Imparatia oglinzilor strambe (6)

În care pajul cu aluniţă pe obrazul drept îi dă împăratului o lecţie de aritmetică

 Doi paji frumoşi, cu bucle aurii, în veşminte frumoase de catifea, intrară într-o sală a palatului unde nu era ţipenie de om. Călcînd cu pantofii lor strălucitori pe podeaua de cristal a sălii, cei doi paji se apropiară de o masă uriaşă, încărcată cu tot soiul de tacîmuri şi farfurii, şi se opriră unul în dreapta, celălalt în stînga jilţului în care trebuia să se aşeze împăratul.

—  Oare împăratul o să ia singur gustarea de dimineaţă? La masa asta încap cinci sute de oameni! zise pajul cu aluniţă pe obrazul drept.

—   Ssst... vine cineva! şopti pajul cu aluniţă pe obrazul stîng. Îmi tremură genunchii de frică.

       

       De după o coloană apăru un bătrîn în haină de brocart şi cu ciorapi negri, păşind ţanţoş şi solemn cu picioarele lui lungi şi slăbănoage.

—     Ia te uită, ia te uită, Aglo! şopti în grabă pajul cu alu­niţă pe obrazul drept. E bătrînul pe care l-am întîlnit în piaţa oraşului, lîngă havuz. Ţi-aduci aminte? S-a supărat că i-am spus bunicule.

—     Mi-aduc aminte, Olga — şi pajul cu aluniţă pe obrazul stîng dădu din cap. A zis, pare-mi-se, că e ma... ma... maestru de ceremonii.

 Între timp, bătrînul se apropie de cei doi paji, se opri şi-i cercetă în tăcere, în timp ce capul i se bălăbănea uşor.

—     Ascultaţi, pajilor — li se adresă maestrul de ceremonii cu o voce tremurîndă — nu l-aţi văzut pe ministrul Iocsorb? A primit o telegramă urgentă.

—     Eu... eu nu l-am văzut — bolborosi Olga.

—     Nici eu nu ştiu — zise Aglo, clătinînd din cap.

—   Pajii trebuie să ştie totul! rosti nemulţumit bătrînul. Ia staţi niţel. Nu v-am mai văzut niciodată la palat. Sunteţi noii paji ai maiestăţii sale?

—     Da, noii paji — îngăimă Aglo, dîrdîind de frică.

—     Şi cine v-a adus aici?

—     Pe noi? întrebă Olga, distrată.

—     Da, pe voi. Ei, cine?

—     Dumneavoastră! i-o trînti pe loc Aglo.

  Răspunsul era atît de neaşteptat, încît Olga îşi muşcă buzele ca să nu izbucnească în rîs.

—     Eu?!

—     Întocmai! Dumneavoastră, domnule ma... maestru de ce­remonii — răspunse Aglo.

—    Hm... Nu-mi aduc aminte... Poate... Vai, cum mi-a slăbit memoria! Ei, da, eu v-am adus aici! Şi de ce vă luaţi la harţă?

—     Noi? Nu ne luăm de loc...

—   Gura! urla maestrul de ceremonii şi, auzind în aceeaşi timp cum undeva răsună sonor şi melodios cîteva bătăi de pendulă, răcni ca scos din minţi: Bucătarul-şef! Bucătarul-şef! .

  Nu se  ştie de unde, apăru ca la poruncă un omuleţ mic si gras

—    Aici sunt, domnule maestru de ceremonii.

—    Maiestatea sa trebuie să ia îndată gustarea de dimineaţă. Ce s-a pregătit pentru maiestatea sa?

—    Domnule maestru de ceremonii, pentru gustarea de dimi­neaţă a maiestăţii sale împăratul Topsed al VII-lea s-au pregătit trei porci prăjiţi, cincisprezece curcani afumaţi, o marinată din zece nisetri, două sute de ouă moi, douăzeci de fazani umpluţi, treizeci de raţe fripte, o sută de mere coapte, cincizeci de kilo­grame de struguri, o jumătate de tonă de îngheţată şi zece lăzi cu sticle de vin aduse de peste mări şi ţări.

—     Atîta tot?

—     Atîta, domnule maestru de ceremonii...

—     Aţi înnebunit! Maiestatea sa o să rămînă flămînd. Mai adaugaţi ceva!

  In sală apărură slugile, care, într-o linişte desăvîrşită, puneau pe masă bunătăţile amintite. Maestrul de ceremonii plecă
probabil să-l întîmpine pe împărat. În vremea asta, în sală intrară doi oameni.

—     Rutluv! şopti Aglo cu groază.

         Primul ministru înainta mîndru, purtînd pe umeri pelerina-i neagră, de sub care se vedea vîrful spadei. Alături de el se mişca o vietate pe cît de înaltă, pe atît de lată. Era un om gras, făcut parcă din două baloane, îmbrăcat într-un costum verde, brodat cu fir de aur. Balonul cel mare era corpul cu cele patru extremităţi, iar balonul cel mic reprezenta o căpăţîna pleşuvă cu un obraz buhăit. Peste ochii holbaţi, de cu­loarea smîrcurilor, cădeau din vreme în vreme nişte pleoape pamîntii şi zbîrcite ca de broască rîioasă. Cînd omul îşi ridica încet pleoapele, deschizînd ochii mari de tot, în ochii aceştia puteai citi şi inteligenţă, şi şiretenie. Şi ţi se părea că acuşi-acuşi ai să-l vezi făcînd un salt fulgerător, întocmai ca broasca atunci cînd vede pe o frunză o muscă adormită care habar n-are de primejdie. Omul privi masa, îl privi pe Rutluv şi zise cu o voce groasă şi tunătoare:

   —    Împăratul ne-a poftit să se consulte cu noi într-o pro­blemă importantă de stat, şi cînd colo, văd că nici nu şi-a luat gustarea de dimineaţă. Ascultă, prim-ministrule, fă bine şi nu te mai uita la mine! Ştii doar că nu-ţi pot suporta privirea.

   —    Nimeni nu-mi poate suporta privirea, ministrule Ioc­sorb! răspunse batjocoritor Rutluv.

   —    Grozav îţi mai place, domnule prim-ministru, să te lauzi cu ochii dumitale! tună omul-broască. N-ar fi mai inteligent să discutăm despre ce ne interesează pe noi? Nu ţi se pare că oglinzile strîmbe nu mai au nicio influenţă asupra poporului nostru?

   —    Da, pare-se că aşa e, ministrule Iocsorb. Ieri, un puşti oarecare, un muncitor, a spart o oglindă strîmbă!

   —    Cetăţenii împărăţiei s-au cam obrăznicit, Rutluv! Ca să ţinem poporul în frîu, e timpul să recurgem mai des la te­roare... Iocsorb scoase din buzunar o cheie uriaşă şi continuă: Iată ce-i trebuie poporului nostru!

Ochii negri ai lui Rutluv scăpărară:

   —    Ce-i asta? O cheie?

   —    Da, cheia de la lanţurile semănătorilor mei de orez! în mlaştinile mele domneşte neliniştea, Rutluv, şi atunci am dat ordin să se fabrice lanţuri şi un lacăt cu cheie exact după modelul dumitale.

         Rutluv cercetă cheia cu atenţie:

  —    Da, într-adevăr, e întocmai ca şi cheia de la lanţurile din Turnul morţii. E invenţia mea, Iocsorb! spuse mîndru primul ministru.

   —    Este cea mai straşnică invenţie a dumitale, Rutluv! Turnul morţii e cunoscut în întreaga împărăţie.

   —    Da, da, aşa-i, dragă Iocsorb, dar nu-i tocmai bine că în prezent există o a doua cheie cu care se pot descuia lanţurile din Turnul morţii.

  —    Nicio grijă, Rutluv. Cheia asta o port întotdeauna la mine, iar cheia dumitale atîrnă deasupra tronului împărătesc.

    —  Oricum, Iocsorb, nu-mi place de loc că în împărăţie există a doua cheie — răspunse sec Rutluv.

  Olga şi Aglo ascultau cu încordare discuţia dintre cei doi miniştri.

  —  Ai auzit? şopti Olga. O cheie este deasupra tronului împaratesc.

  —    Am auzit — răspunse Aglo încet.

  De după coloană apăru din nou maestrul de ceremonii, care, întinzîndu-şi gîtul, anunţă solemn:

  —   Maiestatea sa Topsed al VII-lea!

  Undeva răsunară cîteva acorduri executate de fanfară şi toţi îşi plecară capetele. Înconjurat de suită, Topsed al VII-lea se apropie de masă.

        Se vede că împăratul nu se grăbea să-şi ia gustarea de di­mineaţă. Picioarele lui scurte alunecau încet pe parchet. Capu-i turtit ca o tărtăcuţă şi-l ţinea aplecat peste pieptul înveşmîntat într-o haină de un violet închis, împodobită cu nestemate. Buzele lui groase, ajungîndu-i aproape pînă la urechi, se mişcau tot timpul, ca şi cum împăratul ar fi vorbit cu sine însuşi. Şi parcă urmîndu-şi firul gîndurilor, Topsed al VII-lea dădea din  cînd în cînd din mîna-i grăsuţă, mişcîndu-şi degetele scurte şi groase. Pe fiecare deget al împăratului strălucea cîte un inel. Urît si mic de statură, Topsed al Vll-lea se îndrepta încet spre masă, cu pas legănat, şi îţi făcea impresia că picioarele lui sunt prea scurte şi prea subţiri pentru trupul îndesat şi greoi.

  Lîngă jilţul său, împăratul se opri şi înălţă capul. Avea nişte ochi incolori, lipsiţi de orice expresie, întocmai ca ochii de peşte.

  —     Într-o sută de pieţe, cîte o sută de oglinzi — zise Topsed al Vll-lea. Cîte oglinzi vor fi în total?

Curtenii stăteau ţepeni, în poziţie respectuoasă, şi împă­ratul începu să-i întrebe pe toţi la rînd.

  —     Am uitat, maiestate. În copilărie nu prea mă împăcăm cu aritmetica.

  —     Dar dumneata?

  —     Două sute de oglinzi, maiestatea voastră.

  —     Tîmpitule! Dumneata de colo ce zici?

  —     Trei sute, maiestate.

  —     Alt tîmpit! Iar dumneata de-alături ce părere ai?

  —     Trei sute cincizeci, maiestatea voastră.

  —     Şi de ce trei sute cincizeci?

  —     Eu îmi fac următoarea socoteală, maiestate: de vreme ce trei sute nu e bine, poate că e bine trei sute şi jumătate.

  —     Singur eşti un tîmpit şi jumătate!

  —     Hi-hi-hi!... chicoti curteanul. Sînteţi atît de spiritual, maiestate!

  —     Dar dumneata, maestre de ceremonii, ce zici?

  —     Trei, maiestatea voastră.

  —     De ce trei?

  —     Maiestate, iertaţi-mă. Cînd am fost mic, m-a scăpat doica şi am căzut în cap...

  —     Păi capul văd că ţi-e întreg — rosti împăratul.

  —     Se pare că e întreg, maiestate. Dar de atunci nu pot să număr decît pînă la trei.

  —     Mm... Amuzant. Cît face doi ori doi?

  —     Trei, maiestate.

  —     Şi cît face cinci minus unu?

  —        Trei, maiestate

         —    Hm... Mi se pare că dumneata eşti cel mai mare tîmpit din întreaga împărăţie.

  —    Aveţi perfectă dreptate, maiestate!

  Împăratul căzu pe gînduri, plescăi din buze, îşi azvîrli distrat mantia în braţele pajului cu aluniţă pe obrazul drept, iar spada i-o dădu pajului cu aluniţă pe obrazul stîng. Apoi, oftînd, se aşeză în jilţ. Mîncă puţin. Gîndurile lui erau concen­trate întru rezolvarea unei probleme importante.

  —     Intr-o sută de pieţe, cîte o sută de oglinzi! zise el, iri­tat, aruncînd şervetul pe masă. Cine o să-mi spună, în sfîrşit, cîte oglinzi vor fi în total?

 Olga auzi cum Rutluv şopti aplecîndu-se spre Iocsorb:

 —     Să-i spun, ce zici?

 — Da' de ce? răspunse Iocsorb, de asemenea în şoaptă. Lasă-l să-şi bată capul cu calculele lui prosteşti şi să se amestece mai mai puţin în treburile noastre.

 Împăratul se ridică în picioare, cu pumnii strînşi deasupra capului:

  —     Cine-mi răspunde?

  —     Zece mii — se auzi un glas subţirel. Toţi se uitară uimiţi în jurul lor.

  —     Cine a vorbit? întrebă împăratul.

  —     Eu...

Privirile tuturor se opriră asupra pajului cu aluniţă pe obrazul drept.

  —    Jur pe frumuseţea imaginii mele în oglindă — zise împăratul — că pentru prima dată în viaţa mea mi se-ntîmplă să întîlnesc un băiat care să rezolve probleme atît de grele.

  —     Dar nu e deloc o problemă grea.

  —     Crezi?

  —     Sînt convinsă... adică, pardon, convins!

  —  Prostii! se încruntă împăratul. Este o problemă foarte grea si sunt sigur că n-ai rezolvat-o bine. Doar trebuia să aduni sutele! Cînd ai avut vreme s-o faci?

  —     N-am adunat niciun fel de sute. Pur şi simplu am în­mulţit o sută cu o sută.

  —     Aha! Dar înmulţirea e mai grea decît adunarea.

  —     De loc. În cazul de faţă, la o sută trebuie să adaugi doi de zero. Asta e tot! Dacă aş avea o bucată de hârtie şi un creion, într-o clipă v-aş arăta cum se face treaba asta.

        —     Hei, slujitori! Un creion şi o bucată de hîrtie pentru pajul meu!  porunci împăratul, bătînd din palme. Ascultă, băiete, dacă mă minţi, să ştii că dau ordin să fii bătut cu nuiele de sticlă!

        —     Cred că nu veţi fi nevoit să vă deranjaţi, dînd un ordin atît de neplăcut. Acuşi voi rezolva problema. Să-mi ia numai cineva din mînă paltonul ăsta...

        —     Care palton? întrebă împăratul, şi în ochii lui se putea citi nedumerirea.

        —     Ăsta pe care mi l-aţi aruncat în braţe de pe... umerii dumneavoastră împărăteşti.

       —     Aha, mantia! zîmbi îngăduitor împăratul. Ascultă, pajule, ai un fel ciudat de a vorbi. Hei, să ia cineva mantia îm­părătească din mîinile pajului!

In secunda următoare, împăratul şi pajul, dînd farfuriile laoparte, stăteau aplecaţi deasupra mesei. Sfîrşiră cu socoti­tul tîrziu de tot, cînd membrii suitei împărăteşti picoteau de somn, rezemaţi de coloane, iar maestrul de ceremonii sforăia atît de zgomotos, încît ai fi putut să crezi că în sală nechează un cal. Numai Rutluv şi Iocsorb erau treji. Stăteau amîndoi în capul celălalt al mesei, discutînd ceva cu aprindere.

Faţa lui Topsed al Vll-lea strălucea de bucurie.

      —  Perfect! Minunat! exclamă el, entuziasmat de grozava descoperire. Uimitor! E într-adevăr foarte simplu! Acum pot să înmulţesc oricîte cifre. Măi, ascultaţi aici!...

Din toate colţurile sălii, frecîndu-se la ochi, curtenii somnoroşi se repeziră la împărat.

 —     Ascultaţi aici! strigă din nou Topsed al VII-lea. Ştiţi cît face, dacă înmulţeşti... ei, hai să zicem o sută şapte­sprezece cu două sute paisprezece? Curtenii tăceau chitic.

 —     Tăceţi, hai? Nu ştiţi? Iar eu, împăratul vostru, ştiu! Unsprezece mii şapte sute!

 —    Cetăţene împărat — şopti pajul cu aluniţă pe obrazul drept  — n-aţi rezolvat bine problema.

Împăratul clipi de cîteva ori, privind mirat cu ochii lui de peşte:

 —    Cum? Care cetăţean?

 — Iertaţi-mă, sînt zăpăcită... pardon, zăpăcit... Am vrut să spun... maiestate, că n-aţi rezolvat bine problema.

 —  Cum n-am rezolvat-o bine? Voi da ordin să te bată! Nu mi-ai spus tu însuţi adineauri că la cifra de înmulţit tre­buie să adaug doi de zero?

 — Maiestate — răspunse pajul, cu voce stinsă — timp de trei ceasuri v-am explicat că la cifra de înmulţit se adaugă un anumit număr de zerouri în cazul cînd această cifră se înmulţeşte cu zece, cu o sută, cu o mie, şi aşa mai departe.

—     Hm...

—     Sunt gata să mai repet o dată lecţia împreună cu maiestatea voastră.

—   Bun — mormăi împăratul, căscînd — dar ceva mai tîrziu, după-masa. Eşti într-adevăr un mare matematician. Voi semna un decret privitor la numirea ta... cum te cheamă?

—     Olga

—     Cuuum?

—     Il cheamă Oleg, maiestate — răspunse prompt pajul cu aluniţă pe obrazul stîng. Vă rog să nu vă fie cu supărare, dar e atît de obosit din pricina calculelor, încît nici nu-şi mai dă seama ce vorbeşte.

—     Da' pe tine cum te cheamă, pajule?

—     Pe mine mă cheamă... Gelo, maiestate.

—     Şi tu eşti matematician?

—    Da, maiestate — răspunse grav pajul cu aluniţă pe obrazul stîng şi adăugă după o clipă de gîndire: Oleg e totuşi mai tare ca mine, maiestate. Suntem fraţi şi adeseori rezolvăm prblemele împreună.

— Hei, ascultaţi toţi! strigă împăratul. Il numesc pe Oleg în funcţia de matematician-şef al împărăţiei, iar pe Gelo în funcţia de adjunct al matematicianului-şef!

      Împăratul se pregătea să mai spună ceva, dar în aceeaşi clipă în sală intră un slujitor, cu o tavă în mînă, şi anunţă cu glas tare:

—    O telegramă pentru primul ministru.

Maestrul de ceremonii se trezi brusc şi se apucă deznădăjduit cu mîinile de cap:

— Domnule Iocsorb! Vai de mine! Iertaţi-mă! Am uitat că şi dumneavoastră aţi primit o telegramă urgentă de pe plantaţiile de orez... Of, ce memorie!

     Şi maestrul de ceremonii scoase din buzunar telegrama, pe care, cu mînă tremurîndă, i-o întinse lui Iocsorb. Olga văzu cum ambii miniştri îşi pironesc ochii asupra hîrtiilor primite.

      —   Maiestate! răcni Rutluv, enervat la culme. Muncitorii de la fabricile de oglinzi s-au răsculat, l-au bătut pe supraveghetor!... Maiestate, împrejurările mă forţează să părăsesc de urgenţă palatul.

Olga şi Aglo schimbară între ele priviri semnificative şi pline de satisfacţie.

     —  Maiestate — zise Iocsorb cu vocea lui tunătoare — semănătorii mei de orez au refuzat să iasă la lucru! Cer pîine!

Împăratul plescăi din buze şi rosti grav:

—     Daţi-le muncitorilor voştri mai multe oglinzi strîmbe şi se potolesc ei numaidecît!

Iocsorb ridică tonul:

—     Maiestate, n-avem nevoie de oglinzi! Avem nevoie de soldaţi!

Ambii miniştri se înclinară şi ieşiră din sală. În liniştea care se lăsase se auzeau doar paşii lor răsunînd pe parchet.

—     Ducă-se! zise împăratul. Nu pot să-i supăr pe miniştrii ăştia ai mei!... Oleg şi Gelo! Vă poruncesc să treceţi amîndoi în sala tronului. Vreau să vă vorbesc despre o problemă de stat extrem de importantă.

Cap5  Cap7