marți, 10 septembrie 2013

O poveste a lui Voltaire (12)

Cina
Setoc, care nu se putea despărţi de omul acesta plin de înţelepciune, îl duse la iarmarocul cel mare de la Bassora, unde veneau cei mai mari negustori din toate părţile locuite ale pământului. Pentru Zadig fu o mare mângâiere să vadă atâta mulţime de oameni din felurite ţări, toți adunaţi în aceeaşi loc. I se părea că lumea este o mare familie care s-a strâns la Bassora. Chiar a doua zi stătu la masă cu un egiptean, un indian gangarid, un locuitor din tara chitailor, un grec, un celt şi alţi câtiva străini care, în desele lor călătorii la Golful Arabic, învăţaseră destul arăbeşte ca să poată vorbi. Egipteanul părea mânios:
   — Ce oraş păcătos şi Bassora! spunea el. Nimeni nu vrea să-mi dea o mie de uncii de aur, deşi vreau sa pun amanet cel mai de preț lucru din lume.
Cum asta? spuse Setoc. Ce vrei să pui amanet?
Trupul mătuşi-mii, spuse egipteanul; cea mai vrednică femeie din Egipt. Întotdeauna mergea cu mine. A murit pe drum şi am făcut din ea una din cele mai frumoase mumii pe care le avem. În țară la mine aş căpăta cât vreau dacă aş pune-o amanet. Mi se pare ciudat că aici nimeni nu vrea să-mi dea nici măcar o mie de uncii de aur pe un amanet aşa de sigur.
Şi egipteanul, mânios, se pregătea să mănânce o găină rasol, dar indianul, apucându-l de mână, spuse îndurerat:
Ce vrei să faci?
Să mănânc rasolul asta de găină, răspunse cel cu mumia.
Să nu cumva să faci aşa ceva, spuse gangaridul. S-ar putea foarte bine ca sufletul răposatei să fi trecut în trupul acestei găini şi cred că n-ai vrea să-ţi mănânci mătuşa. Să fierbi găinile înseamnă să jigneşti în chip vădit natura..
Ia mai slăbeşte-mă cu natura şi cu găinile dumitale, spuse egipteanul iute la mânie. Noi ne închinăm unui bou şi cu toate astea mâncăm carne de vită.
Vă închinaţi unui bou! Se poate aşa ceva? spuse omul de la Gange.
Se poate foarte bine, răspunse celălalt. De o sută şi treizeci şi cinci de mii de ani facem aşa ceva şi nimeni la noi nu găseşte că e rău.
Ha! O sută treizeci şi cinci de mii de ani! spuse indianul; socoteala asta e cam umflată. India e locuită abia de optzeci de mii de ani şi noi suntem strămoşii voştri; şi Brahma ne-a oprit să mâncăm boi înainte ca vouă să vă fi trecut prin cap să-i puneţi pe altar şi în frigare.
Dar cine e caraghiosul ăsta de Brahma de-l compari dumneata cu Apis? spuse egipteanul. Mă rog, ce a făcut aşa de straşnic Brahma al dumitale?
Brahmanul răspunse:
El i-a învăţat pe oameni să scrie şi să citească şi a născocit jocul de şah, răspândit pe tot pământul.
Te înşeli, spuse un chaldeean care şedea lângă dânsul. Aceste binefaceri se datoresc peştelui Oannes şi numai lui se cuvine să ne închinăm. Toată lumea vă va spune că a fost o fiinţă dumnezeiască, având coadă de aur şi cap frumos de om, şi că ieşea din apă ca să vină pe pământ şi să propovăduiască trei ceasuri pe zi. A avut mai mulţi copii, care au fost regi, după cum se ştie. Am acasă chipul lui zugrăvit, pe care îl cinstesc după cuviinţă. Puteţi să mâncati carne de vită cât vreţi. Dar este o mare nelegiuire să fierbi şi să frigi peşte. De altfel, amândoi sunteţi de obârşie prea puţin nobilă şi prea nouă ca să aveţi dreptate fată de mine. Naţia egipteană numără numai o sută treizeci şi cinci de mii de ani şi indienii nu se laudă decât cu optzeci de mii, în timp ce noi avem almanahuri de patru mii de secole. Ascultaţi-mă pe mine, lăsaţi nebuniile voastre şi am să vă dau la fiecare câte un chip de-al lui Oannes, frumos zugrăvit.
Un om din Cambaluc, luând cuvântul, spuse:
— Preţuiesc foarte mult pe egipteni, pe chaldeeni, pe greci, pe celți, pe brahmani, boul Apis, peştele Oannes cel frumos la chip; dar poate că Li sau Tien, cum vreţi să-l numiţi, preţuieşte tot aşa de mult cât boii şi peştii. Nu voi vorbi de țara mea; e mare cât Egiptul, Chaldeea şi India la un loc. Nu vorbesc de vechime pentru că e de ajuns să fii fericit şi pentru că a fi vechi e foarte puţin lucru. Dar fiindcă a venit vorba de almanahuri, eu spun numai atât, că toată Asia se slujeşte de almanahurile noastre şi că noi aveam almanahuri foarte bune înainte de-a fi ştiut cineva aritmetică în Chaldeea.
Habar n-aveţi de nimic! spuse grecul. Cum? Voi nu ştiţi că Haosul e părintele a tot ce există şi că forma şi materia au adus lumea în starea în care este?
Grecul vorbi multă vreme; dar îi tăie vorba celtul, care fiindcă băuse mult în timp ce ceilalţi se ciorovăiau, se crezu atunci mai savant decât ei şi spuse, înjurându-i pe toţi, că numai Teutah şi vâscul merită să fie preţuiţi; că avea întotdeauna vâsc în buzunar, că sciţii, strămoşii lui, erau singurii oameni cumsecade care au existat vreodată pe lume; ce-i drept, uneori mâncaseră oameni, dar asta nu însemna ca naţia lui să nu fie stimată; în sfârşit, să nu cumva să vorbească rău careva de Teutah, c-apoi îl învaţă el minte! Cearta se înteţea; Setoc se temea să nu se ia la bătaie între dânşii. Zadig, care tăcuse în timpul discuţiei, se ridică. Se întoarse mai întâi către celt, care era cel mai furios. Îi spuse că avea dreptate şi îi ceru nişte vâsc. Aduse laude grecului pentru elocinţa lui şi potoli minţile înfierbântate. Vorbi mai puţin cu omul din ţara chitailor, fiindcă fusese cel mai cuminte dintre toţi. Pe urmă le spuse:
Dumneavoastră, domnilor, vă certaţi degeaba, fiindcă aveţi toţi aceeaşi părere.
Zadig spuse celtului:
Nu-i aşa că dumneata nu slăveşti vâscul acesta, ci pe acela care a făcut vâscul?
Da, fără îndoială, răspunse celtul.
Şi dumneata, domnule egiptean, desigur că slăveşti într-un bou anumit pe acela care a făcut boii!
Da, spuse egipteanul.
Peştele Oannes, urmă Zadig, trebuie să rămână în urma aceluia care a făcut marea şi peştii.
— Negreşit, spuse chaldeeanul.
— Indianul, spuse Zadig, şi chitaiul admit ca şi dumneata un principiu al începutului. N-am înţeles prea bine lucrurile de seamă pe care le-a spus grecul, dar sunt sigur că şi el admite o Fiinţă superioară de care atârnă forma şi materia.
Grecul, pe care-l admirau, spuse că Zadig îi prinsese foarte bine cugetarea.
Prin urmare, spuse Zadig, aveţi toţi aceeaşi părere şi n-aveţi de ce să vă certaţi.
Toţi îl îmbrăţişară. Setoc, după ce îşi vându foarte scump marfa, se întoarse cu prietenul său Zadig la tribul lui. Zadig află aici că fusese judecat în lipsă şi osândit sa fie ars cu încetul.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!