O poveste a lui Voltaire (15)

Ochii albaştri

— Trupul şi inima… spuse regele lui Zadig.

La aceste cuvinte, babilonianul nu se putu opri să nu-l întrerupă pe măria-sa.

— Sunt recunoscător măriei-tale că n-ai spus spiritul şi inima. Numai de asta se vorbeşte în Babilon. Nu vezi decât cărţi în care e vorba de inimă şi de spirit, scrise de oameni care n-au nici una, nici alta. Dar te rog, măria-ta, urmează.

Nabusan urmă astfel:

    — Trupul şi inima sunt la mine sortite să iubească; cea dintâi dintre aceste două puteri are tot dreptul să fie mulţumită. Am în slujba mea o sută de femei, toate frumoase, binevoitoare, îndatoritoare, voluptoase chiar, sau, în sfârşit, prefăcându-se că sunt aşa faţă de mine. Inima mea e departe de a fi atât de fericită. Am văzut eu bine că regele Serendibului e copleşit de dezmierdări, dar că de Nabusan nimeni nu se sinchiseşte. Nu zic că femeile mele ar fi necredincioase; dar aş vrea să găsesc şi eu un suflet care să fie al meu. Aş da pentru o comoară ca asta cele o sută de frumuseţi peste ale căror farmece sunt stăpân. Caută şi vezi dacă printre aceste o sută de sultane poţi să-mi găseşti una de care să fiu sigur că mă iubeşte.

Zadig îi răspunse aşa cum îi răspunsese şi când fusese vorba de vistiernic.

— Măria-ta, lasă-mă să fac cum ştiu eu că-i mai bine. Dar îngăduie-mi mai întâi să folosesc ceea ce ai pus în galeria ispitei. Am să-ţi dau seamă de tot şi n-ai să pierzi nimic.

Regele îl lăsă să facă ce vrea. Zadig alese treizeci şi trei de gheboşi dintre cei mai urâţi pe care i-a putut găsi în Serendib, treizeci şi trei de copii de casă dintre cei mai frumoşi şi treizeci şi trei de bonzi dintre cei mai buni de gură şi mai zdraveni. Le dădu voie mai întâi să intre în cămările sultanelor; fiecare ghebos avea la el patru mii de galbeni, şi chiar din prima zi toţi gheboşii au fost fericiţi. Copiii de casă, care n-aveau altceva de dat decât pe ei înşişi, n-au izbândit decât după vreo două, trei zile. Bonzii au avut de furcă mai mult, dar, în sfârşit, treizeci şi trei de sultane evlavioase s-au dat lor. Regele, prin nişte ferestruici cu jaluzele care dădeau în fiecare cameră, văzu toate aceste încercări şi se minună. Din cele o sută de femei pe care le avea, nouăzeci şi nouă căzură chiar sub ochii lui.

Mai rămăsese una, tânără de tot, venită de curând, de care măria-sa încă nici nu se apropiase. Trimiseră la dânsa un ghebos, doi gheboşi, trei gheboşi, care îi oferiră până la douăzeci de mii de galbeni. Dar ea nu se lăsă şi nu se putu opri să nu râdă văzând cum gheboşii aceştia îşi închipuiau că banul îi face mai frumoşi. Se înfăţişară la dânsa doi copii de casă, cei mai frumoşi dintre toţi. Ea spuse că regele i se părea şi mai frumos. Veni la ea bonzul cel mai bun de gură, pe urmă cel mai îndrăzneţ. Ea spuse că cel dintâi era un palavragiu şi de însuşirile celui de al doilea nici nu se sinchisi.

— Inima e totul, zicea ea N-am să mă las niciodată ademenită nici de aurul unui ghebos, nici de frumuseţea unui tânăr, nici de momelile unui bonz, voi iubi numai şi numai pe Nabusan, fiul lui Nusanab, şi voi aştepta să binevoiască şi el să mă iubească.

Regele nu mai putea de bucurie, de uimire şi de dragoste. Îşi luă înapoi toţi banii care îi făcuseră pe gheboşi să izbutească şi îi dărui frumoasei Falida; aşa o chema pe fată. Îi dărui şi inima lui, pe care Falida o merita pe deplin. Niciodată floarea tinereţii n-a fost mai strălucitoare, niciodată vraja frumuseţii n-a fost mai deplină. Adevărul istoric nu ne îngăduie să trecem sub tăcere că Falida nu ştia să facă reverenţe cum trebuie, în schimb dansa ca o zână, cânta ca o sirenă şi vorbea ca o graţie; era plină de talente şi de virtuţi.

Nabusan, iubit, o adoră. Dar Falida avea ochi albaştri şi asta a fost pricina celor mai mari nenorociri. Era o lege străveche care oprea pe regi să iubească a femeie din acelea pe care grecii mai târziu le-au numit boopis(*). Marele bonz întocmise această lege cu peste cinci mii de ani înainte. Acest mare bonz înscrisese anatema ochilor albaştri în constituţia fundamentală a statului ca să poată lua amanta primului rege al Serendibului. Toată populaţia ţării îl mustră pe Nabusan. Toţi spuneau în gura mare că ultimele zile ale regelui au sosit, că ticăloşia era la culme, că natura întreagă era ameninţată de ceva cumplit; într-un cuvânt, că Nabusan, fiul lui Nusanab, iubea doi ochi mari şi albaştri. Gheboşii, vistiernicii, bonzii şi femeile brune umplură ţara de tânguirile lor.

Noroadele sălbatice care locuiesc la miază-noapte de Serendib se folosiră de această obştească nemulţumire şi năvăliră în ţinuturile blajinului Nabusan. El ceru supuşilor săi bani. Bonzii, care aveau jumătate din veniturile statului, se mulţumiră să ridice mâinile către cer şi nu voiră să le bage în lăzile lor ca să-l ajute pe rege. Făcură nişte rugăciuni, frumoase puse pe muzică şi lăsară statul pradă barbarilor.

— O, dragul meu Zadig, mă vei scoate tu din încurcătura asta cumplită? spuse îndurerat Nabusan.

— Cum să nu! zise Zadig. Măria-ta vei putea să ai cât vei voi din banii bonzilor. Lasă fără apărare ţinuturile unde sunt conacele lor şi apără-le numai pe ale tale.

Năbusan făcu aşa cum îi spusese. Bonzii veniră şi se aruncară la picioarele regelui rugându-l să le dea ajutor. Regele le răspunse cu o muzică frumoasă ale cărei cuvinte erau rugăciuni către cer pentru păstrarea moşiilor lor. Bonzii, în sfârşit, dădură bani şi regele isprăvi cu izbândă războiul. Astfel, Zadig, cu sfaturile lui înţelepte şi potrivite şi cu marile servicii pe care le adusese, atrăsese asupra lui duşmănia de neînchipuit a oamenilor celor mai puternici din ţară; bonzii şi femeile brune făcură jurământ să-l doboare; vistiernicii şi gheboşii nu-l cruţară nici ei. Îl făcură pe blajinul Nabusan să-l bănuiască. Serviciile aduse rămân la uşă şi bănuielile intră în casă, după cum spune Zoroastru. În fiecare zi se ivea vreo învinuire; cea dintâi e respinsă, a doua atinge, a treia răneşte, a patra ucide.

Speriat, Zadig, care dusese la bun sfârşit treburile prietenului său Setoc şi îi trimisese banii ce i se cuveneau, se gândi să plece din insulă şi se hotărî să se ducă să afle ce s-a întâmplat cu Astarte. «Fiindcă, spunea el, dacă rămân în Serendib, bonzii au să mă tragă în teapă. Dar unde să mă duc? În Egipt voi fi rob, în Arabia ars, în Babilon spânzurat. Şi totuşi trebuie să ştiu ce s-a întâmplat cu Astarte. Să plecăm şi să vedem ce-mi mai aduce soarta mea întunecată."
(*) Boopis - cu ochii ca de bou; prin extensiune, frumosi

Cap14