O poveste a lui Voltaire (18)

Vasiliscul

Ajuns la o pajişte frumoasă văzu mai multe femei care căutau ceva cu mare băgare de seamă. Îşi îngădui să se apropie de una dintre ele şi să întrebe dacă putea să aibă cinstea să le ajute în căutarea lor.

— Cu neputinţă, răspunse siriana; numai o femeie poate să atingă cu mâna ceea ce căutăm noi.

— Ciudat! zise Zadig. Aş îndrăzni să vă rog să-mi spuneţi ce lucru e acela pe care numai o femeie are voie să pună mâna.

     — Un vasilisc.

— Un vasilisc, doamnă? Şi pentru ce, mă rog, căutaţi un vasilisc?

— Are nevoie de el stăpânul nostru Ogul. Palatul lui e acolo, la capătul pajiştii, pe malul râului. Noi suntem roabele sale supuse. Stăpânul nostru Ogul e bolnav. Vraciul lui i-a spus să mănânce vasilisc fiert în apă de trandafiri; şi fiindcă e o vietate care se găseşte foarte rar şi numai o femeie poate s-o prindă, Ogul a făgăduit că va lua de soţie pe aceea dintre noi care îi va aduce un vasilisc. Şi acum lasă-mă, te rog, să caut, fiindcă vezi ce pagubă aş avea dacă tovarăşele mele mi-ar lua-o înainte.

Zadig lăsă pe siriană şi pe celelalte femei să caute mai departe vasiliscul şi îşi văzu de drum. Ajunse la un pârău şi dădu acolo de altă femeie, care şedea culcată în iarbă şi nu căuta nimic. Înfăţişarea ei părea falnică şi un văl îi acoperea faţa. Şedea întoarsă către apă şi ofta adânc. În mână ţinea un beţişor cu care scria nişte litere pe nisipul mărunt ce se întindea între iarbă şi pârău.

Zadig vru să vadă ce scria. Se apropie şi văzu litera Z şi pe urmă un A. Asta îl miră. Apoi văzu un D. Tresări. Uimirea lui fu fără seamăn când văzu ultimele două litere ale numelui său. Rămase câtva timp nemişcat. Apoi, rupând tăcerea cu glas şovăitor, spuse:

— O, doamnă, iartă unui străin, unui nenorocit, dacă îndrăzneşte să te întrebe prin ce întâmplare de mirare vede aici numele lui Zadig scris de dumnezeiasca-ţi mână?

La glasul lui, la vorbele lui, femeia îşi ridică vălul, se uită la Zadig, scoase un strigăt plin de dragoste, de uimire şi de bucurie şi, copleşită de atâtea emoţii felurite care-i năpădeau sufletul deodată, căzu leşinată în braţele lui.

Era Astarte, era regina Babilonului, cea pe care Zadig o adora şi pe care se mustra că o adoră, aceea din pricina căreia se tânguise atât şi de a cărei soartă fusese atât de îngrijorat. O clipă nu mai simţi nimic. Şi când îşi aţinti privirile în ochii Astartei, care se deschideau plini de tulburare şi de dragoste, spuse:

— O, puteri nemuritoare care stăpâniţi soarta bieţilor muritori, mi-o daţi înapoi pe Astarte? În ce clipe, în ce locuri, în ce stare o văd iarăşi?

Se aruncă în genunchi în faţa Astartei şi îşi lipi fruntea de pământ la picioarele ei. Regina Babilonului îl ridică şi-l aşeză lângă dânsa pe malul pârâului. De mai multe ori îşi şterse lacrimile care curgeau mereu. De zeci de ori începu să vorbească şi tot de atâtea ori plânsul îi tăie vorba. Îl întreba prin ce întâmplare s-au întâlnit şi îi lua vorba din gură cu alte întrebări, începea să povestească despre nenorocirile ei şi voia să le afle şi pe ale lui Zadig. În sfârşit, după ce amândoi îşi mai domoliră tulburarea din suflet, Zadig îi povesti în câteva cuvinte prin ce întâmplare se afla acum aici:

— Dar tu, nenorocită şi preavrednică regină, cum se face că te afli în aceste locuri îndepărtate, îmbrăcată ca o roabă şi în tovărăşia altor roabe care caută un vasilisc ca să-l fiarbă în apă de trandafiri după prescripţia unui vraci?

— În timp ce ele caută vasiliscul, spuse Astarte, am să-ţi spun tot ce am suferit şi tot ce iert cerului de când te-am văzut iarăşi. Ştii că regele, soţul meu, vedea cu ochi răi curtenia ta şi din această pricină a fuat într-o noapte hotărârea să te sugrume şi pe mine să mă otrăvească. Ştii cum cerul a îngăduit ca piticul meu cel mut să mă vestească despre porunca măriei-sale. Credinciosul Cador, după ce te-a silit să-mi dai ascultare şi să pleci, a intrat cu îndrăzneală la mine pe o uşă tăinuită. M-a luat şi m-a dus în templul lui Orosmad, unde fratele lui, magul, m-a închis într-o statuie uriaşă care stă cu picioarele în temelia templului şi în creştetul în acoperiş. Am fost acolo ca într-un mormânt, dar magul îmi dădea tot ce-mi trebuia. În zorii zilei, spiţerul regelui intră în odaia mea aducând o băutură făcută dintr-un amestec de măselariţă, opiu, cucută, spânz şi omag. Un ofiţer s-a dus la tine cu un ştreang de mătase albastră. Dar n-a găsit pe nimeni. Cador, ca să-l înşele mai bine pe rege, s-a dus la dânsul şi s-a prefăcut că ne învinovăţeşte pe amândoi. I-a spus că tu ai luat drumul Indiei şi că eu am plecat la Memfis. Regele a trimis slujitori să ne prindă.

Cei care mă căutau pe mine nu mă cunoşteau. Aproape numai ţie îmi arătasem chipul şi numai înaintea soţului meu şi din porunca lui. Slujitorilor li se spusese cum arătam la faţă şi ei m-au căutat după semnele pe care le aveau. Au dat la hotarele Egiptului de o femeie care semăna cu mine şi care poate era mai frumoasă. Femeia umbla în neştire şi plângea. Slujitorii au rrezut că ea era regina Babilonului şi au adus-o lui Moabdar. Greşeala lor l-a mâniat la început cumplit pe rege, dar după aceea, uitându-se mai bine la femeie, a găsit-o foarte frumoasă şi s-a potolit. Pe femeie o chema Misuf. Am aflat mai târziu că în limba egipteană asta înseamnă „frumoasa năzuroasă“. Aşa şi era într-adevăr. Dar era tot atât de iscusită pe cât era de năzuroasă. Misuf i-a plăcut lui Moabdar. L-a fermecat aşa de mult, că a luat-o de soţie. Atunci firea ei s-a arătat pe de-a-ntregul. A început să facă toate nebuniile ce-i treceau prin cap. A vrut să-l pună pe magul cel mare, care era bătrân şi suferea de podagră, să danseze înaintea ei; magul n-a vrut şi ea l-a prigonit după aceea cumplit. Pe urmă a poruncit marelui spătar să-i facă o plăcintă cu dulceaţă. Degeaba i-a spus marele spătar că el nu-i bucătar; a trebuit să-i facă plăcinta; şi a fost dat afară fiindcă plăcinta era arsă. Misuf a făcut spătar pe piticul ei şi pe un copil de casă l-a făcut cancelar. Aşa a ocârmuit ea Babilonul. Tuturor le părea rău după mine. Regele, care fusese destul de cumsecade până în clipa când voise să mă otrăvească şi să te sugrume, parcă şi-ar fi înecat toate însuşirile lui bune în dragostea nemaipomenită pe care o avea faţă de frumoasa năzuroasă. La sărbătoarea focului sfânt a venit la templu. L-am văzut rugându-se zeilor pentru Misuf, la picioarele statuii în care eram închisă. Am ridicat atunci glasul şi am spus:

— Zeii nu primesc rugăciunea unui rege care s-a făcut tiran şi care a vrut să omoare o femeie cuminte ca să se însoare cu o nebună.

Moabdar a fost atât de zguduit de vorbele acestea, încât i s-a tulburat mintea. Oracolul pe care-l dădusem şi tirania lui Misuf erau de ajuns să-l facă să-şi piardă minţile. N-a trecut mult şi a înnebunit.

Nebunia lui, care tuturor li s-a părut a fi o pedeapsă a cerului, a fost semnalul răscoalei. Poporul s-a ridicat cu arme. Babilonul, care multă vreme se scufundase în trândăvie şi huzur, ajunse câmpul de luptă al unui cumplit război civil. Am fost scoasă din statuia mea şi pusă în fruntea unuia din partide. Cador a plecat în grabă la Memfis ca să te aducă în Babilon. Prinţul Hyrcaniei, auzind veştile acestea triste, s-a întors cu oştire să întemeieze al treilea partid în Chaldeea. A purces la luptă împotriva regelui, care i-a ieşit înainte cu egipteanca lui nebună. Moabdar a murit ciuruit de lovituri.

Misuf a căzut în mâinile învingătorului. Nenorocirea mea a fost că am fost şi eu prinsă de o ceată de hyrcanieni şi dusă în faţa prinţului tocmai atunci când o aduceau şi pe Misuf. Ai să fii fără îndoială măgulit când ai să afli că prinţul a găsit că sunt mai frumoasă decât egipteanca; dar ai să fii necăjit când ai să afli că m-a păstrat pentru seraiul lui. Mi-a spus foarte hotărât că, îndată ce va isprăvi cu un război pe care mai avea să-l facă, se va întoarce la mine. Închipuie-ţi durerea mea! Legăturile mele cu Moabdar erau rupte, puteam să fiu a lui Zadig, şi acum iată-mă căzută în lanţurile acestui barbar! I-am răspuns cu toată mândria pe care mi-o dădeau rangul meu şi sentimentele mele. Auzisem mereu că cerul dădea fiinţelor de felul meu anumite însuşiri de măreţie care, cu o vorbă sau o privire, scufundau în umilinţa celui mai adânc respect pe îndrăzneţii care cutezau să înfrângă acest respect. Am vorbit ca o regină, dar el s-a purtat cu mine parcă aş fi fost o fată în casă. Hyrcanul nici n-a catadicsit să stea de vorbă cu mine şi a spus harapului său hadâmb că eram obraznică, dar frumoasă. Îi porunci să aibă grijă de mine şi să mă pună la dieta favoritelor ca să mi se frăgezească obrazul şi să fiu vrednică de bunăvoinţa lui atunci când va avea prilejul să mă cinstească cu dânsa.

I-am spus că am să mă omor. El mi-a răspuns râzâd că nu se omoară nimeni pentru atâta lucru, că e obişnuit el cu de-alde astea şi a plecat ca un om care a pus un papagal în colivie. Iată în ce stare se găsea cea mai mare regină a lumii şi, mai mult decât atât, o inimă care era a lui Zadig!

La vorbele acestea Zadig se aruncă la picioarele ei, scăldându-i-le în lacrimi. Astarte îl ridică cu dragoste şi urmă:

— Eram în stăpânirea unui barbar şi rivala unei nebune cu care eram închisă. Misuf mi-a povestit întâmplarea ei din Egipt. După felul cum te zugrăvea, după timpul când se petrecuseră toate acestea, după cămila pe care călătoreai, după toate amănuntele mi-am dat seama că Zadig se bătuse pentru dânsa. Am fost încredinţată că erai la Memfis şi m-am hotărât să plec şi eu într-acolo. “Uite ce, Misuf, i-am spus eu: tu eşti mult mai nurlie decât mine şi ai să-l desfătezi mai bine decât mine pe prinţul Hyrcaniei. Ajută-mă să scap de aici; ai să domneşti singură şi ai să mă faci fericită, iar tu ai să te descotoroseşti de o rivală.“ Misuf pregăti împreună cu mine fuga mea de acolo. Şi am plecat împreună cu o roabă epipteancă.

Eram acum aproape de Arabia, când un tâlhar vestit numit Arbogad m-a răpit şi m-a vândut unor negustori care m-au adus aici, în palatul în care locuieşte Ogul Acesta m-a cumpărat fără să ştie cine sunt. E un desfrânat care nu se gândeşte decât să benchetuiască şi care crede că Dumnezeu l-a lăsat pe lume ca să dea ospeţe. Se înăbuşă de gras ce-i. Vraciul lui, care nu prea are trecere pe lângă dânsul când mistuie bine, face din el ce vrea atunci când a mâncat prea mult. Acum i-a băgat în cap că are să se vindece cu un vasilisc fiert în apă de trandafiri. Ogul a făgăduit mâna lui acelei roabe care îi va aduce un vasilisc. După cum vezi, le las să se ostenească, să fie vrednice de această cinste şi niciodată n-am avut mai puţină poftă să găsesc un vasilisc decât acum când cerul mi-a îngăduit iarăşi să te văd.

Şi atunci Astarte şi Zadig îşi spuseră unul altuia tot ce sentimentele lor mult timp înăbuşite şi tot ceea ce necazurile şi dragostea lor erau în stare să inspire unor inimi alese şi pasionate; şi duhurile care priveghează dragostea duseră vorbele lor până în târâmul Venerei.

Femeile se întoarseră la Ogul fără să fi găsit ceva. Zadig se duse la dânsul şi îi spuse:

— Fie ca sănătatea fără moarte să se pogoare din cer şi să-ţi oblăduiască zilele! Sunt vraci. Am auzit că eşti bolnav şi am venit repede la domnia-ta şi ţi-am adus un vasilisc fiert în apă de trandafiri. Dar nu fac asta ca să mă însor cu domnia-ta. Nu-ţi cer decât să dai drumul unei tinere roabe din Babilon pe care o ai de câteva zile; şi sunt gata să rămân eu rob în locul ei daca n-am norocul să-l vindec pe falnicul Ogul.

Ogul se învoi. Astarte plecă la Babilon cu slujitorul lui Zadig, făgăduindu-i să-i trimită de îndată o ştafetă ca să-i dea de ştire ce s-a mai întâmplat pe acolo. Îşi luară rămas bun unul de la altul cu aceeaşi dragoste cu care se văzuseră iarăşi după atâta vreme. Clipa în care întâlneşti din nou pe un om şi clipa în care te desparţi de dânsul sunt cele două mari epoci ale vieţii, aşa cum se spune în cartea Zend-Avestei. Zadig iubea pe regină aşa cum se jura că o iubeşte şi regina îl iubea pe Zadig mai mult decât spunea.

Zadig îi spuse lui Ogul aşa:

— Preacinstite domnule, vasiliscul meu nu se mănâncă. Virtutea lui trebuie să intre în domnia-ta prin pori. L-am pus într-un burduşel de piele subţire, bine umflat. Domnia-ta trebuie să împingi burduşelul asta din toate puterile, iar eu să ţi-l arunc înapoi de câteva ori; după câteva zile de dietă, ai să vezi ce poate meşteşugul meu.

În prima zi, Ogul, cu sufletul la gură, crezu ca moare de oboseală. A doua zi fu mai puţin ostenit şi dormi mai bine. Într-o săptămână îşi căpătă iarăşi vlaga, sănătatea, uşurinţa din anii cei mai străluciţi ai vieţii lui.

— Ai jucat mingea şi ai fost cumpătat, îi spuse Zadig. Află că în natură nu este niciun vasilisc, că eşti totdeauna sănătos dacă eşti cumpătat şi lucrezi şi că meşteşugul de-a ţine împreună necumpătarea şi sănătatea este un meşteşug tot aşa de himeric ca şi piatra filosofală, astrologia judiciară şi teologia magilor.

Vraciul lui Ogul, văzând cât de primejdios era omul acesta pentru medicină, se înţelese cu spiţerul ca să-l trimită pe Zadig să caute vasilisci pe lumea cealaltă. Şi iată că, după ce totdeauna fusese pedepsit pentru că făcuse bine, acum era cât pe ce să piară pentru că vindecase un boier mâncăcios. Zadig fu poftit ta un ospăţ straşnic. Aveau de gând să-l otrăvească la al doilea fel de bucate. La felul întâi veni o ştafetă de la Astarte. Zadig se sculă de la masă şi plecă de îndată. „Când te iubeşte o femeie frumoasă, spune marele Zoroastru, ieşi totdeauna din încurcătură.”

Cap17