miercuri, 30 octombrie 2013

Marin Preda si dreptul la stat si cascat gura

Ce ne spune Orion?
Un poet ne atrăgea de curînd atenţia că peste ca­petele noastre „alunecă pe cerurile sticloase de iarnă o catedrală de lumină". E vorba de o stea sau de o constelaţie şi ne îndeamnă s-o descoperim pe cer.
Într-adevăr, asta e menirea poeţilor, să atragă atenţia oamenilor asupra lucrurilor frumoase şi să-i smulgă din grijile şi obsesiile lor prea de tot terestre. Într-adevăr, contemplarea ne face să descoperim în noi înşine eterni­tatea. Ieşim din blestemul activităţii, care ne mănîncă zilele, şi redevenim ceea ce fusesem înainte de izgonirea din rai: adică inactivi şi nemuritori. Asta înseamnă că gestul poetului de ridicare a braţelor spre a arăta ce e pe cer se adresează doar oamenilor activi, celor trudiţi de cele opt ore petrecute în zgomotul uzinelor, sau celor care petrec alte ore pe la cozi, înghesuiţi în magazinele su­praaglomerate, şi nu se adresează celor inactivi, care, neavînd ce face, pot să se uite pe cer şi fără îndem­nul poetului. Sau se adresează şi acestora? „Tuturor oamenilor", bănuiesc că ar protesta el cu un gest larg şi afectat citind rîndurile de faţă.
În acest caz ce le-ar spune celor leneşi con­templarea, să zicem, a constelaţiei Orion? Că sunt şi ei eterni ca şi cerul înstelat? Şi la ce ar folosi să se simtă etern un leneş sau un hoţ care fură munca şi sudoarea altuia? Adică cum, să nu putem scăpa de ei niciodată şi să trebuiască veşnic să muncească alţii pentru ei, iar ei să stea şi să se uite prin locurile cele mai frumoase ale ţării, fără griji, în timp ce alţii să trudească de dimineaţa pînă seara? Şi să nu-şi găsească măcar cîteva clipe să contemple şi ei o constelaţie cerească sau să iasă să vadă măcar cum e cîmpul, care după mine e mai frumos decît cerul?
Dar mai există printre noi, românii, o categorie de oameni care sunt chiar aşa cum îi vrea poetul, contem­plativi... Tatăl meu era un astfel de om. Ar fi putut să stea pe prispa scăldată de soare, dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, nu ore, ci zile întregi, spectacolul lumii, atît cît se vedea de pe prispa lui, fiindu-i absolut suficient ca să-l uimească şi să-l încînte fără slăbire. Mama era disperată, fiindcă ştia că nu e un leneş şi că îşi crescuse copiii cu ciomagul, să muncească, să se „arănească". Da, îi spunea el mamei, dar asta nu înseamnă că munca era valabilă şi pentru el şi că statul îl merită toţi proştii. Nu orice nerod are dreptul să stea şi să caşte gura. La muncă!
Şi avea dreptate, fiindcă din contemplarea lui s-a născut gîndirea lui originală, care atrăgea şi fermeca lumea, descreţind frunţile, şi făcîndu-i nu o dată pe unii dintre ei să simtă că valoarea omului nu stă în cu­mularea de bunuri, care era singura care conta pentru cei mai mulţi, ci în minte, adică în spirit, valoare care îi deosebea cu adevărat de boii pe care îi înjugau.
Da, dar tatăl meu avea şi duşmani. Existau oameni care se simţeau iritaţi numai la simpla lui vedere, şi nu o dată unii dintre aceştia ne înjurau pe noi, copiii, cînd ne vedeau rău îmbrăcaţi sau gălbejiţi de boli. „Bă, cu­tare (aşa şi pe dincolo), tac-tu ăla ce tot face de dimineaţă şi pînă seara şi nu pune mîna să vă ţină? Are două loturi de pămînt, ar trebui să aveţi haine croite pe voi şi pantofi în picioare, nu să umblaţi desculţi şi trenţăroşi. O să ajungeţi voi oameni, dacă vă luaţi după el!... La Chitila o să ajungeţi"...
Adică dintre cei care n-o să-şi poată cîştiga existenţa decît adunînd oase de pe cîmp şi vînzîndu-le la Chitila, unde se colectau pentru fabricile de zahăr. Era o tri­mitere obişnuită. Dar nu era adevărat, tata avea cultul muncii şi ştia că nimic nu ajunge cel care nu pune mîna şi nu trudeşte din greu. Cu cîţi copii avea îşi spunea însă că era acum rîndul lor să ajungă oameni şi să muncească şi să-şi facă. El considera, în sinea lui, că îşi cîştigase acest drept suveran: să stea adică şi să se uite, după atîţia ani cît se trudise.
Aici ajungem însă la fondul dramatic al chestiunii, că dacă el cu adevărat îşi cîştigase acest drept, şi unul din fiii lui depune mărturie că aşa a fost, absolvindu-l, ce se-ntîmplă cu mulţi dintre noi, iubitori de specta­cole ale naturii sau ale cuvîntului, pe care nimeni nu ne absolvă cînd copiii şi noi înşine trăim prost din vina noastră? Acest gînd m-a obsedat totdeauna şi niciodată n-am avut sentimentul că am timp (deşi am avut berechet) să mă uit pe cer şi să observ mersul constelaţiilor. Ce-am făcut cu acel timp, cînd l-am avut, de n-am descoperit pînă acum unde se află cutare stea? Nimic n-am făcut. Am fost obsedat. Atît.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!