Gelsomino in tara mincinosilor(16)

Bananito, ministrul regelui, în dizgraţie cade, dar ştiţi pentru care motive neroade?

Şeful gărzii nu era un nătîng, ci, dimpotrivă, un ins de o viclenie cum nu întîlneşti la orice pas.

„Omul acesta, calcula el în timp ce-l însoţea pe Bananito către palatul regal, preţuieşte tot atîta aur cîtă greutate are, ba poate chiar cîteva chintale peste. Şi întrucît casa mea de fier e destul de încăpătoare, ce noimă ar avea ca atîtea kilograme de aur să nu ni­merească în ea? De-abia ar fi să stea la răcoare şi la adăpost de şoareci. Negreşit că regele îmi va da o frumoasă răsplată pentru fapta mea."

Totuşi speranţele lui fură spulberate. Încunoştinţat de întîmplare, regele Giacomone porunci să fie adus pictorul înaintea lui şi, cînd îi fu înfăţişat, pe şeful gărzii îl lăsă rapid să părăsească odaia, spunîndu-i doar atît:

—    Pentru descoperirea ta, ţi se va înmîna o medalie de merit.

„Ce-mi trebuie? murmura pentru sine şeful gărzii, ce pot face cu o medalie de merit? Doar am pînă acum douăzeci şi patru şi toate de carton: dacă mi-ar fi locuin­ţa plină de măsuţe care şchioapătă, le-aş putea pune sub picioarele mai scurte ale uneia sau alteia, ca să nu se mai clatine, dar aşa..."

Dar să-1 lăsăm pe şeful gărzii să bolborosească şi să-şi vadă de treburile lui, iar noi să asistăm la întîlnirea dintre Bananito şi regele Giacomone.

Netulburîndu-se că se găseşte în faţa puternicului său suveran, pictorul răspunse liniştit la întrebările acestuia, fără a înceta nicio clipă să admire minunata perucă portocalie care îi strălucea pe cap ca un paner cu portocale din piaţă.

—    Ce tot ai de privit?

—    Admir părul Maiestăţii Voastre.

—    Te vei pricepe ca să-1 pictezi la fel?

Tainica speranţă a lui Giacomone era că Bananito va şti să-i picteze, de-a dreptul pe chelie, un păr atît de frumos, încît să pară păr adevărat, adică păr pe care nu mai eşti nevoit să-1 scoţi pentru a-1 aşeza în scrin, atunci cînd te duci la culcare.

—   Chiar aşa de frumos, cu siguranţă că nu, răspunse Bananito, gîndindu-se că nu strică să-1 măgulească. De fapt îi era milă de bietul om, atît de chinuit de obsesia cheliei sale. Atîta lume îşi taie părul scurt, scurt, pentru ca să nu se mai ostenească să-1 pieptene: şi apoi ce, parcă oamenii se judecă după culoarea părului? Chiar dacă ar fi avut cel mai frumos păr negru, în cîrlionţi, adică un păr natural, Giacomone ar fi rămas acelaşi tîlhar şi acelaşi pirat pe care îl cunoşteau cu toţii.

Suspinînd, regele părăsi pentru moment ideea de a-şi picta un cap nou. Şi hotărî, va să zică, să se folosească din plin de talentul lui Bananito pentru a trece în istorie drept un mare monarh.

—    Te voi numi, îi spuse el pictorului, ministrul grădinii zoologice. În această grădină nu vor fi animale: trebuie să le desenezi tu. Şi eu te rog să nu lipsească niciunul.

„Tot mai bine ministru, decît la zdup", se gîndea Bananito. Şi la începutul serii, sub ochii miilor de privitori adunaţi, a desenat, dîndu-le viaţă, sute de animale de toate speciile şi de toate genurile: lei, tigri, crocodili, elefanţi, papagali, broaşte ţestoase, pelicani. Şi cîini, chiar şi cîini: dulăi, ogari, pechinezi, baseţi care lătrau toţi deodată, laolaltă, stîrnind protestele gălăgioase ale curtenilor.

Unde o să ajungem, şuşoteau ei, dacă Maiestatea Sa le dă voie cîinilor să latre? Aşa ceva e împotriva legii. Cu asemenea pilde rele în faţa ochilor, poporului îi vor intra în cap idei primejdioase.

Dar Giacomone dăduse ordine să nu-l sîcîie nimeni pe Bananito şi să-l lase să facă tot ceea ce-i căşuna lui, aşa încît curtenii trebuiau să înghită şi să tacă.

Pe măsură ce el le crea, animalele lui Bananito intrau în cuşti. În bazine stăteau urşi albi, foci şi pin­guini, pe aleile parcului vedeai aşteptînd măgăruşi sarzi, anume scorniţi ca să plimbe cu trăsurelele copiii.

In seara aceea Bananito nu se putu înapoia la mansarda lui: regele îi dădu o cameră în palat şi îi puse zece santinele de pază în faţa uşii, de teamă să nu se cărăbănească.

In ziua următoare, nemaifiind nimic de născocit şi de făcut în grădina zoologică. Bananito a fost nu­mit ministrul produselor alimentare sau, cum spuneau ei, Primul papetar al statului. Ii pregătiră o mescioară cu toate cele de trebuinţă, spre a picta în faţa porţii palatului, şi lumea îi putea cere orice ar fi vrut să mănînce.

La început, cîte unul ramînea mofluz, căci dacă îi cerea lui Bananito cerneală, după obiceiul pămîntului, ar fi trebuit să primească pîine (aşa cum se înţelegea în limbajul mincinoşilor), însă Bananito nu ştia multe şi îi desena la repezeală o frumoasă sticlă de cerneală şi numaidecît se descotorosea de el:

—    Mai departe, să vină altul.

—    Păi ce-i bătaia asta de joc? bolborosea nenoroci­tul cu pricina. Nu izbutesc şi eu să beau şi să mănînc.

Foarte curînd lumea află însă că, dacă voia să aibă de la Bananito, într-adevăr, ceea ce dorea, apoi trebuia să se folosească de numele adevărate ale lucrurilor, adică de acelea pînă atunci neîngăduite.

Curtenii erau scandalizaţi la culme:

—    Lucrurile se îndreaptă spre dezastru, spuneau ei, cu nişte mutre livide. Pasul ăsta ne va duce de-a dreptul în prăpastie. Să vedeţi că nimeni n-o să mai spună minciuni. Oare ce s-o fi întîmplat, Dumnezeule, cu regele Giacomone?

Regele Giacomone însă aştepta să-şi învingă şovă­iala de a-i cere lui Bananito un păr adevărat, pe care să-l poarte pe cap fără teamă de bosumflările vîntului, lăsîndu-l între timp să scornească tot ce-i flutura lui prin minte şi neîngăduind împotrivire din partea cuiva. Curtenii îndurau, însă cu amărăciune, şi înghiţeau toate astea mai departe, pînă ajunseră cu stomacurile tobă de atîtea lucruri neplăcute.

Şi generalii la rîndul lor înghiţeau şi răbdau.

—    Iată aici, ziceau, avem, în sfîrşit, sub mînă, un tip ca pictorul ăsta şi noi ce-i cerem să facă? Pră­jeli, orătănii diavoleşti, pungi cu cartofi prăjiţi, turte dc ciocolată... Dar nouă ne vor trebui tunuri, tunuri cu care am putea pregăti o armă de nebiruit şi am putea   mări regatul.

Un general mai războinic decît alţii merse de-a dreptul la Giacomone să-i vorbească. Şi bătrînul pirat prinse ideea, iar sîngele în vine începu să-i clo­cotească.

—    Tunuri! exclamă el încîntat, cît mai multe tunuri, şi vase de război, şi avioane, şi dirijabile. Pe cornul lui Belzebut, chemaţi-l numaidecît la mine pe Bananito!

Oho! Erau ani şi ani de cînd credincioşii săi nu-1 mai auziseră invocînd cornul lui Belzebut, blestemul cel mai scump inimii lui, de pe vremea cînd, stînd în picioare pe puntea de comandă a navei de pirat, ţinea cîte o cuvîntare echipajului, înainte de a porni la atac.

Împărţirea hranei fu pe dată întreruptă, Bananito fiind adus în faţa regelui şi a marelui său stat-major. Uriaşe hărţi geografice se întinseră pe pereţi, iar curtenii aduseră o lădiţă cu steguleţe, ca să însemne punctele viitoarelor victorii.

Bananito îi ascultă cu mult calm, fără să-i opreas­că din înflăcăratele lor revărsări oratorice. Dar cînd îi dădură hîrtie şi creion, ca să înceapă fără zăbavă fabricarea tunurilor după modelul său, pictorul scrise în mijlocul unei coli, cu litere mari de tipar, un fru­mos „NU", înconjurînd cu hîrtia toată sala, ca să fie pe deplin sigur că toţi au văzut-o.

—    Domnii mei, le răspunse apoi, dacă vi-i cheful să beţi o cafea bună, care să vă limpezească ideile, eu sunt gata să v-o prepar în mai puţin de un minut. Dacă vreţi fiecare cîte un cal, ca să mergeţi la vînătoare de vulpi, eu vă voi desena la toţi numai cai pur-sînge, dar tunurile acelea să le uitaţi. De la mine nu le veţi avea niciodată.

De parcă s-ar fi vestit sfîrşitul lumii, în acea clipă începură care mai de care, claie peste grămadă, să urle şi să izbească de furie cu pumnii în masă. Iar Giacomone, simţind că i se face pur şi simplu rău, arătă printr-un semn către careva din servitorii lui că vrea să se apropie şi, cînd acela veni lîngă dînsul, îi dădu un ghiont puternic în spate.

—    Capul, capul, se auziră glasuri care strigau. Să-i fie tăiat lui Bananito capul!

—    Să facem într-aşa fel, zise Giacomone în cele din urmă, încît să nu-i tăiem capul, ci să-i dăm răgazul de a şi-l schimba. Mie îmi pare limpede ca lumina zilei că omul acesta — poate tocmai pentru că e un geniu — are şi puţină scrînteală. Să-1 băgăm deci, pentru cîteva zile, în ospiciu.

Curtenii şuşotiră că hotărîrea era foarte îngădui­toare şi mărinimoasă, dar ştiau şi ei că Giacomone încă nu renunţase de tot la ideea cu părul pictat de Bananito, şi de aceea se potoliră.

—    In timpul acesta, continuă Giacomone, nu trebuie să i se îngăduie să deseneze ori să picteze.

Iată, prin urmare, cum ajunse Bananito să fie aruncat în balamuc şi închis într-o celulă izolată, fără hîrtie la îndemînă, fără creion şi fără pensulă. Nu avea la el nici măcar o bucăţică de cărămidă ori de tibişir, iar pereţii toţi erau capitonaţi şi nu se putea desena pe ei nici măcar cu sînge. Astfel că Bananito, neavînd putinţa de a da — pentru moment — naştere unor noi capodopere, trebuia să se resemneze.

El se întinse pe patul de scînduri, cu mîinile sub căpătîi, privind plafonul care era nespus de alb şi prin faţa ochilor i se perindau viziuni deosebit de frumoase: tablouri cărora urma să le dăruiască grai atunci cînd avea să iasă de acolo.

Că va ieşi, nu se îndoia nici măcar o singură clipă de acest lucru.

Şi această credinţă era o credinţă întemeiată, de­oarece încă din acel moment cineva se îngrijea de salvarea sa. Cred că numele salvatorului vă stă pe limbă: Şchioapa.

Cap15