Gelsomino in tara mincinosilor(17)

Sfîrşitul capitolului e posomorît: Şchioapa va redeveni o mîzgăleala şi-atît

    Cînd în casa bunului Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare, unde Gelsomino îşi îngrijea genunchiul cu beteşug, se află că Bananito ajunsese mi­nistru, Şchioapa se hotărî să meargă la el cu o cerere, ca să fie slobozite mătuşa Pannocchia şi Romoletta. Din păcate, mîţa nimeri la palat tocmai după ce norocul lui Bananito apusese mai repede decît luna cea grăbită de pe cer.

— Dacă vrei să-l vezi pe Bananito, îi spuseseră santinelele, luîndu-o în derîdere, trebuie să te duci la balamuc. Dar nu e sigur că-ţi vor permite să intri: afa­ră doar de cazul cînd eşti şi tu scrîntită la minte...

     Şchioapa stătu o vreme la îndoială, dacă e sau nu cazul să facă pe capia ori să încerce să intre în ospiciu pe o altă cale.

„Lăbuţele mele, lăbuţe, mă încredinţez vouă, ho­tărî ea pînă la urmă. Acum, că sunteţi patru, o să mă ajutaţi să ostenesc mai puţin la căţăratul pe ziduri!"

Balamucul era o clădire posomorîtă, pătrată, ca un soi de castel, şi împrejmuită de un şanţ plin de apă. Şchioapa trebui să se resemneze şi să facă totuşi o baie. Se scufundă, aşadar, în apă, trecu şanţul, se agăţă de zid şi se strecură pe cea dintîi ferestruică deschisă, care dădea în bucătărie. Bucătarii şi ospătarii plecaseră să doarmă, afară de un rîndaş care rămăsese să spele podelele şi care îi strigă:

— Piei repede, dihanie! Să ştii că aici, noi n-avem resturi de mîncare!

Bietul de el, era într-adevăr mereu aşa de înfome­tat, că se îndopa cu toate resturile de la bucătărie, necruţînd nici ultimul oscior de peşte. Şi-n graba lui de a izgoni pisica, în care vedea o concurentă, îi des­chise una din uşi, o uşă care dădea pe un coridor lung. Cît cuprindeai cu ochii, la dreapta şi la stînga, erau aliniate celulele nebunilor. Sau mai bine zis ale pri­zonierilor, căci nebuni nu erau ei, ci avuseseră vina de a fi spus în cîteva rînduri adevărul şi nenorocirea de a se fi auzit, de către jandarmii lui Giacomone, ceea ce spuseseră. Unele celule erau despărţite de coridor numai prin gratii puternice. Altele erau închise de trainice porţi de fier, în care se desluşea numai cîte o ferestruică, pe unde li se introducea mîncarea.

Într-una din acele celule, Şchioapa întîlni pisicile mătuşei Pannocchia şi, spre marea ei surpriză, dădu peste buna Fido. Cu capul rezemat una de coada celeilalte, dormeau fiecare şi cine ştie ce visuri frumoase visau. Şchioapa nu îndrăzni să le trezească, deoarece în clipa aceea n-ar fi putut încerca ori face nimic pentru sal­varea lor. În aceeaşi celulă, după cum v-aduceţi amin­te, era ţinut închis si Calimero Poliţă, căruia toată noaptea  nu i se lipea pleoapă de pleoapă şi care zărind-o pe Şchioapa, începu s-o roage:

— Surioară  scumpă, adu-mi un şoarece, că tu eşti slobodă. Un şoricel numai. Poate ai vreunul chiar acuma în gheare.

„Ăsta e într-adevăr nebun", îşi zise Şchioapa, care nu-l cunoştea, şi închise vizeta.

In fundul coridorului se afla o încăpere mare unde dormeau nu mai puţin de o sută de fiinţe, între care şi mătuşa  Pannocchia  cu Romoletta.  Dacă  lumina ar fi fost mai vie, cine ştie dacă Şchioapa n-ar fi putut cumva să le vadă şi să le recunoască. Iar dacă n-ar fi fost adormită, mătuşa Pannocchia putea s-o înhaţe pe Şchioapa de coadă, după cum avea năravul. Dar lu­mina era oarbă şi toţi ostaticii balamucului dormeau, chiar şi Romoletta. Străbătînd încăperea numai în vîrful labelor, Şchioapa ieşi pe o scară care urca la etajul de sus şi găsi în cele din urmă, după îndelungi căutări, camera unde era închis Bananito. Pictorul dormea liniştit, cu mîinile sub ceafă, şi continua să vadă prin vis măreţele tablouri pe care le va picta el. Într-unul din acele tablouri, printr-o mişcare neaşteptată, se ivi parcă undeva o spărtură. La mijlocul unui măreţ buchet de flori, Bananito zări capul unei mîţe care mieuna chiar cu vocea cu care îl chema Şchioapa. Bananito se trezi şi, uitîndu-se la uşă, înţelese că se află încă în ospiciu. Dar el băgă de seamă că vizeta uşii era deschisă, iar în micul său dreptunghi răsărise capul Şchioapei şi auzi mieunatul ei. Acum se trezise şi nu mai visa.

— Bananito! Bananito! Ei drăcie, ai un somn ca de plumb.

—  Ia te uită, ia te uită! Să mi se taie mie capul dacă astea nu-s mustăţile Şchioapei.

     — Trezeşte-te, te rog. Eu sunt, Şchioapa. Hai, ca să te convingi. Uite laba pe care tu mi-ai dăruit-o şi care funcţionează de minune.

Şi cu aceste vorbe, mîţa noastră se subţie ca să poată pătrunde printre gratii, sări în celulă şi alergă să lingă mîna lui Bananito.

—  Am venit să te ajut.

—  Îţi mulţumesc, dar în ce fel?

—  Încă nu ştiu. Aş putea fura cheile paznicului.   

—  S-ar trezi.

—  M-aş putea apuca de ros încet şi cu stăruinţă uşa, ca să te scot.

—  Da, însă dacă ai avea răgaz zece ani, poate că ai reuşi chiar să faci în uşa asta de fier o gaură. Hee, ştiu eu ce mi-ar trebui...

—  Anume ce?

—  Anume o pilă. Adu-mi o pilă şi restul, las' pe mine!

—  Atunci alerg să caut una.

—  Ar fi o cale mult mai simplă, zise Bananito. Aş putea desena una, dar bandiţii care m-au azvîrlit aici nu mi-au lăsat la mine nici măcar un vîrf de creion.

—  Dacă e vorba numai de atît, exclamă Şchioapa, uite, îţi sunt aici, la îndemînă, lăbuţele mele. Nu-ţi aminteşti că trei din ele le-ai făcut cu creta, iar a patra cu o culoare în ulei?

— Desigur, dar se vor toci.

Şchioapa nici nu vru s-audă de aşa ceva.

      — Fii pe pace, vei putea întotdeauna să-mi faci altele în locul lor.

—  Şi ce-o să fac ca să cobor pe fereastră?

—  Vei desena şi o paraşută.

—  Dar cum am să trec peste şanţul cu apă?

—  Vei desena si o barcă.

     După ce Bananito a terminat de desenat tot ce trebuia pentru evadare, din lăbuţa Şchioapei mai rămăsese doar un ciot de care nici ea nu se mai putea servi, ca şi cum cineva  i-ar fi  retezat-o de tot.

— Vezi, zise Şchioapa, bine m-am gîndit eu cînd n-am vrut să-mi schimb numele. Şchioapă am fost, Şchioapă am rămas.

—  Îţi voi reface îndată laba, sări Bananito.

—  N-avem vreme. Să plecăm înainte ca paznicii să se trezească.

      Bananito începu să lucreze de zor cu pila. Din fericire, desenase o pilă care muşca fierul, ca şi cînd acesta ar fi fost doar un miez de banană. În cîteva minute o mare spărtură se căscă în tăblia uşii, iar prietenii noştri putură ieşi prin ea în coridor.

— Să trecem să le luăm pe mătuşa Pannocchia şi pe Romoletta, propuse Şchioapa, şi-apoi să nu uităm nici de pisici.

Dar zgomotul pilei trezise paznicii care începură un tur de control, să descopere de unde venea hîrşîitul. Bananito şi Şchioapa auziră paşii cadenţaţi care se   învîrteau de pe un coridor pe altul.

—  Să încercăm să ajungem la bucătărie, îl îndemnă Şchioapaa. Dacă nu putem fugi toţi, să fugim cel puţin noi doi. Odată liberi, vom fi mai de folos decît ca ostatici.

Cum o văzu pe Şchioapa reapărînd prin bucătărie, rîndaşul începu iarăşi s-o ocărască:

— Nu e mult de cînd te-am gonit, nesătulo. Vrei chiar să-mi furi pîinea de la gură? Ieşi afară, uite colo fereastra; ieşi pe-aici şi dacă te îneci în apa din şanţ, apoi atîta pagubă-n ciuperci.

    Şi omul era aşa de înfuriat, că nici nu-l băgă în seamă pe Bananito: el nu vedea decît pisica, nu se temea decît de concurenţa ei. Bananito îşi legă para­şuta, pregăti barca s-o aibă gata, o prinse pe Şchioapa în braţe şi zise:

— Gata!

— Da, da, repede, repede, bombăni rîndaşul, şi să nu te mai prind pe-aici.

Numai după ce Bananito se aruncă pe fereastră, rîndaşul avu bănuiala că ceva nu fusese în regulă.

„Dar celălalt cine o fi fost?" se întrebă el, scărpinîndu-se în cap. Ca să abată nenorocirea de la dînsul, se hotărî să-şi ţină gura. Oricine-l va întreba ceva, n-a văzut şi n-a auzit nimic. Scoase apoi din grămada de gunoaie un cotor de varză şi-l înşfacă bine, rupîndu-l cu dinţii, sugîndu-l cu nespusă poftă.

Fuga lui Bananito fusese descoperită cu puţin timp înainte. De la toate ferestrele balamucului, paznicii scoteau strigăte:

— Ajutor! Alarmă! A şters putina un nebun peri­culos!

Bananito şi Şchioapa, ghemuiţi în barcă, vîsleau cu mîinile, ca să poată trece şanţul. Şi nu ajunseră prea departe cînd, cu căruciorul său de trenţe, bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare ghici planurile Şchioapei:

— Ascundeţi-vă repede aici, dedesubt, şopti bătrînul telal.

El îi urcă în cărucior şi-i acoperi cu o grămadă de cîrpe. Paznicilor, care îi prinseră din urmă, telalul le arătă alt drum, încotro, chipurile, ar fi fugit nebunii.

—  Uite într-acolo au fugit, în partea aceea.

      — Dar tu cine esti?

—  Eu-s un biet telal. M-am oprit să mă odihnesc. Şi ca să le facă într-adevăr dovada că e obosit, se aşeză pe oiştea căruciorului, aprinzîndu-şi pipa. Sărmanul Benvenuto! El ştia prea bine că dacă mai stă mult în acea poziţie, îi vor ieşi alţi şi alţi peri albi, şi-n numai cîteva minute, alţi ani de viaţă îl vor părăsi. Dar aşa era el şi pace.

„Anii pe care-i pierd, gîndea el, vor prelungi viaţa altcuiva. Eu cu viaţa şi cu moartea sunt la egalitate."

Şi trimise un nor de fum în nasul paznicilor care nu-i dădeau pace. Din păcate însă, chiar în aceea clipă, Şchioapa începu să simtă mîncărime pe la nări: zdrenţele sub care stătea îngropată erau colbuite, aşa încît numai un rinocer ar fi putut spune că-s parfumate. Mîţa încercă să-şi strîngă nasul cu lăbuţele de dinainte, ca să-şi împiedice strănutul, dar îşi aminti mult prea tîrziu că nu mai avea în faţă decît una singură. Aşa că strănutul său izbucni cu atîta străşnicie, încît stîrni un adevărat nor de praf. Şi ca să nu-l trădeze pe Bana­nito, Şchioapa preferă să sară din cărucior şi s-o tulească.

— Ce s-a întîmplat? întrebară paznicii.

— Ia, un cîine, răspunse Benvenuto. O javră care se ascunsese printre trenţele mele. Uite-l colo, cum fuge şchiopătînd.

— Dacă fuge, ziseră paznicii, poate că n-o fi cu conştiinţa curată. Să-l urmărim mai bine.

Şchioapa le auzi paşii greoi, îi simţi dînd alarma şi se bucură: „Dacă mă urmăresc pe mine îi lasă-n pace pe Benvenuto şi pe Bananito".

      Cu paznicii tîrîş după ea şi cu limba scoasă, pisica străbătu oraşul. Iată, se zăreşte piaţa palatului şi uite şi coloana în vîrful căreia Şchioapa a petrecut cîndva o noapte liniştită.

      „Încă un salt, îsi îndemna ea lăbuţele, si voi fi în siguranţă."

Dar lăbuţele o ascultară cu prea mult elan: în loc să se apuce cu ele de coloană şi să se caţere pînă-n creştetul ei, Şchioapa se pomeni de-a dreptul lipită de coloană. Redevenise un desen, adică o mîzgălitură de mîţă cu trei labe. Lipită de monument, nu-i displăcea, fiindcă paznicii rămăseseră, după cum ei înşişi scrise­ră în raport, „cu buzele umflate".

— Unde a dispărut? se întrebau.

— L-am văzut sărind pe coloană.

— Dar nu se mai vede nimic.

— Ba priviţi, uite o mîzgălitură. E o pisică desenată de vreun ştrengar cu creta şterpelită de la şcoală.

— Deh, hai să mergem. Mîzgăliturile nu-s treaba noastră.

Intre timp, Benvenuto împinsese de cărucior pînă acasă, oprindu-se din cînd în cînd să răsufle. In vreo două-trei rînduri el trebui să se aşeze pe oişte, fiindcă nu mai putea de oboseală. De acasă plecase înainte de a împlini optzeci de ani şi cînd se reîntoarcea avea precis mai bine de nouăzeci; bărbia îi stătea în piept, ochii i se îngropau în zbîrcituri, vocea o avea pierită, ca şi cum ar fi ieşit de sub o movilă de praf.

— Bananito, scoală-te că am ajuns.

Dar între timp Bananito adormise sub zdrenţe, la căldurică.