Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(5)

Evantaiul destinelor

Ea m-a întrebat într-o zi de vară:

– Dragul meu, cîte palete trebuie să aibă un evantai?

N-am ştiut să-i răspund. Am zis numai:

– Cred că cel puţin un sfert din temperatura zilei.

– Sper că nu după termometrul Fahrenheit! rîse ea.

I-am răspuns că nu.

Ea plecă să-şi ducă la reparat evantaiul, căci era foarte cald şi avea mereu nevoie de el.

A doua zi se întoarse cu un bon de la un atelier.

– Mi-l repară pînă sîmbătă! zise ea bucuroasă, apoi adăugă: De ce pari trist?

I-am spus că aflasem de la nişte vecini despre un accident stupid care adusese moartea unui copil şi că un factor minim ar fi putut evita tragedia, căreia însă chiar mama copilului îi acorda numele de soartă.

Eram amîndoi foarte tineri. Încă nu ne gîndeam să ne căsătorim. Ea voia să-şi termine mai întîi studiile universitare, eu doream să-mi fac doctoratul şi, mărturisesc, nu prea ştiam ce e căsnicia.

– Ei, am zis eu, dacă ar şti omul dinainte ce paletă din evantai să aleagă!

Ea mă privi zîmbind:

– Avem noi un şef de laborator care a inventat ceva, nu înţeleg prea bine ce e, însă el spune că e un aparat care-ţi poate calcula probabilităţile destinului viitor.

– Un fel de ghioc electronic? am întrebat-o eu.

– Nu, zise ea. Pe baza unor date trecute ale subiectului.

Nu-mi vorbise niciodată despre asta şi noutatea mă interesă subit. Ziua aceea trecu, a doua zi am uitat, dar sîmbăta cînd ne întîlnirăm din nou şi ea avea evantaiul reparat în mînă, m-am apucat să număr paletele ca să pot şti şi eu, măcar aproximativ, cîte palete are un evantai. Tot atunci am întrebat-o pe neaşteptate, speriind-o puţin:

– Şeful ăla de laborator cînd poate fi găsit?

Ea mă privi contrariată, apoi amintindu-şi ce îmi spusese, începu să rîdă. Îi telefonarăm şefului de laborator şi pentru că o amuza şi pe ea dorinţa mea năpraznică, mă însoţi cu plăcere. Fu bucuros şi omul la care ne duceam. Ne spuse:

– Acuma am cam trecut de faza experimentală, totuşi oamenii se feresc de instalaţia mea.

– De ce? întrebai mirat.

– E normal, explică şeful de laborator: nu le place să vadă dinainte ce li se poate întîmpla. Ei nu pricep un lucru esenţial, că instalaţia mea nu e Moira, ci numai un calcul complex, psihomatematic şi social al viitorului posibil în funcţie de subiect, dar de subiectul propus în principalele împrejurări probabile... Vreţi o planetă? glumi el.

– Dar n-ai caterincă şi papagal! rîse dînsa.

– Nu-i nimic, zisei eu. Merge şi fără caterincă. Totuşi, nu prea înţeleg cum...

– Mare lucru nu e, zise inventatorul instalaţiei. Creierul electronic al maşinii mele are o foarte vastă informaţie pe care a clasificat-o şi a prelucrat-o tot el. Dumneata nu faci decît să completezi chestionarul ăsta, eu îl introduc în reţeaua de informaţie a maşinii, apoi intri în dulapul ei, te aşezi pe scaun şi aştepţi. Poţi să şi dormi. Pereţii sunt plini pe dinăuntru de analizori. Un semnal acustic te lace atent îndată ce s-au prelucrat toate datele. Atunci se luminează un ecran. Există un aparat care poate recompune orice imagine prin sinteză, bineînţeles în mişcare, şi rezultatele previziunilor calculate le proiectează pe un ecran, ca la cinematograf.

– Bine, am zis, dar cum poate să-mi arate imaginile persoanelor cu care am să ma întîlnesc peste cîţiva ani, poate eu nici nu le-am văzut, poate că unele nici nu s-au născut încă?

Logodnica mea păru amuzată, n-am înţeles dacă de candoarea mea sau de carenţa bănuită a instalaţiei. Cu toate acestea, inventatorul spuse liniştit:

– Ai să vezi numai împrejurări posibile, fiindcă toate persoanele, afară de dumneata, vor fi numai convenţionale: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, copii, de asemenea animalele şi plantele.

– Tot nu pricep! am spus începînd să fiu sceptic, deşi viitorul meu, oricare avea să fie, mă interesa grozav; dar am adăugat:

–           Să zicem că una din probabilităţi ar fi ca într-o iarnă să-mi cadă din streaşină un ţurţure de gheaţă şi să-mi găurească ţeasta...

– Nu ştiu, zise inventatorul. Asta vor spune analizorii. Dacă eşti un bărbat atent, şi mă gîndesc global la toate instinctele şi intuiţiile, accidentul este evitabil. Poate ai preferinţă pentru anumite străzi, anumite anotimpuri, anumite ore, poate reacţionezi în anume fel la primejdii sau la întîlnirea neprevenită cu unele persoane sau animale... analizorii vor afla tot, chiar ce nu bănuieşti nici dumneata. El calculează în funcţie de temperamentul subiectului, de posibilităţile şi carenţele lui fizice, intelectuale, morale, erotice etc, în fine, în funcţie de condiţia socială, de profesiune, de zeci de milioane de factori pe care maşina le ştie, eu - nu! Ca să înţelegi mai bine, am să-ţi spun un proverb vietnamez: trăind în dovleac te faci rotund, trăind în bambus te faci lung. Asta-i tot. Acum sper că ai înţeles.

– Da! exclamai eu, dar cred că mai mult din cauză că mi-a plăcut proverbul.

Am luat chestionarul acela interminabil şi complicat şi m-am apucat să-l completez.

– Dar să fii sincer! zise prietena mea cu un surîs şăgalnic.

– Poate să nu fie, spuse inventatorul. Maşina are să ştie unde a greşit dumnealui şi cu ajutorul analizorilor, acolo în dulap, o să corecteze totul.

A durat mai bine de două ore pînă l-am completat. Mi se părea un amestec fără noimă de întrebări care mai de care mai neaşteptate în succesiunea lor dacă nu ridicolă, cel puţin bizară. De pildă: 1) vîrsta; 2) venitul mediu lunar; 3) grupa sanguină; 4) preferinţe alimentare; 5) vicii; 6) ritm erotic; 7) sporturi practicate, sporturi admirate şi sporturi detestate; 8) idealul vieţii; 9) boli suferite; 10) prima carte citită şi ultima carte citită; 11) ce vi se pare a fi cel mai important pe un bulevard vara la amiază; 12) dorinţe secrete - abandonate, menţinute, împlinite; 13) profesiunea şi idealurile individuale şi sociale ale părinţilor, bunicilor, fraţilor, rudelor pînă la gradul al patrulea, precum şi ale prietenilor şi duşmanilor personali; 14) media sumei cheltuite anual; 15) genul de peisaj preferat... ş.a.m.d. Într-o zigzagare halucinantă, ca într-un coşmar, încă vreo trei-patru sute de întrebări.

Inventatorul nu s-a mirat de repeziciunea cu care completasem haoticul chestionar. Mă invită simplu să intru în dulapul maşinii, cîteva minute după ce canalul ei informator primise cele scrise de mine şi probabil le digerase.

– De unde ai scos atîtea întrebări? am zis intrînd în dulap.

– Ei, le-a dedus maşina! răspunse inventatorul şi închise uşa după mine.

În dulapul destul de strîmt am simţit un adaos de presiune, dar poate că n-a fost decît o părere. Era semiîntuneric şi destul de frig, deşi afară era iulie. Nu se auzea nimic, maşina mă analiza pe tăcute. Totuşi n-am îndrăznit să adorm, cum îmi propusese şeful de laborator. Invenţia lui era prea insolită, mult prea stranie şi aţîţătoare ca să mă lase să dorm.

Ceva mai tîrziu un dangăt greu de clopot îmi atrase luarea aminte asupra ecranului care se lumina. Mă văzui (povestesc pe scurt, fiindcă altfel m-aş plictisi eu însumi, cu toate că n-a trecut decît o zi de la vizionarea acelui evantai de destine care trebuie să presupun că ar fi putut fi ale mele) întîi însurat (dar nu cu logodnica mea de acum, sau poate cu ea, căci persoanele celelalte afară de mine urmau să fie, zicea inventatorul, convenţionale), apoi plecînd cu avionul în provincie, căzînd pe drum însă rămînînd împreună cu pilotul şi cu altcineva, în viaţă, numai uşor rănit, trăind după aceea cu preocupările meseriei pe care încă mi-o pregătesc ş.a.m.d. pînă cînd muream înecat în cada de baie a unui hotel. Se făcu o pauză de cîteva clipe, apoi ecranul mă reluă din prezent şi mă duse prin altă viaţă, de astădată fără mariaj, însă cu o aglomerare de activităţi complementare care au izbutit să mă şi sperie. În fine, n-are rost să mai povestesc şi restul, deşi era foarte interesant, ba chiar în mare măsură foarte logic, vreau să zic plauzibil. Maşina judeca lucrurile cam aşa: dacă se petrece în viaţa dumitale cutare şi cutare lucru posibil din cutare şi cutare motiv, viitorul dumitale va fi neapărat cutare. Şi ea ţi-l arăta deci numai în imaginile convenţionale, însă vii, de care am mai vorbit.

Am rămas în dulapul acela pînă tîrziu după miezul nopţii şi la ieşire m-am mirat s-o regăsesc pe logodnica mea tot acolo, într-un fotoliu, citind o carte. Şeful de laborator, săracul, a fost nevoit să supravegheze mereu luminile de semnalizare şi control ale maşinii. La urma urmei n-am nici o vină: el a inventat toate astea!

Plecînd pe stradă cu prietena mea şi povestindu-i cele ce văzusem (bineînţeles, nu chiar tot) mă gîndeam în acelaşi timp cum să procedez de aici încolo. Oare numai atîtea destine probabile îmi rezervă timpul de mîine, sau inventatorul şi-a oprit maşina prea devreme, cine ştie de ce!

Noaptea era caldă, mirosind a vară, într-un restaurant se auzea muzică. Zbura un avion supersonic. Undeva cînta un cocoş.

– Nu ştiu dacă am făcut bine că m-am uitat pe ecranul acela! i-am spus prietenei mele, dar ea nu-mi răspunse. Noaptea era foarte plăcută, însă eu parcă eram altul. Chiar şi acuma, după o zi şi o noapte de la neuitata experienţă, parcă mă simt înstrăinat de mine însumi. Ce să fac?

Am luat în mînă evantaiul ei. Nu era nevoie de el, fiindcă sufla o boare uşoară.

Poate că trebuie să trăiesc totuşi cum am apucat, fiindcă orice calcul al probabilităţilor are o arie mult mai vastă. Dar pe undeva presimt că toată viaţa am să mă feresc de ceea ce nu mi-a plăcut în probabilităţile ciudatei maşini de prevăzut viitorul, şi nu ştiu dacă am să ştiu să mă feresc.

Un singur lucru mi s-a părut amuzant şi anume că evantaiul reparat al prietenei mele avea şapte palete, iar destinele mele probabile erau opt.

4