O poveste a lui Voltaire (13)

Întâlnirea

În timp ce el era la Bassora, preoţii stelelor luaseră hotărârea să-l pedepsească. Giuvaerurile şi podoabele văduvelor tinere pe care le trimiteau să se ardă pe rug erau ale lor, după lege. Zadig, care îi păcălise aşa de cumplit, trebuia numaidecât ars. Aşadar, îl învinuiră pe Zadig că are păreri greşite despre oastea cerească; aduseră mărturie împotriva lui şi se jurară că l-au auzit spunând că stelele nu se culcă în mare. Această hulă îngrozitoare cutremură pe judecători. Fură cât pe ce să-şi rupă hainele de pe dânşii când auziră asemenea vorbe nelegiuite şi chiar şi le-ar fi rupt de-a binelea dacă Zadig ar fi avut cu ce să le plătească. Dar aşa, în durerea lor, ei se mulţumiră să-l osândească sa fie ars cu încetul. 

    Setoc, disperat, cu toată trecerea de care se bucura, nu izbuti să facă nimic pentru prietenul lui şi în curând se văzu silit să nu mai spună un cuvânt. Almona, văduva cea tânără, care prinsese acum multă dragoste de viaţă şi care datora asta lui Zadig, hotărî să-l scape de rug, convinsă fiind după cele spuse de dânsul că rugul e o ticăloşie. Nu vorbi cu nimeni de hotărârea ei. Zadig trebuia să fie ars a doua zi, aşa ca numai în noaptea asta mai putea să-l scape. Iată ce făcu Almona, ca o femeie miloasă şi deşteaptă ce era.

Se stropi cu miresme, îşi spori frumuseţea cu haine bogate şi frumoase şi se duse la marele preot al stelelor, cerând să fie primită. Când se găsi în faţa acestui bătrân venerabil, ea vorbi astfel:

- Tu, fiul cel mai mare al Ursei Mari, frate al laurului, văr cu Câinele Mare (aşa erau titlurile acestui preot), am venit să-ţi spun că sunt cuprinsa de o mare îndoială. Mi-e tare teamă că am săvârşit un păcat mare fiindcă nu m-am ars pe rugul scumpului meu soţ. Într-adevăr, ce aveameu de păstrat? Un trup pierilor şi care de pe acum s-a veştejit de-a binelea.

Spunând acestea, îşi suflecă lungile ei mâneci de mătase şi dădu la iveală două braţe goale, strălucitor de albe:

— Ce preţ poate să aibă asta!

Preotul, în gândul lui, găsi că asta avea mare preţ. Ochii lui vorbiră şi gura lui întări ce spuneau ochii: se jură că în viaţa lui nu văzuse braţe aşa de frumoase.

— Vai! îi spuse văduva, poate că braţele nu sunt aşa de urâte, dar sânul ai să mărturiseşti şi dumneata că nu merita atâta grijă din partea mea.

Şi dezveli sânul cel mai fermecător pe care l-a plăsmuit vreodată natura. Un boboc de trandafir pe un glob de fildeş n-ar fi părut alături de el decât o boabă de cârmâz pe o creangă de cimşir şi nişte miei proaspăt spălaţi ar fi părut alături cenuşii. Sânul, ochii ei mari şi negri care se uitau galeş, obrajii ei de purpură şi lapte, nasul ei care nu era ca turnul de pe muntele Libanului, buzele ei care erau ca un chenar de mărgean împrejmuind cele mai frumoase mărgăritare din marea Arabiei, toate acestea la un loc făcură pe moşneag să creadă că are douăzeci de ani. Începu să bolborosească cuvinte de dragoste. Almona, văzându-l aprins, îi ceru să-l ierte pe Zadig.

— Vai! spuse el, frumoasă doamnă, chiar dacă l-aş ierta eu, bunăvoinţa mea n-ar sluji la nimic; iertarea mai trebuie iscălită încă de trei preoţi.

— Iscăleşte deocamdată dumneata, spuse Almona.

— Bucuros, spuse preotul, numai să-mi dai dragostea dumitale drept preţ pentru îngăduinţa mea.

— Îmi faci prea mare cinste, spuse Almona. Numai fii bun şi vino la mine după apusul soarelui, când se iveşte pe cer steaua strălucitoare numită Şeat. Ai să mă găseşti pe o sofa trandafirie şi vei face ce vei putea cu slujitoarea dumitale.

Almona plecă ducând cu dânsa iscălitura şi lăsându-l pe moşneag plin de dragoste şi de neîncredere în puterile lui. El se îmbăie şi bău o licoare făcută din scorţişoară de Ceylon şi mirodenii rare din Tidor şi Ternat şi aşteptă nerăbdător să răsară steaua Şeat.

În vremea asta, Almona se duse la cel de-al doilea preot. Acesta o încredintă că soarele, luna şi toate focurile cerului nu erau decât nişte licurici fată de frumuseţea ei. Ea îi ceru să-l ierte pe Zadig şi el ceru ceva în schimb. Almona se lăsă convinsă şi-i dădu întâlnire celui de-al doilea preot la răsăritul stelei Algenib. Se duse apoi la al treilea şi la al patrulea preot, luând de la fiecare câte o iscălitură şi dându-le câte o întâlnire din stea în stea. Pe urmă trimise vorbă judecătorilor să vină la dânsa că are să le spună ceva de mare însemnătate. Judecătorii veniră. Ea le arătă cele patru nume, apoi le spuse cu ce pret vânduseră preoţii iertarea lui Zadig. Toţi veniră la ceasul hotărât. Fiecare dintre ei se miră foarte mult când îşi întâlni acolo confraţii şi mai ales când îi văzu pe judecători, de care se ruşinară toţi cumplit. Zadig scăpă astfel de la moarte. Setoc fu atât de încântat de iscusinţa Almonei, încât o luă de nevastă.

Cap12