîrîindu-se,
alergîndu-se, tăvălindu-se. S-a oprit Ţiplea, i-a privit, şi îi plăcea jocul
lor de copii. Şi erau drăguţi, bondoci, cu cojocelele lînoase sure-cafenii.
Apoi şi-a adus aminte de poruncă şi a slobozit între ei o mînă de alice. Trei
pui au sărit îndată în vizuină, al patrulea se zbătea pe jos, de moarte. N-a
apucat paznicul să judece dacă a făcut bine sau ba, cînd s-a întîmplat ceva la
ce nici nu se gîndea. A zbughit deodată din tufe vulpea bătrînă, a sărit pînă
la puiul rănit, l-a prins în gură şi, cu alte sărituri, s-a făcut nevăzută în pădure.
— Da,
grăi Ţiplea cînd mi-a povestit întîmplarea, să mă crezi că atît am fost de
tulburat, încît mi-am zvîrlit cît colo puşca. De jurat nu m-am jurat, dar nici
n-am mai omorît pui de vulpe de atunci.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu