O poveste a lui Voltaire (11)

Rugul
Setoc, plin de bucurie, îşi făcu din rob prietenul cel mai apropiat. Nu se mai putea lipsi de dânsul, tot aşa cum făcuse şi regele Babilonului; şi Zadig fu foarte fericit că Setoc nu era însurat. Descoperi în stăpânul lui o fire aplecată spre bine, multă dreptate şi cuminţenie. Nu-i plăcea însă că Setoc se închina oastei cereşti, adică soarelui, lunii şi stelelor, după vechile datini ale arabilor. Vorbea câteodată cu dânsul de asta, cu multă discreţie. Îi spuse că acestea sunt nişte corpuri ca toate celelalte şi că n-are rost să te închini lor, aşa cum n-are rost să te închini unui copac sau unei stânci.

    — Bine, spuse Setoc, dar acestea sunt nişte fiinţe veşnice de la care avem toate foloasele; ele însufleţesc natura; orânduiesc anotimpurile; şi sunt atât de departe de noi încât nu ne putem opri să nu le slăvim.

— Mai multe foloase aveţi, spuse Zadig, de la apele Mării Roşii care duc mărfurile voastre până în India. De ce n-ar fi şi marea tot atât de veche ca şi stelele? Şi dacă vă închinaţi la lucruri îndepărtate, atunci trebuie să vă închinaţi şi la Ţara Gangarizilor care e tocmai la capătul lumii.

— Nu, spuse Setoc, stelele sunt prea strălucitoare ca să nu mă închin lor.

Seara, Zadig aprinse o mulţime de făclii în cortul unde trebuia să stea la masă cu Setoc. Când intră stăpânul, Zadig se aruncă în faţa acestor bulzuri de ceară aprinsă şi le spuse:

— Veşnice şi strălucitoare lumini, îndurati-vă de mine!

După ce spuse acestea, se aşeză la masă fără să se uite la Setoc.

— Ce-i asta? spuse Setoc mirat.

— Fac ca dumneata, răspunse Zadig. Mă închin acestor făclii şi nu mă gândesc la stăpânul lor şi al meu.

Setoc pricepu înţelesul adânc al acestei pilde. Înţelepciunea robului său îi pătrunse sufletul. Nu mai aprinse tămâie în cinstea făpturilor şi se închină Fiinţei veşnice care le-a făcut.

Era pe atunci în Arabia o datină groaznică, venită la început din Sciţia, şi care, statornicindu-se în India prin mijlocirea brahmanilor, ameninţa să cuprindă tot Răsăritul. Când un om însurat murea, femeia lui, dacă voia să fie sfântă, îşi dădea foc în faţa lumii şi ardea pe trupul bărbatului ei. Asta era o sărbătoare mare care se chema rugul văduviei. Tribul în care se ardeau cele mai multe femei era cel mai bine văzut. Un arab din tribul lui Setoc tocmai murise şi văduva lui, numită Almona, care era foarte evlavioasă, făcu cunoscut tuturora ziua şi ceasul când avea să se arunce în foc, la sunetul tobelor şi a trâmbiţelor. Zadig îi arătă lui Setoc cât de primejdioasă era această datină pentru binele omenirii; erau lăsate să-şi dea foc o mulţime de văduve tinere care puteau să dea copii ţării sau măcar să-şi crească copiii pe care îi aveau. Îl convinse pe Setoc că, dacă era cu putinţă, trebuia numaidecât desfiinţată o datină atât de barbară. Setoc răspunse:

— De mai bine de-o mie de ani femeile au dreptul să se ardă pe rug. Cine va îndrăzni să schimbe o lege pe care timpul a consfinţit-o? Este ceva mai demn de respect decât un prost obicei învechit?

— Înţelepciunea este şi mai veche, spuse Zadig. Dumneata du-te de vorbeşte cu căpeteniile triburilor Eu mă duc să stau de vorbă cu văduva.

Zadig se duse la văduvă; şi după ce i se strecură în suflet lăudându-i frumuseţea, după ce îi spuse că era păcat să arunce în foc atâta farmec, îi lăudă statornicia și curajul.

— Mult trebuie să-l fi iubit pe bărbatul dumitale, spuse el.

— Eu? Deloc, răspunse cucoana arăboaică. Era un badaran, gelos, un om nesuferit. Cu toate acestea sunt hotărîtă să mă arunc pe rugul lui.

— Bănuiesc că trebuie să fie o mare plăcere să arzi de vie.

— O! e peste fire de îngrozitor, zise doamna, dar trebuie să fac aşa. Sunt credincioasă. Mi-aş pierde numele bun pe care îl am şi toată lumea ar râde de mine daca nu m-aş arde.

Zadig, după ce o convinse că se ardea pentru ochii lumii şi din vanitate, mai vorbi cu dânsa încă multă vreme, până când o făcu să îndrăgească puţintel viaţa și ajunse chiar să-i inspire oarecare bunăvoinţă şi faţă de cel care vorbea.

— Ce ai face, spuse Zadig, dacă vanitatea de-a te arde nu te-ar opri?

— Vai! spuse doamna, cred că te-aş ruga să mă iei de soţie.

Zadig era prea plin de amintirea Astartei, aşa încât se făcu că nu aude. Se duse apoi la căpeteniile triburilor, le spuse ce s a întâmplat şi-i sfătui să facă o lege prin care sa nu se dea voie unei văduve tinere să se ardă decât după ce a stat de vorbă între patru ochi cu un tânărr, timp de un ceas. De-atunci, nicio femeie nu s-a mai ars în Arabia. Şi asta se datora numai lui Zadig, care într-o singură zi desfiinţase o datină atât de crudă şi care dura de atâtea secole.

El era, deci, binefăcătorul Arabiei.

Cap10