Somnul de veci (26)

DOUĂZECI ȘI ȘASE

— Dă-mi banii.

Motorul Plymouthului cenuşiu vibra sub vocea ei, iar ploaia răpăia deasupra. Lumina violetă de pe vârful turnului clădirii Bunocks, colorat în verde, se vedea departe deasupra noastră, senină şi retrasă de oraşul întunecat şi umed. Întinse mâna înmănuşată în negru şi i-am dat bancnotele. Se aplecă să le numere sub lumina slabă a tabloului de bord. O poşetă se deschise cu un zgomot metalic şi se închise cu acelaşi zgomot. Un oftat uşor muri pe buzele ei. Se lăsă spre mine.

— Mă car, detectivule. Am întins-o. Ăştia sunt bani ca să mă pot căra, şi numai Dumnezeu ştie ce mare nevoie am de ei. Ce s-a întâmplat cu Harry?

— Ţi-am spus c-a fugit. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a aflat Canino de el. Uită-l pe Harry. Am plătit şi vreau informaţiile.

— Ai să le primeşti. Joe şi cu mine am plecat cu maşina, acum două săptămâni, într-o duminică, să ne plimbăm pe Bulevardul Foothill. Era târziu, se aprindeau luminile şi bulevardul era ticsit de maşini. Am trecut pe lângă o limuzină cafenie şi-am văzut fata de la volan. Alături de ea se afla un bărbat, un bărbat brunet şi scund. Fata era blondă, o mai văzusem. Era nevasta lui Eddie Mars. Tipul era Canino. Nu-l puteai uita pe nici unul dintre ei dacă i-ai văzut vreodată. Joe a urmărit maşina, mergând el înainte. Se pricepea la asta. Canino, câinele de pază, o scotea la aer. Cam la un kilometru de Realito, drumul coteşte spre poalele dealurilor. În sud e ţinu­tul portocalilor, dar înspre nord e sterp ca în curtea din dos a iadului, şi lipită de dealuri se găseşte o fabrică de cianură, unde se prepară materiale pentru dezinfectare. Exact lângă marginea şoselei e un mic garaj şi un atelier de vopsit maşini, unde lucrează un anume Art Huck. Probabil, un loc de vândut maşini furate. În spatele atelierului e o casă de lemn, îndă­rătul căreia se întind doar poalele dealurilor şi recolta de pietre sterpe, iar la vreo trei kilometri depărtare, fabrica de cianură. În casa aceea e ascunsă doamna Mars. Au apucat-o pe acolo. Joe a cotit, s-a întors, şi-am văzut maşina luând-o pe drumul unde se afla casa de lemn. Am rămas cam o jumătate de oră, urmărind maşinile care treceau pe alături. Nimeni n-a revenit. Când s-a întunecat bine, Joe s-a strecu­rat până în apropiere şi-a tras cu ochiul. A zis c-a văzut lumină în casă, a auzit un radio care mergea, iar în faţa casei doar o maşină, limuzina cafenie. Aşa c-am plecat.

Se opri din vorbit şi-am ascultat sfârâitul cauciucurilor pe Bulevardul Wilshire. Am spus:

— Ar fi putut să-şi schimbe domiciliul de atunci, dar dacă asta-i ce-ai de vânzare... n-am ce face. Eşti sigură că o cunoşti?

— Dacă o vezi o dată, n-ai s-o confunzi a doua oară. La revedere, poliţistule, şi doreşte-mi noroc. Am avut mare ghinion.

— Fii serioasă, i-am răspuns, şi m-am îndreptat pe stradă spre propria mea maşină.

Plymouthul cenuşiu porni înainte, acceleră, apoi trecu fulgerător colţul de la Sunset Place. Zgomotul motorului se stinse, iar odată cu el blonda Agnes dispăru pentru totdeauna, în ce mă priveşte. Trei bărbaţi muriseră, Geiger, Brody şi Harry, iar femeia pleca în ploaie cu cei două sute de dolari ai mei în poşetă şi fără o zgârietură. Am apăsat pe ambreiaj şi-am apucat-o spre centru ca să mănânc. Am luat o masă bună. Şaizeci de kilometri în ploaie nu-i o glumă şi speram să ajung repede la destinaţie.

Am condus spre nord, peste fluviu, spre Pasadena, prin Pasadena, şi aproape imediat am ajuns în livezile de portocali. În lumina farurilor, aversele de ploaie se transformau într-o spumă solidă albă. Ştergătoarele de pe parbriz cu greu reuşeau să cureţe geamul destul pentru a vedea prin el. Dar nici măcar bezna îmbibată de apă nu reuşea să ascundă alinierea impecabilă a portocalilor, alunecând în noapte pe lângă maşină, ca nişte ţăruşi nesfârşiţi.

Maşinile treceau cu scrâşnituri de cauciucuri gata să se rupă, aruncând jerbe de spumă murdară. Şo­seaua înainta brusc printr-un orăşel plin de între­prinderi de ambalat şi de depozite, mărginite de ram­pele de descărcare ale căii ferate. Livezile se răreau şi dispăreau cu totul spre sud, iar drumul se căţăra, şi se făcu frig, iar spre nord, dealurile întunecate se ghemuiau şi mai mult unul într-altul, trimiţând un vânt tăios, ce biciuia costişele. Apoi, din beznă, se iviră slab în aer două lumini galbene şi aburite, iar între ele o reclamă de neon: „Bine aţi venit la Realito”. Case de lemn răzleţe, retrase mult de la strada principală largă, apoi, brusc, un mănunchi de maga­zine, luminile unui drugstore în dosul unor geamuri aburite, un grup compact de maşini în faţa unui cinematograf, pe un colţ clădirea întunecată a unei bănci, cu un ceas proeminent deasupra trotuarului şi un pâlc de oameni în ploaie, uitându-se la ferestrele băncii, de parcă ar fi fost un spectacol. Am condus mai departe. Câmpiile pustii mă încadrară din nou. Fatalitatea a dirijat întreaga afacere. Dincolo de Realito, cam la vreun kilometru şi jumătate, şoseaua făcea o curbă, iar ploaia m-a înşelat şi m-am apropiat prea mult de drumul nepavat de alături. Cauciucul din faţă, din dreapta, se dezumflă cu un fâsâit furios. Înainte de-a putea opri, cauciucul din dreapta, din spate, îl urmă. Am frânat violent, jumătate pe şoseaua asfaltată, jumătate pe drumul de pământ bătut, am coborât şi-am aprins o lanternă ca să văd ce s-a întâmplat. Aveam două cauciucuri sparte şi doar unul de rezervă. Capătul turtit al unei ţinte groase şi galvanizate mă privea ironic din cauciucul din faţă. Marginea şoselei era plină de ţinte. Fuseseră mătu­rate de pe şosea, dar nu suficient de departe.

Am stins lanterna şi-am rămas pe loc, respirând ploaia şi cu privirea pe o cale laterală, de unde se vedea o lumină galbenă. Mi se părea că provine de la o lucarnă. Lucarna putea să fie a unui garaj, garajul putea fi ţinut de un oarecare Art Huck, iar alături s-ar fi putut afla o casă de lemn. Mi-am vârât bărbia în guler şi-am pornit spre lumină, apoi m-am întors, am scos de la bord permisul de condu­cere şi l-am vârât în buzunar. M-am aplecat şi mai mult sub volan. În dosul unei bucăţi de piele, chiar sub piciorul drept cum stăteam în maşină, se găsea o ascunzătoare. Înăuntru, două pistoale. Unul aparţinuse băiatului lui Eddie Mars, lui Lanny, iar celălalt era al meu. L-am luat pe-al lui Lanny. Fusese, cu siguranţă, mult mai folosit decât al meu. L-am băgat cu ţeava în jos în buzunarul dinăuntru al hainei şi-am pornit pe drumul lateral.

Garajul se afla la o sută de metri de şoseaua princi­pală. Un zid lateral fără ferestre mărginea şoseaua. Am aprins rapid lanterna şi l-am luminat: „Art Huck – Reparaţii de motoare şi atelier de vopsit maşini”. Am chicotit, apoi figura lui Harry Jones mi se înălţă înainte şi m-am oprit din chicotit. Uşile garajului erau închise, dar pe dedesubt se strecura o dâră de lumină, la îmbucătura celor două uşi. Am trecut mai departe. Casa de lemn se găsea acolo, cu cele două ferestre din faţă luminate şi cu jaluzelele trase. Era aşezată destul de departe de şosea, în spatele câtorva arbori. Înaintea casei, pe aleea cu pietriş, am văzut o maşină. Era întunecată, neclară, dar ar fi putut fi limuzina cafenie şi-ar fi putut apar­ţine domnului Canino. Stătea ghemuită liniştit în faţa verandei strâmte de lemn.

Se vede că îi îngăduia doamnei Mars să ia din când în când maşina pentru o plimbare, cu el alături, pro­babil cu o armă în mînă. Fata pe care Rusty Regan ar fi trebuit s-o ia în căsătorie, fata pe care Eddie Mars nu reuşise s-o ţină pentru el, fata care nu fugise cu Regan. Ce simpatic om domnul Canino.

M-am întors încet până la garaj şi-am buşit în uşa de lemn cu podul palmei. Se lăsă o tăcere bruscă, grea ca tunetul. Lumina dinăuntru se stinse. Am rămas pe loc rânjind şi lingându-mi picăturile de ploaie de pe buze. Am luminat cu lanterna mijlocul uşii. Am rânjit la cercul alb de lumină. Mă aflam unde dorisem.

— Ce pofteşti?

— Deschide. Mi s-au spart două cauciucuri pe şosea şi n-am unul decât de rezervă. Dă-mi o mână de ajutor.

— Regret, domnule. Am închis. Realito e la un kilometru şi jumătate la apus. Încercaţi mai bine acolo.

Nu mi-a plăcut. Am lovit şi mai tare eu piciorul în uşă. Am continuat să buşesc. Dinăuntru se auzi o altă voce, o voce ca un tors de pisică sau ca un mic dinam după un perete. Această voce mi-a plăcut. Spuse:

— Un tip deştept, nu? Deschide, Art.

Un zăvor hârâi şi uşa se întredeschise înăuntru. Am luminat o secundă cu lanterna o faţă suptă. Apoi un obiect lucitor coborî fulgerător şi-mi zvârli lanterna din mînă. O armă se îndreptă spre mine. M-am aplecat pe pământul umed unde lanterna con­tinua să ardă, şi-am ridicat-o.

— Stinge lanterna, şefule, spuse vocea ursuză. Aşa ajung unii să fie răniţi.

Am stins lanterna şi mi-am îndreptat trupul. În garaj se aprinse o lumină şi apăru silueta unui om înalt, îmbrăcat într-o salopetă. Se trase îndărăt din uşa deschisă, cu o armă întinsă spre mine.

— Intră şi închide uşa, străine. O să vedem ce-i de făcut.

Am păşit înăuntru şi-am închis uşa în urmă. M-am uitat la omul supt la faţă, dar nu şi la celălalt care stătea în umbră, tăcut, lângă banc. Garajul mirosea dulceag şi sinistru, a vopsea fierbinte de piroxilină.

— Nu eşti in toate minţile? mă dojeni omul supt la faţă. Azi la prânz a fost jefuită o bancă la Realito.

— Scuzaţi-mă, am spus, amintindu-mi de oamenii care se zgâiau la clădirea băncii în ploaie. N-am jefuit-o eu. Sunt străin pe aici.

— Ei, asta-i bună, zise el posac. Unii zic că-i opera a doi vagabonzi tineri şi că i-au încolţit undeva pe dealuri.

— Splendidă noapte ca să se ascunzi, am spus. Presupun că ei au aruncat ţintele. Am cules câteva. Am crezut că-i opera voastră fiindcă nu vă merg afacerile.

— Nu te-a pocnit nimeni peste mutră? mă întrebă scurt omul supt la faţă.

— Nu unul de talia ta.

Din umbră, vocea felină spuse:

— Lasă ameninţările, Art. Tipul ăsta a avut un accident. Conduci un garaj, nu?

— Mulţumesc, i-am spus, fără să mă uit la el nici de data asta.

— Perfect, perfect, bombăni omul în salopetă.

Îşi vârî revolverul într-o crăpătură din salopetă, îşi muşcă încheietura unui deget, urmărindu-mă gânditor pe deasupra. Mirosul vopselei de piroxilină era greţos ca eterul. Într-un colţ, sub un bec, se afla o limuzină mare, nou-nouţă, având lângă bara de şoc un pistol de stropit vopseaua.

M-am uitat de data asta la omul de lângă banc. Era scund, îndesat şi cu umeri puternici. Avea o faţă rece şi ochi reci şi întunecaţi. Purta un impermea­bil cafeniu, de antilopă, cu cordon, pătat rău de ploaie. Pălăria cafenie îi stătea aplecată şmechereşte. Se sprijini de banc şi mă măsură fără grabă, fără interes, ca şi cum s-ar fi uitat la o halcă de carne rece. Poate că aşa îi considera pe ceilalţi oameni.

Mă măsură încet cu ochii lui întunecaţi, apoi îşi privi unghiile pe rând, ţinându-le în lumină şi studiindu-le cu grijă, aşa cum îl învăţase Hollywoodul s-o facă. Vorbi cu ţigara în gură:

— Ţi s-au spart două cauciucuri, ai? E groaznic. Credeam că s-au măturat ţintele.

— Am derapat puţin la curbă.

— Ai zis că eşti străin de oraş!

— În trecere. În drum spre Los Angeles. Cât e de departe?

— Şaizeci de kilometri. Pare mai mult pe vre­mea asta. De unde eşti, străinule?

— Din Santa Rosa.

— Ai venit pe drumul mai lung, nu? Prin Tahoe şi Lone Pine?

— Nu prin Tahoe. Prin Reno şi Carson City.

— E totuşi un drum mai lung.

Un zâmbet slab îi încreţi buzele.

— E vreo lege că nu pot veni pe acolo? l-am întrebat.

— Hm? Nu, fireşte. Cred că-ţi închipui că suntem curioşi. Numai fiindcă a avut loc spargerea. Ia un cric şi schimbă-i cauciucurile, Art.

— Sunt ocupat, bombăni omul supt la faţă. Am de lucru. Trebuie să vopsesc maşina asta. Şi, dacă ai băgat de seamă, plouă.

Omul în cafeniu răspunse amabil:

— E prea umed ca să vopseşti maşina ca lumea, Art. Du-te şi schimbă-i cauciucurile.

— Cauciucurile din faţă şi cel din spate, în partea dreaptă. Poţi să-l pui pe cel de rezervă în locul unuia, dacă ai treabă, am spus.

— Ia două cricuri cu tine, Art, zise omul în cafe­niu.

— Ascultă... începu să protesteze Art.

Omul în cafeniu îşi mişcă ochii şi se uită la Art lung, blând şi calm, apoi îşi coborî din nou privirea, aproape timid. Nu mai vorbi. Art se clătină, ca lovit de o pală de vânt. Merse împleticit până în colţ, îmbrăcă un impermeabil de cauciuc peste salopetă şi îşi puse pe cap o pălărie largă de cauciuc. Înşfăcă o cheie şi un cric şi împinse spre uşă un cărucior cu scule.

Ieşi tăcut, lăsând uşa întredeschisă. Ploaia năvăli înăuntru. Omul în haine cafenii se îndreptă agale spre uşă, o închise, apoi reveni la fel de agale la banc şi se aşeză cu şoldurile exact unde stătuse mai înainte. Aş fi putut să-l atac atunci. Eram singuri. Nu ştia cine eram. Mă privi superficial, îşi aruncă ţigara pe ciment şi o stinse călcând pe ea şi fără să se uite în jos.

— Sunt sigur că n-ai să refuzi o băutură, zise el. Udă-te pe dinăuntru, cum ai fost udat pe dinafară.

Apucă o sticlă de pe masa din spatele lui, o aşeză pe marginea mesei, cu două pahare alături. Turnă o porţie bună în fiecare pahar şi îmi dădu unul.

M-am apropiat nepăsător şi-am luat paharul. Amintirea ploii îmi persista încă rece pe faţă. Miro­sul vopselei încinse îmbâcsea aerul stătut din garaj.

— Art, ăsta, zise omul în cafeniu, e ca toţi me­canicii. Totdeauna lucrează la ceva care ar fi trebuit să fie gata săptămâna trecută. Faci o călătorie de afaceri?

Am mirosit cu atenţie băutura. Mirosea a whisky. Înainte de-a o bea, l-am urmărit cum înghite o parte dintr-a lui. Am plimbat băutura pe limbă. Nu avea cianură. Am golit păhărelul, l-am pus lângă al lui şi m-am îndepărtat.

— Oarecum, am răspuns.

M-am dus până la limuzina pe jumătate vopsită, lângă a cărei bară de şoc se afla un pistol mare de vopsit. Ploaia cădea violent pe acoperişul turtit. Art se găsea în ploaie şi blestema.

Omul în cafeniu se uită la limuzină.

— N-avea de vopsit decât uşile, zise el în treacăt, iar vocea lui felină deveni şi mai moale din pricina băuturii. Individul avea însă sfanţi, iar şoferului îi trebuiau câţiva dolari. Ştii cum se întâmplă.

— Din doi, doar unul e fraierul, i-am răspuns.

Buzele mi se uscaseră. Nu voiam să vorbesc. Am aprins o ţigară. Doream să-mi schimbe cauciucu­rile. Minutele treceau în vârful picioarelor. Omul în cafeniu şi cu mine eram doi străini care ne întâlnisem din întâmplare, privindu-ne unul pe altul peste cada­vrul micului Harry Jones. Numai că omul în cafeniu n-o ştia încă.

Afară se auziră paşi pe pietriş şi uşa se deschise. Lumina lovi rafalele de ploaie le şi transformă în sârme argintii. Art împinse posac din greu înăuntru două cauciucuri pline de noroi, închise uşa cu picio­rul şi dădu drumul unuia dintre cauciucuri într-o parte. Mă privi cu un aer fioros.

— Să ştii că ţi-ai ales un loc grozav ca să fixez cricurile, mă repezi el.

Omul în cafeniu râse şi scoase din buzunar un fişic de monede de cinci cenţi, şi-l aruncă în sus şi în jos în palmă.

— Nu mai trăncăni atât, răspunse el scurt. Aran­jează cauciucurile!

— Le aranjez, nu vezi?

— Atunci nu te mai tot plânge din pricina lor.

— Asta-i bună!

Art îşi trase de pe el impermeabi­lul de cauciuc, îşi scoase pălăria şi le aruncă la întâmplare. Întinse un cauciuc sus pe un calapod şi smulse cu răutate anvelopa. Scoase camera şi puse un petec la rece. Strâmbându-se mai departe, păşi până la zidul de lângă mine, luă un furtun de pompat aer, umflă camera destul ca să devină rotundă şi dădu drumul vârfului de metal al furtunului, care se lovi de zidul văruit.

Stăteam şi mă uitam la fişicul de monede care dansa în mâna lui Canino. Tensiunea nervoasă mă părăsise. Am întors capul şi l-am urmărit pe me­canicul supt la faţă cum aruncă în sus camera um­flată cu aer şi cum o prinde cu mâinile deschise larg de fiecare parte a ei. O cercetă acru, se uită la un butoi mare, de tablă galvanizată, plin cu apă mur­dară, ce se afla într-un colţ şi bombăni.

Aranjamentul dintre ei doi trebuie să fi fost per­fect. N-au schimbat niciun semnal, nicio privire semnificativă, niciun gest care să fi avut un sens anume. Omul tras la faţă ţinea sus camera umflată şi se uita atent la ea. Se întoarse pe jumătate, făcu un pas mare şi rapid şi mi-o vârî peste cap şi peste umeri, un lasso perfect.

Sări în spatele meu şi se lăsă cu putere peste cameră. Greutatea lui mă apăsa pe piept şi îmi mo­bilizase partea superioară a braţelor strânse de trup. Îmi puteam mişca mâinile, dar nu reuşeam să ajung la revolverul din buzunar.

Omul în cafeniu se îndreptă aproape dansând spre mine de-a curmezişul încăperii. Mâna i se strânsese pe fişicul cu monede. Se apropie de mine fără să scoată un sunet, fără nici o expresie pe figură. M-am aplecat înainte şi-am încercat să-l ridic pe Art de la pământ.

Pumnul cu fişicul greu trecu printre mâinile mele întinse ca o piatră printr-un nor de praf. Un mo­ment am rămas năucit de lovitură, luminile se clătinară iar lumea vizibilă îmi dispăru dinaintea ochilor, deşi era încă acolo. Mă lovi din nou. Nu mai sim­ţeam nimic în cap. Lumina orbitoare se intensifică. Nu mai vedeam decât o lumină albă violentă şi dure­roasă. Apoi s-a făcut o beznă în care un obiect roşu se răsucea ca un filament sub microscop. Apoi n-am mai văzut nimic orbitor sau răsucit, ci doar bezna şi golul şi am auzit un foşnet de vânt şi o prăbuşire ca a unor arbori mari.

Cap25