O poveste adevarata a lui Morgan Scott Peck (1)

Bărbatul care a făcut un pact cu diavolul

   George fusese dintotdeauna o persoană lipsită de griji — sau aşa credea el — până în acea după-amiază de la începu­tul lui octombrie. E adevărat că avea grijile obişnuite ale unui agent de vânzări, ale unui soţ, ale unui tată a trei copii şi ale unui proprietar de casă cu un acoperiş prin care uneori se scurgea apa şi cu o peluză care trebuia mereu ninsă. Este, de asemenea, adevărat că era o persoană neobişnuit de îngrijită şi de ordonată, având tendinţa să se îngrijoreze mai mult de­cât alţii dacă iarba de pe peluză creştea puţin mai mult sau dacă zugrăveala casei se crăpa. Şi este adevărat că seara, chiar la asfinţitul soarelui, el trecea mereu printr-un straniu amestec de tristeţe şi groază. Lui George nu îi plăcea vremea asfinţitului. Dar această stare dura doar câteva minute. Uneori, atunci când era ocupat cu vânzările sau când cerul era înno­rat, nu mai observa deloc apusul.

    George era un agent de vânzări de primă mână, era un om făcut pentru asta. Arătos, cu o voce clară, manierat şi cu da­rul de a povesti, el apăruse ca un meteor în teritoriul statelor din sud-est. Vindea capace de plastic, din acelea ce se potri­vesc cu uşurinţă pe cănile de cafea. Piaţa era competitivă. Compania lui George era unul dintre cei cinci producători de astfel de produse la nivel naţional. În doi ani de când preluase acest teritoriu, de la un bărbat despre care nu se poate spune ca era neîndemânatic, George, cu geniul său de a pune lucru­rile în ordine, dublase vânzările. La 34 de ani, ajunsese la un venit din salariu şi comisioane de aproape 60 000 de dolari pe an, fără ca măcar să muncească din greu. Era un om realizat.

Necazul a început la Montreal. Compania îi sugerase să se ducă acolo la o întâlnire a fabricanţilor de plastic. Deoarece era toamnă şi nici el, nici soţia lui, Gloria, nu văzuseră pădu­rile din nord în timpul toamnei, au decis să meargă împreună. Călătoria le-a făcut plăcere. Întâlnirea era una ca oricare alta, dar pădurile erau splendide, restaurantele excelente, iar Glo­ria era într-o dispoziţie destul de bună. În ultima după-amiază petrecută la Montreal, au mers să vadă catedrala. Dar nu pentru că ar fi fost religioşi; Gloria era, în cel mai bun caz, o protestantă lipsită de entuziasm, iar el, pentru că trebuise să-şi suporte mama care era o credincioasă fanatică, avea o antipa­tie clară faţă de biserici. Însă catedrala era un obiectiv turis­tic, iar lor le plăcea să viziteze astfel de locuri. El a găsit-o plicticoasă şi neinteresantă şi s-a bucurat când Gloria s-a săturat de privit. Când se îndreptau către ieşire, a observat lângă uşa masivă o mică cutie pentru donaţii. S-a oprit nehotărât. Pe de o parte, nu avea nicio dorinţă reală de a da vreun bănuţ acestei biserici sau oricărei alteia. Pe de alta, a simţit o mică frică iraţională că ar putea să pună în pericol stabilitatea vieţii sale dacă nu ar fi făcut-o. Frica l-a făcut să se simtă stânjenit; era un om raţional. Dar atunci i-a venit ideea că ar fi destul de raţional să facă o mică donaţie, aşa cum este ra­ţional să plăteşti un bilet de intrare la muzeu sau într-un parc de distracţii. S-a hotărât să dea mărunţişul din buzunar, dacă nu era o sumă prea mare. Nu era cazul. A numărat 55 de cenţi în monede mici şi le-a aruncat în cutie.

Acesta a fost momentul în care l-a lovit primul gând. L-a izbit pe neasteptate, ca un pumn în plină figură, ameţindu-l şi făcându-l să devină confuz. Era mai mult decât un gând. Era ca şi cum cu­vintele i-ar fi fost înscrise brusc în minte: „AI SĂ MORI LA 55 DE ANI!"

George şi-a dus mâna după portofel. Cei mai mulţi bani îi avea în cecuri de călătorie. Dar avea o hârtie de cinci dolari şi două de un dolar. Le-a smuls din portofel şi le-a înghesuit în cutie. Apoi a luat-o pe Gloria de braţ şi aproape că a îmbrâncit-o pe uşă afară. Ea l-a întrebat ce se întâmplase. El i-a spus că s-a simţit brusc rău şi că voia să se întoarcă la ho­tel. Nu-şi mai amintea cum a coborât scările catedralei sau cum s-a urcat în taxi. Doar când a ajuns în camera de hotel, stând întins pe pat şi pretinzând că e bolnav, panica a început să i se domolească.

De a doua zi, de când s-au urcat în avionul spre casa lor din Carolina de Nord, George s-a simţit împăcat şi încrederea în sine i-a revenit. Incidentul era uitat.

Două săptămâni mai târziu, plecând într-o călătorie de afaceri în Kentucky, George a ajuns la un semn de circulaţie ce anunţa o curbă şi o limită de viteză de 45 de mile pe oră. Cum a trecut de semn, i-a apărut un alt gând, încrustat în min­te ca şi mai înainte, cu litere adânc săpate: „VEI MURI LA 45 DE ANI!"

George nu s-a simţit prea bine în restul zilei. Totuşi, de data aceasta, a putut să se gândească la experienţa sa ceva mai obiectiv. Amândouă gândurile care îi veniseră aveau de-a face cu numere. Numerele erau doar numere, nimic altceva, abs­tracţii fără înţeles. Dacă ar fi avut vreun înţeles, de ce se schimbau? Prima oară 55, acum 45. Dacă ar fi existat vreo consecvenţă, atunci ar fi avut de ce să se îngrijoreze. Dar nu erau decât numere, fără nicio semnificaţie. De-a doua zi, s-a regăsit pe sine, cel de dinainte.

A trecut o săptămână. În timp ce George traversa cu maşi­na periferia unui mic sat, un semn l-a anunţat că intra în ora­şul Upton, Carolina de Nord. I-a apărut un al treilea gând: „VEI FI UCIS DE UN OM NUMIT UPTON." George a început să fie îngrijorat de-a binelea. Două zile mai târziu, pe când trecea pe lângă o gară abandonată, i-au apărut din nou nişte cuvinte: „ACOPERIŞUL ACESTEI CLĂDIRI SE VA PRĂBUŞI PESTE TINE ŞI TE VA UCIDE."

După aceea, astfel de gânduri i-au apărut aproape în fiecare zi, totdeauna când mergea cu maşina, în drumurile sale lega­te de serviciu. Lui George a început să-i fie groază de dimineţile în care trebuia să plece în călătorii de afaceri. Atunci când mun­cea, era absorbit de gânduri şi îşi pierduse simţul umorului. Mâncarea nu mai avea gust. Îi era greu să adoarmă noaptea. Dar povara era încă suportabilă. Până într-o dimineaţă când a trecut cu maşina peste râul Roanoke. Imediat după aceea, a avut următorul gând: „ESTE ULTIMA OARĂ CÂND TRECI ACEST POD."

George s-a întrebat dacă să-i spună Gloriei despre gându­rile lui. Oare ea nu avea să-l creadă nebun? N-a putut să-i spună. Dar în acea noapte, stând în pat, cu Gloria sforăind uşor alături, a urât-o pentru pacea ei, în timp ce el se lupta cu dilema sa. Podul peste Roanoke era una dintre rutele cele mai circulate. Pentru a-l evita, trebuia să ocolească sute de mile în fiecare lună, altfel ar fi pierdut mai mulţi clienţi. La naiba, era absurd! Nu putea să-şi lase viaţa să fie condusă de nişte simple gânduri, simple plăsmuiri ale unei imaginaţii perverse. Nu exista nici cea mai mică urmă de dovadă că aceste gânduri ar avea vreo legătură cu realitatea. Pe de altă parte, cum putea el să fie sigur că nu sunt reale? Asta era — trebuia să dovedească faptul că nu sunt reale. Dacă trecea po­dul peste Roanoke încă odată şi nu murea, ar fi dovedit că gândul e fals. Dar dacă gândul era adevărat...

Pe la unu noaptea, George a luat hotărârea să-şi rişte via­ţa. Mai bine să moară decât să trăiască aşa, chinuit. S-a îm­brăcat în linişte pe întuneric şi s-a strecurat afară din casă. Erau 73 de mile până la râul Roanoke. A condus foarte atent. Când, în cele din urmă, podul s-a ivit în noapte în faţa sa, a simţit o apăsare pe piept. Abia mai putea respira. Dar a mers îna­inte. Peste pod. Două mile de drum. Apoi s-a întors şi a mai traversat o dată podul, spre casă. Reuşise. Dovedise că gândul era fals. Prostesc, ridicol gând. A început să fluiere. Când a intrat din nou în casă, era în extaz. Pentru prima oară după două luni, se simţea bine. Teama dispăruse.

Până au trecut trei nopţi. Când se reîntorcea acasă, într-o după-amiază, după o altă călătorie de o zi, a trecut pe lângă o groapă adâncă de pe marginea drumului, făcută de un exca­vator, aproape de Fayetteville. ÎNAINTE CA GROAPA SĂ FIE UMPLUTĂ, MAŞINA TA SE VA DUCE DREPT ÎN EA, IAR TU VEI FI UCIS. La început, George aproape că a râs de acest ul­tim gând. Gândurile erau doar gânduri, nu dovedise el asta? Totuşi, în acea noapte din nou n-a putut să adoarmă. Era ade­vărat că dovedise faptul că gândul cu râul Roanoke era fals. Însă acesta ar fi putut fi foarte bine unul adevărat. Oare gân­dul despre podul Roanoke nu era menit să-i inducă un fals sentiment de siguranţă? Oare chiar îi era destinat să cadă în acea groapă de excavator? Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât devenea mai anxios. Îi era imposibil să adoarmă.

Poate că dacă s-ar fi dus înapoi la locul acelei excavaţii, s-ar fi simţit mai bine, ca atunci când se întorsese la pod. Fi­reşte, ideea nu avea prea mult sens. Chiar dacă s-ar fi reîntors la groapă şi şi-ar fi încheiat călătoria cu succes, poate că tot n-ar fi scăpat şi într-o altă zi ar fi căzut cu maşina acolo, aşa cum îi fusese prezis. Totuşi, era atât de neliniştit, încât proba­bil că merita să încerce. Încă odată, George s-a îmbrăcat în miezul nopţii şi s-a strecurat afară din casă. Se simţea ridicol. Însă, chiar spre surprinderea lui, după ce a ajuns la Fayet­teville, a oprit pe marginea excavaţiei şi s-a întors spre casă, a constatat că se simţea mai bine — în mod clar mai bine. În­crederea i-a revenit. Avea sentimentul că e din nou stăpân pe destinul lui. A adormit imediat cum a ajuns acasă. Pentru câ­teva ore, s-a bucurat de pace.

Tiparul bolii lui George devenise acum mai stabil şi mai devastator. Aproape în fiecare zi, când se afla pe drum, avea un nou gând despre moartea sa. După fiecare gând, neliniştea devenea insuportabilă. În acest moment, se simţea obligat să se ducă înapoi, la locul unde trăise acel gând. După ce făcea acest lucru, se simţea bine până a doua zi, când apărea gândul următor, iar ciclul reîncepea.

George a rezistat şase săptămâni. În fiecare noapte, se plimba cu maşina prin statul Carolina. Dormea din ce în ce mai puţin. Slăbise opt kilograme. Era îngrozit când se afla pe drum, chemat de îndatoririle slujbei. Performanţa muncii lui scădea. Câţiva clienţi începuseră să se plângă. Copiii îl iritau. Până la urmă, într-o seară de februarie, s-a prăbuşit. Plângând de exasperare, i-a povestit Gloriei de chinurile lui. Gloria au­zise de mine de la un prieten. M-a sunat a doua zi dimineaţă, iar după-amiază l-am văzut pe George prima oară.

I-am explicat lui George că suferea de o nevroză obsesiv-compulsivă clasică; „gândurile" care îl supărau erau ceea ce psihiatrii numesc obsesii, iar nevoia de a se reîntoarce la scena „gândului" era o constrângere.

— Aveţi dreptate! a exclamat el. Este o constrângere. Nu vreau să mă întorc acolo unde am avut aceste gânduri. Ştiu că e ceva prostesc. Vreau doar să uit şi să dorm. Dar nu pot. Este ca şi cum ceva mă forţează să mă gândesc la acele lucruri şi mă forţează să plec noaptea, apoi să mă întorc. Nu mă pot ajuta singur. Sunt obligat să mă întorc la locul gândului. Ştiţi, aceasta este cea mai rea parte. Dacă ar fi fost numai gândurile, cred că aş fi putut să rezist. Dar apare această pornire nestăpânită de a mă reîntoarce, care mă omoară, care îmi fură somnul, mă înnebuneşte şi mă face să petrec ore în şir dezbătând în minte: „Trebuie sau nu trebuie să mă întorc?" Constrângerile mele sunt chiar mai rele decât — cum le-aţi numit? — obsesiile mele. Mă înnebunesc.

Aici George a făcut o pauză şi m-a privit cu teamă:

— Credeţi că o să înnebunesc?

     — Nu, i-am răspuns. Încă nu te cunosc prea bine, dar pri­vind lucrurile la suprafaţă, nu văd niciun semn că ai să înne­buneşti sau că ai avea altceva decât o nevroză severă.

— Vreţi să spuneţi că şi alţi oameni au acelaşi fel de „gân­duri" nebuneşti şi compulsii? a întrebat repede George. Alţi oameni care nu înnebunesc?

— Corect, i-am răspuns. Obsesiile lor poate că nu sunt des­pre moarte, iar compulsiile lor poate că se referă la altceva. Dar tiparul gândurilor şi acţiunilor nedorite este la fel.

I-am povestit lui George câteva dintre obsesiile cele mai comune de care suferă unii oameni. I-am povestit, de exem­plu, despre cei cărora le este foarte greu să-şi părăsească lo­cuinţele pentru a pleca în concediu, deoarece continuă să fie îngrijoraţi, chiar dacă îşi amintesc foarte bine că au încuiat uşa şi s-au reîntors să o verifice.

— Şi eu am făcut asta! a exclamat George. Uneori verific chiar de trei-patru ori să văd dacă nu am lăsat soba aprinsă. E nemaipomenit. Vreţi să spuneţi că sunt ca oricine altcineva?

— Nu, George, nu eşti ca oricine altcineva, am spus. Deşi mulţi oameni — deseori, oameni care se bucură de mult suc­ces — suferă într-o oarecare măsură de nevoia de a fi siguri de ceva şi de a se afla în siguranţă, ei nu se scoală noaptea conduşi de compulsiile lor. Tu ai o nevroză puternică, una care-ţi distruge viaţa. Este o nevroză ce se poate trata, dar tratamentul — prin psihoterapie —va fi destul de dificil şi va lua mult timp. Nu o să înnebuneşti, dar eu cred că ai o problemă majoră şi că, dacă nu urmezi un tratament de lungă durată, pro­babil că vei continua să te distrugi.

Trei zile mai târziu, când George s-a reîntors să mă vadă pentru a doua oară, era un om diferit. În timpul primei şedin­ţe, se plânsese destul de mult în timp ce-mi povestea agonia lui şi arătase o dorinţă aproape patetică de a se restabili. Acum radia de încredere şi aplomb. Într-adevăr, avea o atitu­dine degajată, de savoir-faire, pe care mai târziu o vom recu­noaşte ca fiind tipul de apariţie „Joe Cool". Am încercat să aflu mai multe despre împrejurările vieţii lui, dar nu prea era nimic de care să mă pot agăţa.

    — Nu prea există nimic care să mă supere, doctore Peck, cu excepţia acestor mici obsesii şi compulsii şi n-am mai avut niciuna de când v-am văzut ultima oară. Fireşte, am unele griji, dar care sunt departe de a fi îngrijorări reale. Vreau să spun că mă preocupă dacă trebuie să zugrăvim casa în vara asta sau să aşteptăm până la anul. Dar această preocupare nu înseamnă o îngrijorare. Avem o mulţime de bani în bancă. Mai sunt preocupat de felul cum se descurcă copiii la şcoală. Deborah, fiica noastră cea mare, are l3 ani şi probabil va avea nevoie de sprijin. George Junior are ll ani şi nu prea are note bune la şcoală. Nu e întârziat mintal sau ceva de genul ăsta, doar că este prea interesat de sport. Iar Christopher, care are 6 ani, abia a început şcoala. Are o fire foarte plăcută. Cred că se poate spune că pe el îl văd cu cei mai buni ochi. Trebuie să recunosc că în inima mea îl favorizez puţin faţă de ceilalţi doi copii, dar fac un efort să nu arăt acest lucru şi cred că re­uşesc — deci asta nu e o problemă. Suntem o familie stabilă. Căsnicia noastră merge bine. Oh, Gloria are şi ea dispoziţiile ei. Câteodată, chiar mă gândesc că e pur şi simplu o răutate, dar probabil că toate femeile sunt aşa. Au acele perioade în care sunt mai sensibile, ştiţi dumneavoastră, şi tot felul de lucruri de genul ăsta.

    Viaţa noastră sexuală? Oh, e bună. Nu e nicio problemă aici. Bineînţeles, cu excepţia timpului în care Gloria este într-o dispoziţie rea, dar apoi niciunul dintre noi nu simte astfel — e o chestie de compensare, nu-i aşa?

Copilăria mea? Ei bine, nu pot spune că a fost chiar feri­cită. Când aveam 9 ani, tatăl meu a avut o cădere nervoasă. A fost nevoie să fie internat într-un spital de stat. Ei au spus că-i vorba de schizofrenie. Cred că din acest motiv am fost îngri­jorat data trecută, de faptul că mi-aţi putea spune că am să în­nebunesc. Trebuie să admit că mi-aţi ridicat o greutate de pe suflet când mi-aţi spus că nu este aşa. Tatăl meu nu şi-a mai revenit niciodată. S-a întors de câteva ori pentru scurt timp acasă, dar niciodată nu au putut să-l vindece. Da, uneori cred că era complet nebun, dar chiar nu-mi amintesc foarte multe despre asta. Ţin minte că trebuia să-l vizitez la spital. Uram acest lucru. Mă simţeam extrem de stânjenit. Era un loc cu totul înfiorător. Pe la jumătatea liceului, am refuzat să-l mai vizitez şi a murit când eram în facultate. Da, a murit tânăr. O binecuvântare, aş spune.

Dar nu cred că vreunul dintre aceste lucruri m-a tulburat cu adevărat. Sora mea, care era cu doi ani mai mică şi cu mine am primit atenţie din plin. Mama era cu noi tot timpul. A fost o mamă bună. Era un pic cam religioasă pentru gustul meu. Tot trăgea de noi să mergem la biserici, iar eu uram asta. Dar acesta era singurul lucru de care o pot învinui şi în plus toate astea au luat sfârşit îndată ce am mers la facultate. Nu ne mergea prea bine financiar, dar aveam întotdeauna bani în­deajuns ca să putem să ne descurcăm. Bunicii mei aveau ceva bani şi ei m-au ajutat mult — e vorba de părinţii mamei mele. Nu i-am cunoscut niciodată pe părinţii tatălui meu. Oricum, eram foarte apropiaţi de bunicii din partea mamei. O perioa­dă, când tatăl meu se afla în spital, am locuit la ei. O iubeam mai ales pe bunica.

Îmi dau seama acum că mi-am amintit ceva după ultima noastră întâlnire. Vorbind despre compulsii, mi-a venit în minte că am mai avut o compulsie pe la l3 ani. Nu ştiu cum a început, dar aveam sentimentul că bunica va muri dacă nu ating o anumită piatră în fiecare zi. Nu era mare scofală. Pia­tra se afla pe drumul de acasă spre şcoală, aşa că tot ce aveam de făcut era să-mi amintesc s-o ating. Era o problemă doar la sfârşit de săptămână. Atunci trebuia să-mi fac timp să merg să o ating. Oricum, am depăşit acest lucru după un an sau cam aşa. Nu ştiu cum s-a întâmplat. L-am depăşit în mod natural, ca şi cum ar fi fost o etapă sau ceva asemănător.

Acest lucru mă face sa mă gândesc că voi depăşi şi aceste obsesii şi compulsii. Le am de puţin timp. V-am spus. Nu le-am mai avut nici măcar odată de când ne-am întâlnit. Mă gândesc că poate s-a sfârşit. Probabil aveam nevoie doar de această mică discuţie de la începutul săptămânii. Vă sunt re­cunoscător pentru asta. Vă imaginaţi ce sentiment de uşurare a fost pentru mine să aflu că nu voi înnebuni şi că şi alţi oa­meni au astfel de gânduri ciudate! Mă gândesc că probabil acest sentiment de uşurare a fost şiretlicul. Mă îndoiesc că aş avea nevoie de — cum i-aţi spus? — psihoterapie. Sunt de acord, s-ar putea să fie prea devreme să spun asta, dar mi se pare o procedură prea lungă şi costisitoare pentru un lucru pe care probabil o să-l depăşesc eu însumi. Aşa că probabil nu voi mai fixa încă o întâlnire. Să vedem ce se întâmplă. Dacă obsesiile sau compulsiile revin, voi merge înainte cu dvs, dar pentru moment să lăsăm lucrurile în voia sorţii.

Am încercat să-l dojenesc cu blândeţe pe George. I-am spus că nu mi se părea că s-ar fi schimbat ceva esenţial în existenţa lui şi că aveam bănuiala că simptomele îi vor reapă­rea în scurt timp, într-o formă sau alta. I-am spus că-i pot în­ţelege dorinţa de a aştepta şi de a vedea ce se întâmplă şi că aş fi fericit să-l revăd oricând va dori el. George era hotărât şi în mod clar nu voia să intre în terapie atâta vreme cât se simţea confortabil. Nu avea rost să insist asupra acestui lucru. Singura acţiune rezonabilă pentru mine era să stau şi să aştept.

N-aveam să aştept prea mult.

Două zile mai târziu, George m-a sunat febril:

— Aţi avut dreptate, doctore Peck, gândurile au revenit. Ieri, când mă întorceam de la o întâlnire de afaceri, la câteva mile după ce am luat o curbă strânsă, mi-a venit brusc gândul: L-AI LOVIT ŞI L-AI UCIS PE AUTOSTOPISTUL CARE STĂ­TEA PE MARGINEA DRUMULUI ATUNCI CÂND AI LUAT CURBA. Ştiam că sunt doar gândurile mele nebune. Dacă aş fi lovit cu adevărat pe cineva, aş fi simţit o zdruncinătură sau aş fi auzit o bufnitură. Dar nu mi-am putut scoate gândul din minte. Continuam să văd trupul lungit în şanţ, pe marginea drumului. M-am tot gândit că s-ar putea să nu fie mort şi că probabil avea nevoie de ajutor. M-am îngrijorat că voi fi acu­zat pentru că am fugit de la locul accidentului. În cele din urmă, chiar înainte să ajung acasă, nu m-am mai putut stă­pâni. Am întors şi am mers înapoi cu maşina 50 de mile până la acea curbă. Bineînţeles, nu era niciun trup acolo, niciun semn de accident, nicio picătură de sânge în iarbă. Aşa că m-am simţit mai bine. Dar nu mai pot continua aşa. Cred că aţi avut dreptate. Bănuiesc că am nevoie de psihanaliză.

Aşa că George a reînceput terapia şi de data asta a continuat-o, deoarece obsesiile şi compulsiile au continuat şi ele. Timp de trei luni, în care ne-am văzut de două ori pe săptămâ­nă, el a avut încă multe astfel de gânduri. Majoritatea erau de­spre propria lui moarte, dar unele erau despre faptul că el era cauza morţii altcuiva sau că era acuzat de o anumită crimă. Şi de fiecare dată, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de obsesii, în cele din urmă George se dădea bătut şi se reîntorcea la scena în care îi apăruse pentru prima dată gândul, pentru a se elibera. Agonia lui a continuat.

În timpul acestor prime trei luni de terapie, am aflat trep­tat că George avea mai multe motive de îngrijorare decât ceea ce până atunci fuseseră doar nişte simptome. Viaţa lui sexuală, despre care îmi povestise că era în regulă, s-a dovedit foarte rea. Gloria şi cu el aveau relaţii sexuale odată la şase săptămâni şi atunci era vorba de un act violent, rapid, anima­lic, când amândoi erau beţi. S-a dovedit că „dispoziţiile rele" ale Gloriei durau săptămâni întregi. Am întâlnit-o şi am des­coperit că era foarte deprimată, plină de duşmănie la adresa lui George, pe care îl descria ca fiind „nătâng, slab şi smiorcăit". George, la rândul lui, a început încet să exprime resenti­mente puternice faţă de Gloria, pe care o vedea ca pe o femeie egoistă, total lipsită de capacitatea de a-l sprijini şi neiubitoare. El se înstrăinase complet de cei doi copii mai mari, Deborah şi George Junior. Simţea că Gloria era responsabilă pentru faptul că aceştia se întorseseră împotriva lui. Din întreaga familie, singurul cu care avea o relaţie bună era Christopher şi recunoştea că probabil îl răsfăţa pe băiat „pentru a-l ţine de­parte de ghearele Gloriei".

Deşi recunoscuse încă de la început faptul că nu avusese o copilărie ideală, pe măsură ce l-am împins să-şi amintească de ea, George a început încet să-şi dea seama că fusese mult mai înfricoşătoare şi distrugătoare decât îi plăcea să creadă. Putea să-şi amintească, de exemplu, că la a opta lui aniversare, tatăl lui i-a ucis pisoiul surorii lui. George stătea pe pat înainte de micul dejun, visând la cadourile pe care le-ar putea primi, când pisoiul a intrat rostogolindu-se în cameră. Tatăl a apărut imediat după aceea, nebun de furie, cărând după el o mătură. Pisica, se pare, făcuse mizerie pe covoraşul din camera de zi. Tatăl lui a început să bată pisoiul cu mătura într-un colţ al dormitorului până ce l-a omorât, în timp ce George se ghemuise în pat, strigându-i să se oprească. Acest lucru s-a în­tâmplat cu un an înainte ca tatăl lui să se interneze, în cele din urmă, în spital.

George şi-a amintit, de asemenea, că mama lui avea min­tea aproape la fel de deranjată ca şi soţul ei. Într-o noapte, pe când avea 11 ani, l-a ţinut treaz până în zori, forţându-l să se roage în genunchi pentru supravieţuirea pastorului lor, care avusese un atac de cord. George îl ura pe pastor şi ura Bise­rica Penticostală la care mama lui îl ducea în fiecare seară de miercuri şi vineri şi în toate duminicile, an de an. Îşi amintea de sentimentul nealinat de jenă şi ruşine pe care îl încerca atunci când mama lui „vorbea în limbi" şi tremura în extaz în timpul slujbelor, răcnind: „O, Iisuse!" Nici viaţa cu bunicii nu fusese atât de idilică pe cât dorea el să şi-o amintească. Era adevărat că fusese într-o relaţie caldă, tandră şi probabil salva­toare cu bunica lui, dar această relaţie părea că se află deseori în pericol. În timpul celor doi ani în care locuise cu bunicii — după ce tatăl lui fusese spitalizat — bunicul său o bătea pe bunica aproape în fiecare săptămână. De fiecare dată lui George îi era teamă că bunică-sa va fi ucisă. Deseori, îi era frică să plece de-acasă, simţind că într-un fel chiar prin pre­zenţa lui neputincioasă ar putea să prevină uciderea ei.

Era nevoie ca aceste fragmente de informaţii să fie smulse de la George. In mod repetat, el se plân­gea că nu vedea rostul unor discuţii atât de lungi asupra unor probleme aparent fără soluţie ale vieţii lui prezente şi asupra faptelor dureroase pe care şi le amintea din trecutul său.

    — Tot ce vreau, spunea el, este să scap de aceste idei şi compulsii. Nu pot să-mi dau seama cum faptul de a vorbi de­spre lucruri neplăcute care au avut loc şi cu care am termi­nat, mă va ajuta să scap de aceste simptome.

În acelaşi timp, George vorbea aproape fără încetare despre obsesiile şi compulsiile sale. Cu ocazia fiecărui nou „gând", el îl descria extrem de detaliat şi părea să se delecteze repo­vestind momentele de agonie în care hotăra dacă să se supu­nă sau nu compulsiei de a se reîntoarce. În scurt timp, a devenit clar faptul că George îşi folosea de fapt simptomele pentru a evita să se ocupe de multe dintre realităţile vieţii lui.

— Unul dintre motivele pentru care ai aceste simptome, i-am explicat, este acela că ele acţionează ca un ecran de fum. Eşti atât de ocupat să te gândeşti la obsesiile şi compulsiile tale şi să vorbeşti despre ele, încât nu ai timp să te gândeşti la problemele mai importante care le cauzează. Până când nu vei pune punct folosirii acestui ecran de fum şi până când nu te vei ocupa în profunzime de căsnicia ta mizerabilă şi de copilăria ta îngrozitoare, vei continua să fii torturat de aceste simptome.

De asemenea, a devenit clar faptul că George era la fel de ezitant în a se confrunta cu chestiunea morţii.

    — Ştiu că o să mor într-o zi, dar de ce să mă gândesc la asta? Este morbid. În plus, nu se poate face nimic în privinţa asta. Dacă mă gândesc la ea, tot nu se va schimba nimic.

Am încercat, fără prea mult succes, să-i arăt lui George că atitudinea lui era ridicolă.

    — De fapt, tu te gândeşti la moarte tot timpul, i-am spus. La ce crezi că se referă obsesiile şi compulsiile tale, dacă nu la moarte? Dar anxietatea ta la vremea asfinţitului? Este clar că urăşti asfinţiturile deoarece ele reprezintă moartea zilei, iar acest lucru îţi aminteşte de propria ta moarte. Eşti îngrozit de moarte. Este în regulă. Şi eu sunt. Dar tu încerci să eviţi spai­ma, în loc să te confrunţi cu ea. Problema ta nu constă în faptul că te gândeşti la moarte, ci în felul în care te gândeşti. Până când nu vei putea să te gândeşti la moarte — în ciuda spaimei de ea — în mod voluntar, vei continua să te gândeşti la ea involuntar, sub forma obsesiilor tale.

Dar oricât am încercat să vorbesc despre această chestiune, George nu se grăbea să se ocupe de problema fricii de moarte.

El era însă foarte grăbit să scape de simptomele pe care le avea. În ciuda faptului că prefera să vorbească despre ele, în loc să vorbească despre moarte sau despre înstrăinarea faţă de soţie şi copii, nu era nicio îndoială că George suferea foarte mult din cauza obsesiilor şi a compulsiilor. Începuse să mă sune de pe drum atunci când ele îi apăreau:

    — Doctore Peck, spunea el, sunt în Raleigh şi iar am avut parte de unul dintre acele gânduri ale mele acum două ore. I-am promis Gloriei că mă întorc la cină. Dar nu mai pot să ajung dacă mă întorc acolo unde am avut gândul. Nu ştiu ce să fac. Vreau să mă duc acasă, dar simt că trebuie să mă în­torc. Vă rog, doctore Peck, ajutaţi-mă. Spuneţi-mi ce să fac. Spuneţi-mi că nu mă pot întoarce. Spuneţi-mi că nu trebuie să cedez compulsiei.

De fiecare dată îi explicam răbdător lui George că nu-i voi spune ce să facă, eu nu aveam puterea să-i spun ce să facă, doar el avea puterea să ia decizii în ce-l priveşte şi nu era să­nătos pentru el să dorească să iau eu decizii în locul lui. Dar răspunsul meu nu avea niciun sens pentru el. La fiecare şedin­ţă, mă dojenea:

— Doctore Peck, ştiu că dacă mi-aţi fi spus că nu mă pot întoarce n-aş fi făcut-o. M-aş fi simţit mult mai bine. Nu în­ţeleg de ce nu vreţi să mă ajutaţi. Nu-mi spuneţi decât că nu e treaba dvs. să-mi spuneţi ce să fac. Eu de aceea tot vin să vă văd — să mă ajutaţi — şi dvs. nu o faceţi. Nu ştiu de ce sunteţi aşa de crud. Ca şi cum nici n-aţi vrea să mă ajutaţi. Îmi tot spuneţi că trebuie să-mi folosesc propria minte. Dar tocmai acest lucru nu pot să-l fac, nu înţelegeţi? Nu vedeţi durerea mea? Nu vreţi să mă ajutaţi? — se jeluia el.

Aşa au mers lucrurile săptămână după săptămână. Iar starea lui George se deteriora vizibil. A început să aibă diaree. A pierdut şi mai mult din greutate şi a început să arate din ce în ce mai tras la faţă. A devenit plângăcios. Se întreba dacă nu ar trebui să se ducă la un alt psihiatru. Eu în­sumi începusem să mă îndoiesc că tratez cazul în mod corect. Se părea că George va avea în curând nevoie să fie spitalizat. Dar apoi, brusc, ceva a părut să se schimbe.