Micul print (10)

      Se afla prin părţile asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 şi 330. Aşa încât se apucă să-i viziteze, ca să-şi caute de lucru pe-acolo şi ca să se instruiască. 
      Pe cel dintâi asteroid trăia un rege. Regele şedea, înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă, dar în acelaşi timp măreţ. 

      - A! Iată un supus! strigă regele când îl zări pe micul prinţ.

      Şi micul prinţ se întrebă:

      - Cum poate oare să mă recunoască, de vreme ce niciodată nu m-a mai văzut? 

    Dar nu ştia că lumea, pentru regi, e un lucru foarte simplu. Oamenii sunt, toţi, nişte supuşi.   

      - Vino mai aproape, să te văd mai bine, îi spuse regele, deosebit de mândru că e rege pentru cineva. 
    Micul prinţ căută cu privirea un loc, ca să se aşeze, dar falnica hlamidă de hermină încurca întreaga planetă. Rămase de aceea în picioare şi, obosit cum era, începu să caşte.
      - Datina la curte nu îngăduie să caşti când e regele de faţă, îi spuse monarhul. Nu-ţi dau voie să caşti.

      - Nu mă pot opri, răspunse micul prinţ, fâstâcit. Vin de la drum lung şi sunt nedormit...

    - Dacă e aşa, zise regele, îţi poruncesc să caşti! De ani de zile n-am mai văzut pe nimeni căscând. Căscatul e o raritate pentru mine. Haide! Mai cască. E o poruncă. 
      - Mi-e ruşine... nu mai pot... rosti micul prinţ roşind. 
      - Hm! Hm! făcu regele. Dacă e aşa, îţi... îţi poruncesc ba să caşti, ba să...

      Se cam bâlbâia şi părea jignit.
     Căci regele ţinea cu străşnicie ca nimeni să nu-i încalce autoritatea. Nu îngăduia nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însă foarte cumsecade, nu dădea decât porunci chibzuite.

      „Dacă i-aş porunci, avea obiceiul să spună, dacă eu i-aş porunci unui general să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu s-ar supune, n-ar fi vina generalului. Ar fi vina mea.”

      - Aş putea să mă aşez? căută să afle, cu sfială, micul prinţ.

     - Îţi poruncesc să te aşezi! răspunse regele, trăgând cu măreţie o pulpană a hlamidei sale de hermină.
      Micul prinţ avea însă o nedumerire. Planeta era mică de tot. Atunci, peste cine domnea regele?
      - Măria ta, zise el. Cer iertare că întreb...

      - Îţi poruncesc să întrebi! se grăbi să spună regele.

      - Măria ta... peste cine domneşti?

      - Peste tot, răspunse regele cu aerul cel mai firesc.

      - Peste tot?                     

      - Peste toate astea? zise micul prinţ.
      - Peste toate astea! răspunse regele.
       Căci nu era numai un monarh absolut, ci şi un monarh universal.
       Regele, cu un semn uşor, îi arătă planeta lui, celelalte planete şi stelele.

      - Şi stelele te-ascultă?

      - De bună seamă, zise regele. Numaidecât m-ascultă. Căci nu îngădui nesupunerea.

     Asemenea atotputernicie îl minună pe micul prinţ. Dacă el ar fi avut-o, ar fi putut să privească, nu doar patruzeci şi patru, ci şaptezeci şi două, sau chiar o sută, sau chiar douăsute de apusuri de soare într-o singură zi, fără a mai fi nevoie să mute scaunul din loc! Şi fiindcă la amintirea micii lui planete părăsite îl cam încerca tristeţea, cuteză a-i cere regelui să-i facă un hatâr:

      - Aş vrea să văd un asfinţit de soare... Fă-mi această plăcere... Porunceşte soarelui să asfinţească...

    - Dacă eu i-aş porunci unui general să zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, ori să scrie o tragedie, ori să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu mi-ar îndeplini porunca, cine-ar fi de vină? El sau eu?

      - Măria ta, zise cu hotărâre micul prinţ.

     - Întocmai. Trebuie să ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare să dea, spuse mai departe regele. Autoritatea se bizuie, înainte de orice, pe raţiune. Dacă-i porunceşti poporului tău să se azvârle în mare, el se va răzvrăti. Am dreptul de a cere supunere, pentru că poruncile mele sunt înţelepte.

     - Şi asfinţitul meu de soare? îi aminti micul prinţ care, atunci când punea o întrebare, nu uita niciodată de ea.

     - Vei avea şi-un asfinţit de soare. Voi da această poruncă. Dar cunoscând legile ocârmuirii, voi aştepta până când împrejurările vor fi prielnice.

      - Şi asta cam când va fi? vru să afle micul prinţ.

     - Hm! Hm! răspunse regele, care începu să caute într-un calendar gros. Hm! Va fi pe la... pe la... va fi astă-seară, pe la ora şapte şi patruzeci de minute! Şi vei vedea cât sunt de ascultat.

    Micul prinţ începu să caşte. Îi părea rău după apusul de soare. Şi apoi, locul era cam plictisitor.

      - Nu mai am nici o treabă pe-aici, îi spuse regelui. Am să plec mai departe!

      - Nu pleca, zise regele, care era nespus de mândru să aibă un supus. Nu pleca, te fac ministru!

      - Ce fel de ministru?

      - De... justiţie!

      - Dar n-am pe cine judeca aici!

      - Nu se ştie, zise regele. Încă nu mi-am străbătut regatul tot. Sunt tare bătrân, loc pentru caleaşcă n-am şi ostenesc dacă umblu pe jos.

      - Ei! Dar am văzut chiar eu, zise micul prinţ aplecându-se, ca să mai arunce o privire de partea cealaltă a planetei. Nici acolo nu e nimeni...

      - Te vei judeca, atunci, pe tine însuţi, spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuţi e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că eşti cu-adevărat un înţelept.

       - Eu, zise micul prinţ, aş putea să mă judec pe mine însumi oriunde m-aş afla. Nu-i nevoie să rămân aici.

      - Hm! Hm! făcu regele, cred că pe planeta mea se află pe undeva un guzgan bătrân. Îl aud noaptea. Ai putea să-l judeci pe acest guzgan bătrân. Îl vei condamna din când în când la moarte. Astfel, viaţa lui va atârna de felul în care vei împărţi dreptatea. Să-l graţiezi însă de fiecare dată, ca să-l ai mereu. Nu e decât unul.

    Însă micul prinţ, închind cu pregătirile de plecare, nu voia să-l mâhnească defel pe bătrânul monarh:

      - Dacă măria ta ar dori să mă supun numaidecât, mi-ar putea da o poruncă înţeleaptă. Mi-ar porunci, de pildă, să plec într-un minut. Mi se pare că împrejurările sunt prielnice...

    Cum regele nu-i dădu nici un răspuns, mai întâi micul şovăi, apoi, cu un oftat, porni la drum.

       - Te fac ambasadorul meu! se grăbi atunci să strige regele. Era plin de măreţie şi de autoritate.

    „Ciudaţi mai sunt oamenii mari!” îşi spuse micul prinţ, continuându-şi călătoria.

Cap11  Cap1