Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(6)

Triunghiul echilateral a orbit

Vîntul ridica valurile de praf roşcat dintre mărăcini şi hîrtoape, sub arşiţa grozavă a unui anotimp inexistent în calendarul memoriei omeneşti. Cupola ca o elipsă perfectă a cerului senin era goală, lipsită de soare. Totuşi cerul era albastru, bătînd spre margini în auriu, iar lumina sclipea straniu în zenit şi pe coamele valurilor de pulbere. Un om între două vîrste, osos şi zvelt, cu tîmplele uşor încărunţite şi cu ochii obosiţi dar atenţi, se tîra istovit printre gropi şi mărăcini, fără să-şi pună întrebarea unde şi de ce se duce. Meseria îl obişnuise demult cu drumurile şi cu răbdarea; el ştia că la capătul oricărui drum găseşti cel puţin obiectul căutat sau urmele lui şi că de multe ori pînă atunci poţi da de surprize mai aţîţătoare decît chiar ţinta. Era ziarist. Apucase să facă

fel de fel de jurnalistică, îndeobşte măruntă şi să vadă fel de fel de trepte istorice şi de împrejurări. Citise fel de fel de cărţi, fără să sece în vreo albie toată bibliografia elementară trebuincioasă, şi cunoscuse fel de fel de oameni fără să se ridice pînă la cunoaşterea unor tipuri generale. Mergea acum cu sacul de drum pe un umăr, cu un termos gol pe alt umăr şi din cînd în cînd deschidea termosul din mers, ca să se convingă a mia oară că era gol, că apa fusese băută demult, că setea îi arde gîtlejul, ochii, plămînii, că nu ştie dacă va mai găsi vreodată apă. O, şi cît ar fi dorit să-l prindă măcar ploaia, să-l ude pînă la piele şi să fixeze fie şi vremelnic praful acesta roşcat care dansa în trîmbe demente printre mărăcini şi hîrtoape.

Şi deodată chiar sub tălpile lui apăru o şosea. Parcă adineauri nu existase, sau ochii lui obosiţi nu mai vedeau la distanţă? O privi cu luare aminte, păşind pe ea şi simţind cum tălpile i se răcesc şi cum ochii i se zvîntă răcorindu-se poate scăldaţi de vreun zefir. Şoseaua era foarte lată şi dreaptă, netedă şi sclipitoare. „Ca o imensă lamă de cuţit!” îşi zise drumeţul şi abia atunci îşi dădu seama că şoseaua era din oţel inoxidabil. Se uită în jur şi văzu mirat că dispăruseră şi hîrtoapele şi mărăcinii. Şoseaua era mărginită de soiuri necunoscute de plante şi de copaci stufoşi cum el nu mai văzuse. Se gîndi să se aşeze la umbra unuia, însă preferă să mai meargă în nădejdea unui izvor, fiindcă tot îi mai era sete. Trecu apoi printr-un desiş de arbori şi dincolo dădu într-o poiană din acelaşi oţel inoxidabil, unde nu mai erau plante. Dar nu era poiană! Prea bine nu ştia el cum arată nici poienile, nici pădurea, nici cîmpul, decît zărite din trenuri sau din avioane. Era citadin şi preferase oraşele, mai ales oraşul său. Aici speranţa de a găsi un izvor se nărui şi ziaristul simţi nevoia să se oprească, fiindcă nu mai putea merge. Zise în şoaptă:

– Nu mai pot, sunt foarte obosit...

Şi în aceeaşi clipă auzi deasupra capului un bîzîit delicat şi numaidecît lîngă şoldul său drept se opri un fel de ghiulea, cît un automobil de curse însă fără roţi. Se uită şi văzu că înăuntru nu era nimeni. Un soi de carlingă cu parbriz şi în interior un fotoliu; botul obiectului era ascuţit, culoarea era peste tot argintie. „Fie ce-o fi!” se gîndi drumeţul şi, opintindu-se, intră în presupusa carlingă şi se aşeză în fotoliu. Nu erau nicăieri aparate de bord sau manşe sau altceva. Dar după cîteva secunde, obiectul în care se aşezase decolă loarte lin şi se sui curînd în slava cerului senin, pe suprafaţa concavă a căruia nu se afla nici urmă de soare. Se sperie puţin, fiindcă numai odată redacţia lui îi oferise posibilitatea să zboare cu un avion supersonic, însă nici măcar acela nu era aşa. De n-ar fi fost acest parbriz, la viteza imensă pe care o bănuia socoti că cel puţin ar fi răcit de la curent. Totuşi nu se iveau semne de guturai şi călătorul se linişti abia într-un tîrziu înţelegînd că zbura într-o rachetă teleghidată. Acum, sus în zbor nu mai vedea nimic decît nori de argint, de aur şi de purpură, iar într-un loc zări cîţiva nori verzui şi atunci în şira spinării i se strecură un fior foarte rece, căci i se păru că trebuie să fie nişte nori de clor. Simţi în respiraţie chiar urma unui aer înecăcios, dar curînd racheta sa depăşi primejdia şi după încă vreo oră de zbor prin aerul curat ajunse printre nişte nori galbeni cu nuanţe cenuşii, într-adevăr înecăcioşi. Aceştia erau fără îndoială nori de sulf. Închise ochii, îşi astupă gura şi nasul cu palmele şi, spre mirarea lui, se gîndi prima dată la moarte. „Şi dacă mor, îşi zise, ce-o să fie după moarte? Fosfor, cam puţin... nişte carbon, hidrogen, azot şi cine mai ştie ce... Să fie oare particula neutrino suflet? Nu, prostii, nu există aşa ceva!” însă imediat se şi pomeni întrebîndu-se: „Totuşi încotro mă duc?” Şi atunci racheta lui se lăsă lin dar foarte repede undeva jos şi cînd se dumiri, el văzu în faţă o clădire uriaşă de marmură albă cu vine roşii, ale cărei margini şi al cărei acoperiş nu se zăreau.

Ziaristul coborî, şi în clipa următoare racheta lunecă de lîngă el pătrunzînd singură undeva într-un fel de hangar gigantic, unde mai stăteau cîteva mii de rachete asemănătoare. Oameni sau alte fiinţe nu se vedeau nicăieri.

El se gîndi: „Pesemne că sunt pe altă planetă, fiindcă la noi pe Pămînt astfel de lucruri nu există... sau, adică într-un fel anumit, există, şi mai ales în romanele fantastice. Care planetă să fie?” Dar numaidecît se contrazise tot el: „Nu cred că e altă planetă. Nu ţin minte să fi plecat cu vreo rachetă cosmică şi cine să mă trimită tocmai pe mine! Deocamdată zboară în spaţiu numai astronauţi antrenaţi şi oameni de ştiinţă... Da, da, şi totuşi unde sunt, ce-i cu mine? Poate că am fost răpit!” şi zîmbi satisfăcut, ca doctorul Perego...

Plecă de lîngă hangar şi merse de-a lungul zidului pînă ce dădu de o mare poartă ogivală, din oţel albastru sau dintr-un fel de material plastic necunoscut. Se învîrti pe acolo şi căută zadarnic o sonerie, apoi se opri în faţa porţii, iar în clipa în care se opri, poarta se deschise numaidecît. Intră.

Acum se găsea într-o sală înspăimîntător de mare, unde se zăreau grupuri de făpturi şi de obiecte pe care încă nu le putea desluşi prea bine; în fundul sălii părea să fie un mare ecran luminat într-un chip cam straniu. Ziaristul se gîndi: „încotro să mă duc acum, ce să aleg?” Din spatele său răsună atunci un glas solemn, care zise:

– Ai timp să alegi, aici e veşnicia!

Ziaristul tresări. Îi trecu prin minte că se află pe o planetă foarte evoluată unde fiinţele raţionale se înţeleg telepatic, prin - cum citise el într-o revistă de popularizare ştiinţifică mai nouă - ceva ce s-ar numi biocurenţi. Se întoarse încet, încet, cu tot corpul, să vadă cine a vorbit. În spatele său constată cu spaimă că stă un tînăr zvelt ca un gimnast, în tricou albastru, pantaloni albi şi pantofi de tenis; dar tînărul, care era blond şi sever, avea pe piept un triunghi auriu ce încadra un ochi. Sub braţ purta o carte mare, în quarto, cu cotorul auriu. Ochii ziaristului clipiră des, apoi privirea coborî în pămînt, ca să observe cu şi mai mare stupefacţie stilul pardoselii: numai dale de marmură albă, fiecare cu acelaşi ochi închis între laturile unui triunghi echilateral. Ziaristul îşi forţă aducerea aminte; ştia ca mai văzuse undeva demult acest triunghi misterios. Cînd? Da, de mai multe ori în copilărie, apoi la nunta sa. Zîmbi acru: se certase îndelung cu sine însuşi dacă să renunţe sau nu la cununia religioasă şi, între jena de a intra în glumele amicilor şi presiunile familiei, se supusese unor datini inutile, explicîndu-i logodnicei mirate că la urma urmei cine ştie ce-i şi dincolo... Rememorată, mica paradă a dansului lui Isaiia făcu acum legătura între imagini. „Aha, de-acolo îl ştiu!” se gîndi el. „Ochiul lui Dumnezeu...” şi deodată urmă speriat, tot în gînd: „Deci sunt în rai şi rezultă că am murit!”, apoi începu să tremure.

De la o vreme totuşi se calmă şi se uită prin sală. Grupuri de oameni în diferite costume şi cu diferite trăsături, aparţinînd tuturor raselor despre care auzise, ba chiar şi altora, stăteau în picioare ori şedeau pe nişte bănci, aşteptînd ceva. Îi cercetă, dar nimeni nu i se păru cunoscut. În spatele fiecărui grup stătea cîte un alt tînăr gimnast cu tricou albastru, la fel ca şi tînărul din spatele său. Bănui că aceştia trebuie să fie îngerii păzitori, altceva ce puteau fi?!

Prinzînd curaj, ziaristul făcu un pas, apoi alţi cîţiva paşi spre fundul sălii, simţindu-se urmărit tot timpul de tînărul său gimnast sau înger. Nimeni nu-l împiedică şi atunci el se uită cu atenţie la ecran. Apropiindu-se şi mai mult după un răstimp de cercetare şi meditaţie, pricepu că nu e un ecran de cinematograf, ci un fel de televizor uriaş în care se vedeau, miniaturizate, toate galaxiile, constelaţiile, nebuloasele şi sistemele solare din univers, în perpetua lor mişcare. Sub ecran zări o masă foarte lungă de material plastic negru, părînd o masă de atelier mecanic şi în acelaşi timp de laborator al unui fizician şi al unui chimist, căci masa asta era încărcată cu rigle de calcul, manşe, roţi dinţate, claviaturi, butoane, becuri de semnalizare, calculatori electronici, sîrme în spirală, ecrane de televiziune şi de radar, microscoape, difuzoare de radio, retorte, eprubete, ţevi de sticlă şi sute de alte aparate şi maşini de metal, masă plastică şi sticlă, de utilitate indefinibilă. Lîngă masă stătea în picioare, cu spatele spre public, un bărbat solid, de statură mijlocie, uşor cărunt, părînd să aibă cel mult cincizeci de ani, poate cincizeci şi cinci, îmbrăcat cu eleganţă sobră într-un costum cenuşiu închis; bărbatul acesta era imobil şi taciturn şi privea în gol prin ochelarii săi de miop cu rame negre şi groase, probabil de baga.

Ziaristul se uită cu oarecare interes şi se gîndi surprins că nu şi-ar fi închipuit niciodată imaginea unui paradis atît de tehnic, şi fiindcă toată lumea tăcea, el exclamă neadresîndu-se nimănui cu o frază convenţională, aşa cum făcea odinioară, ca reporter la micile expoziţii de cartier:

– Doamne, unde am nimerit?

Dar numaidecît gîndul i se înnodă şi gura lui zise cu oarecare emoţie:

– Nu cumva cînd am adormit aseară, prin cine ştie ce efort de concentrare am reuşit să sar peste timp? Mi se pare că am citit undeva că asta are să fie cîndva posibil. Că n-o fi aici chiar paradisul!

Bărbatul în gri întoarse capul spre el, atent.

– Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă politicos ziaristul.

– Eu sunt Domnul Dumnezeul tău! zise bărbatul cu ochelari.

– Poftim? întrebă ziaristul neînţelegînd prea bine şi se uită la bărbatul în gri care se întorsese acum spre el, privi apoi ecranul cosmic, îşi roti ochii prin sală, fixă în sfîrşit cîteva secunde unul din miile de triunghiuri de pe dalele de marmură, apoi i se păru că înţelege şi întorcîndu-se uluit cu faţa spre bărbatul cu ochelari, strigă nesigur:

– Tu eşti... Doamne? Prin urmare totuşi exişti.

– Eu sunt cel ce este! zise bărbatul în gri, care aşadar părea să fie Dumnezeu.

– Nu înţeleg, zise jenat ziaristul.

– Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, zise bărbatul în gri. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine!

– Nu... n-am! bîigui ziaristul speriat şi simţi că gimnastul său îl ia uşor de braţ şi îl împinge în altă parte a sălii. Se supuse. Deodată zări un bărbat voinic, blond, eroic, semănînd puţin cu actorul de cinema Jean Marais, îmbrăcat însă cu un tricou auriu pe pieptul căruia ochiul divin în triunghiul său echilateral era pictat cu albastru celest. Pantalonii lui păreau cusuţi din aceeaşi stofă ca şi costumul lui Savaot. Avea agăţat de un umăr un aparat de radio cu transistori care emitea vechea melodie bisericească „Sfînt, sfînt, sfînt Domnul Savaot!” însă prelucrată pe ritm de hully-gully, iar în mîna dreaptă ţinea un soi de sabie de aur cu două tăişuri a cărei lamă părea că iradiază o flacără de jur împrejur... Ziaristul se întoarse cu sfială spre însoţitorul său şi zise încet:

–Cine-i dumnealui?

Îngerul păzitor păli şi îi făcu semn să tacă, dar curiozitatea reportericească a ziaristului nu se astîmpără, aşa că omul întrebă din nou, de astădată părînd aproape edificat:

– Spune-mi te rog, dumnealui nu e cumva arhanghelul Mihail? şi văzînd o mută încuviinţare, comentă: Deci asta-i sabia aia celebră!

Îngerul păzitor îl luă discret de braţ şi-l duse mai încolo, apoi îl întrebă:

– Care sabie?... A, obiectul acela auriu? Nu, nu e sabie.

– Dar ce e? zise ziaristul.

– Un cronovehicul... şi nu mai tot întreba atît. Cunoşti legea: crede şi nu cerceta! şi îngerul păzitor păru supărat.

Ziaristul însă avea mîncărime de limbă, fiindcă îşi aduse aminte de altceva:

– Un poet de la noi de pe vremuri scria cam tot aşa, mi-a rămas din şcoală: nu cerceta aceste legi... El e tot aici, la dumneavoastră?

– Cum îl cheamă? întrebă îngerul păzitor bucuros să schimbe discuţia.

– Nu ştiu, zise ziaristul. Am uitat.

Îngerul păzitor înălţă din umeri. Vru să spună ceva, dar între timp lîngă arhanghelul Mihail apăru un bărbat brun, înalt, în costum negru de croială foarte modernă. În ciuda spaimei subite a îngerului păzitor, ziaristul se apropie tiptil de cei doi, căci observînd că se pregăteau să discute, voia să tragă cu urechea. Bărbatul brun îl săgetă o clipă cu ochii săi focoşi, apoi îl întrebă pe arhanghelul de lîngă el:

– Iar te-a chemat?

– Da, zise arhanghelul. Ca de obicei. Era mai bine să fiu secretar papal sau chiar vicar de patriarh...

– Aici eşti însă veşnic! zîmbi cu maliţie bărbatul brun.

– Mare scofală şi veşnicia asta... Ba se laudă că e atoateştiutor, ba ne tot cere informaţii. Măcar să cheme aici nişte matematicieni mai noi ca să-i pună la punct instalaţiile cibernetice. Vrea să fie în pas cu timpul, însă habar n-are de timp. Bietul Pascal se căzneşte într-una cu astea, dar ce folos! Ceilalţi sunt la dumneata.

Bărbatul brun îl privi ironic şi zise:

– Vanitas vanitatum...

– Ieri, zise arhanghelul, s-a supărat pe mine pentru o discuţie între suflete. Unul zicea: dacă Dumnezeu e atotputernic, ar putea să facă un pietroi aşa de greu încît să nu-l poată ridica nici el?

– Avea dreptate: tu eşti vinovat! rîse bărbatul brun.

– Bineînţeles, zise arhanghelul Mihail. Dar cine-i de vină dacă îi enervează ţinîndu-i atîta în carantină!

O voce de tunet răsună în apropiere, zicînd veninos:

– Nu cîrti!

Ziaristul se uită speriat şi zări un bărbat cu faţă de hepatic, în tricou roşu şi pantaloni negri. Se întoarse spre îngerul său, întrebîndu-l cine-i noul venit. Îngerul se uită atent la ziarist, apoi zîmbi timid şi zise:

– Încep să cred că eşti băiat cumsecade. Spune, pot să am încredere în tine? şi, fără să mai aştepte răspuns, urmă: Arhanghelul Gavril... Dar pe cel brun îl ştii?

– Da! zise cu mîndrie ziaristul. Adică bănuiesc: Diavolul.

– Pînă şi Preasfîntul Savaot îi cam ştie de frică! bîrfi în şoaptă îngerul păzitor, neizbutind să-şi ascundă cu totul o anume nuanţă de satisfacţie.

Ziaristul îşi aduse aminte deodată de ceva mai important şi se posomori:

– Dar eu de ce sunt la urma urmei aici? Nu ţin minte să fi murit vreodată.

În celălalt grup reîncepu conversaţia, ceea ce-l împiedică pe înger să mai răspundă. Arhanghelul Mihail făcu un pas spre Domnul Savaot, însă Diavolul îl opri cu o privire şi spuse:

– Stai aici, mă duc eu.

Abia acum îngerul păzitor se întoarse către protejatul său şi rosti cu un surîs:

– Ia gîndeşte-te! Chiar ai uitat?

Dar dincolo se auzi vocea Diavolului, care se apropiase de masă.

– Bună ziua! zise Diavolul. Ce tot faci acolo, Savaot?

Dumnezeu îl privi indispus şi-i arătă uneltele de pe masă.

– Mai dă-le încolo! zise Diavolul. Nu te-ai mai plictisit? înţeleg că pentru prestigiul împărătiei cereşti... dar galaxiile astea tot se mişcă şi fără intervenţia dumitale.

Diavolul se aşeză degajat pe colţul mesei. Savaot îl privi cu coada ochiului, nu fără reproş, dar nu zise nimic. Diavolul scoase din buzunar o tabacheră de aur masiv, luă o ţigară cu filtru, o aprinse, trase un fum sau două, apoi întinse tabachera spre Dumnezeu. Dumnezeu zise:

– Mulţumesc, nu fumez.

Diavolul înălţă din umeri şi, în timp ce îşi băga în buzunar tabachera şi chibriturile, căută să se aşeze mai confortabil. Atunci se auzi dinspre ecran o bubuitură surdă şi prelungă, iar o porţiune a ecranului se ilumină brusc.

– Uite, zise Dumnezeu, de ce eşti neatent? Ai distrus mi se pare o galaxie.

– Nu-i nimic! zise Diavolul, totuşi dîndu-se jos de pe masă. Faci alta, nu tot dumneata le-ai făcut şi pe celelalte?

– Chiar s-a distrus o galaxie? întrebă în şoaptă ziaristul, însă pînă să-i răspundă îngerul său păzitor, un bărbat în haine modeste, părînd în vîrstă, ieşi din mulţimea celor ce aşteptau şi spuse ironic:

– Nu s-a distrus nimic. Asta-i o super-novă care şi-a trimis lumina pe Pămînt încă de acum nouă secole. Nu înţeleg de ce a întîrziat aici...

Sala răsună atunci de un rîs zgomotos. Rîdea Diavolul.

– Nu ştiu astronomie, zise el tare, dominînd sala; dar aici lumina poate întîrzia şi mai mult de nouă secole. Depinde cine o aşteaptă!

Amuzat, ziaristul vru să se apropie de Diavol pentru o conversaţie, însă îngerul păzitor îl strînse de braţ şi răspunse cuiva:

– Imediat!

Ziaristul vru să se desprindă din strînsoare, simţi însă ceva ca o undă de vînt proaspăt care-i umplu nările. Îngerul îl trase de braţ şi-i spuse grăbit:

– Hai repede, că e tîrziu! Nu ai timp de ales.

Ziaristul se uită la el cu mirare:

– Cum tîrziu?! Parcă adineauri ziceai că am timp de ales, că aici e veşnicia...

– S-ar putea să fi zis, dar nu mai zic! spuse îngerul păzitor.

– Prin urmare şi tu te contrazici! zise decepţionat ziaristul. Pînă şi tu...

– Şi de ce te miri? întrebă îngerul păzitor. De fapt nu mă contrazic: încep să se schimbe numai împrejurările.

– Care împrejurări? întrebă ziaristul, părîndu-i ciudată toată situaţia nouă şi mai ales lăcomia sa de a respira aerul acesta proaspăt intrat nu se ştie pe unde în sala paradisului.

– Trebuie să pleci, zise îngerul păzitor.

– Unde? întrebă niţel speriat ziaristul.

– Nu-ţi pot spune, ai să vezi singur! zise îngerul.

– Şi cu ce plec? Tot cu racheta aia? întrebă ziaristul.

– Nu-ţi pot spune, ai să vezi singur! zise îngerul.

– Deci, zise ziaristul, eu n-am murit?

– Nu-ţi pot spune, ai să vezi singur! zise îngerul.

– Mă duc cumva pe altă planetă? întrebă ziaristul.

– Nu-ţi pot spune, ai să vezi singur! zise îngerul.

Ziaristul respira cu lăcomie şi, cu toate că vedea cum se deplasează prin sală cu îngerul său păzitor, nu simţea mişcarea necesară a picioarelor. Era puţin ameţit. Întrebă nesigur:

– Sau poate mă întorc acasă?

– Nu-ţi pot spune. Ai să... începu îngerul păzitor, dar Diavolul îl întrerupse.

– Poate că da! zise Diavolul.

– Şi n-am să mai văd pe nimeni din cei de aici? întrebă ziaristul fără regret.

– Poate că nu, zise Diavolul. Depinde de tine.

– Mihail! strigă atunci Dumnezeu.

– Da, Doamne! răspunse arhanghelul Mihail şi veni lîngă Savaot.

– Fă-mi legătura cu Pămîntul! zise Dumnezeu. Televizorul iar nu merge. Ai verificat tubul catodic?

Arhanghelul Mihail scoase un briceag sau o şurubelniţă şi se apucă să desfacă ceva în spatele unuia din ecranele de pe masă. Ziaristul abia îl mai zărea, căci acum se depărtase mult. Deodată lumina din sală începu să tremure sau să pîlpîie, pălind brusc. Un glas străin răsună atunci cu putere în toată sala, zicînd:

– Pisică!

Apoi acelaşi glas rosti mai profund:

– Derbedei.

Ziaristul simţi că i se face frig. Se întoarse cum putu spre îngerul său păzitor, însă văzu cu stupoare că acesta avea acum fustă şi în loc de carte ţinea în mînă un obiect de sticlă. Lumina din sală se stingea treptat. Cînd ziaristul întoarse capul spre ecranul ceresc al cosmosului, nu mai văzu nimic. Pe masa lui Dumnezeu, mult mai mică acum (se gîndi că din cauza distanţei pare mai mică), erau numai cîteva instrumente, unul singur de metal, celelalte de sticlă. Diavolul şi Savaot erau îmbrăcaţi acuma în alb.

Deodată lumina din sală se stinse cu totul şi năvăli bezna rece. Ziaristul se gîndi cu îngrijorare:

„Probabil am fost aruncat acum în spaţiu fără nici un vehicul cosmic...” începu să tremure şi se gîndi din nou: „Dar cum respir? Căci respir, şi în spaţiu nu este aer!”

O voce de înger spuse:

– Gaz.

„A, se gîndi ziaristul, prin urmare nu este vid; e un gaz interplanetar, poate că respirabil... Nu cumva racheta...”

Dar atunci lumina se aprinse brusc. Îngerul păzitor tocmai îi spunea Diavolului:

– Ştiţi, s-a stins gazul, dar a avut noroc: nişte derbedei au tras cu praştia într-o pisică de pe geam şi l-au spart...

Ziaristul se uita ascultînd mut.

Savaot scoase din buzunarul halatului alb un pix cu pastă şi notă ceva. Diavolul zise:

– Acum e în afară de pericol.
P5