În programul de aclimatizare
— pe care Hunt ni-l alcătuise cu multă grijă — erau prevăzute, după o perioadă
de eforturi mari şi continui, răstimpuri de odihnă la altitudini mai joase.
Unii dintre noi nu simţeam neapărat nevoia acestui răgaz însă Hunt, dînd dovadă
încă odată de multă chibzuinţă, ne convinse să respectăm programul. Ca urmare
am coborît cu toţii la tabăra de la lac unde, în ciuda ninsorii, nelipsite în
fiecare după-amiază, care nu mai contenea, am trăit adevărate clipe de odihnă,
uneori scriind scrisori sau reparîndu-ne echipamentul.
La numai cîteva zile am
reluat asaltul. Prima noastră sarcină a fost să consolidăm drumul pe căderea de
gheaţă, pentru ca şerpaşii să-l poată urca mai uşor. Pentru aceasta, o parte a
grupului cantonat în tabăra-de-bază şi-a concentrat eforturile asupra părţii de
jos a traseului. S-au adus din vale prăjini lungi de brad de care s-au legat
scări de aluminiu şi care urmau să fie folosite ca punţi peste crevasele mai
greu de trecut. S-au instalat corzi fixe de-a lungul zonelor primejdioase,
denumite de noi mai înainte „Spaima lui Mike" şi „Spaima lui
Hillary", iar unele din seracurile cele mai ameninţătoare au fost
înlăturate din drum. Dar cu toată munca depusă, traseul n-a fost niciodată nici
uşor de străbătut şi nici prea sigur. Zăpada care cădea zilnic acoperea mereu
cărările, iar în regiunea „Bombei atomice" mai întotdeauna apărea peste
noapte o nouă crevasă sau se lărgea una din cele existente. Căderea de gheaţă
fiind într-o continuă mişcare, necesita o atenţie permanentă.
Cealaltă parte a grupului lucra pe partea superioară a
căderii de gheaţă. Tabăra a III-a am instalat-o împreună cu Westmacott şi de
acolo am început să îmbunătăţim amîndoi porţiunea de drum de sub ea. Am
instalat o scară lungă de frînghie peste partea de jos a stîncii de gheaţă
pentru a înlătura urcuşul anevoios peste contrafort şi prin crevasă, legînd
totodată o coardă fixă prin “spărgătorul de nuci". Westmacott părea că
şi-a recăpătat pe deplin forţele, ba chiar într-o seară, ca să dovedească cît
de mult s-a aclimatizat, a scos un exemplar din ziarul „Times", şi a
început să dezlege un joc de cuvinte încrucişate — o ispravă pe care eu unul nu
aş fi fost în stare s-o fac nici chiar la nivelul mării.
Deşi tabăra a III-a era instalată la intrarea în
Circul-de-vest, eram încă despărţiţi de acesta printr-o enormă crevasă, aceeaşi
la care ne oprisem în 1951 şi care dăduse atîta de furcă elveţienilor în 1952.
Am cercetat-o foarte amănunţit, dar n-am putut descoperi nicio punte de trecere
peste ea. Într-un singur loc unde avea o lărgime doar de vreo 4 metri şi
jumătate am fi putut face un pod cu scara noastră de aluminiu. În dimineaţa
zilei de 25 aprilie, împreună cu Westmacott, am încercat să forţăm un drum prin
mijlocul crevasei. După un urcuş greu care ne-a cerut mult timp, am ajuns la
peretele celălalt, în care se afla o crăpătură care ducea pînă la marginea de
sus. Gîndeam că am fi putut merge pe ea, dar pînă la sfîrşit ne-am dat seama că
ne-am fi avîntat pe un drum greu şi plin de riscuri, impracticabil pentru
şerpaşii noştri încărcaţi cu poveri, şi de aceea ne-am reîntors la tabără.
După-amiază sosi un nou grup: Hunt, Evans, Noyce, Gregory
şi Tenzing împreună cu un număr mare de şerpaşi. Era primul transport masiv de
provizii şi materiale peste căderea de gheaţă şi totul mersese de minune.
Totodată era şi primul urcuş care depăşea tabăra-de-bază pe care îl făcea
Tenzing în acest an, aşa că i-am cerut părerea despre traseu. Tenzing se arătă
foarte mulţumit de el. Am instalat la repezeală o tabără mare, iar alimentele
şi echipamentul le-am făcut cîteva grămezi pe care le-am acoperit cu foi de
cort. Şerpaşii-culii care nu ne mai erau trebuincioşi fură conduşi de Mike
Westmacott jos la tabăra-de-bază. Curînd după prînz se porni să ningă des, atît
de des că în scurt timp pînza corturilor începu să se lase sub povara zăpezii.
Pe la patru s-a înseninat şi s-a lăsat un ger aspru. Hunt era frămîntat mereu
de acelaşi gînd: cum să învingă ultima barieră pentru a pătrunde în
Circul-de-vest. Deodată, fără a mai sta prea mult pe gînduri, ne-a propus să
folosim restul zilei pentru a podi crevasa cea mare. Am pornit deci prin zăpada
proaspătă şi moale, Hunt, Evans, Noyce, Tenzing şi cu mine, purtînd trei scări
de aluminiu lungi de 1,80 m fiecare. La marginea crevasei, le-am prins una de
alta cu buloane puternice, aşezînd apoi cu multă grijă pe locul ales scara
lungă acum de 5,40 m. Deşi depăşea crevasa cu vreo 60 cm nu aveam deloc
convingerea că puntea noastră ar putea prezenta multă siguranţa peste prăpastia
aceea adîncă. Ca să o încerc, am trecut peste ea în patru labe şi, deşi se
legăna puţin, mi-a părut destul de stabilă. Cu toate că se făcuse tîrziu, Hunt,
cuprins de entuziasm, voia cu tot dinadinsul să pătrundă în Circul-de-vest. Cum
unul dintre noi trebuia să se reîntoarcă la tabăra-de-bază pentru a răspunde
chemării prin radio fixată pentru ora 5, Noyce a fost acela care, cu toată
părerea lui de rău, s-a întors, luîndu-i cu el şi pe Tenzing. Hunt a trecut
puntea în patru labe, urmat de Evans şi de mine. Ţinta noastră principală era
să găsim un drum spre dreapta către centrul Circului-de-vest, departe de
avalanşele care lunecau tot timpul de pe gheţarii care atîrnau din umărul de
sus al Everestului. Dar cu cît înaintam, observam că drumul ne ducea pe
nesimţite chiar în direcţia acestor gheţari. Crevasele nu se mai sfîrşeau, dar,
din fericire, în afară de una, toate erau podite de zăpadă groasă; Hunt care nu
mai putea fi oprit din avîntul lui, a trebuit să taie un şir de trepte pentru a
coborî şi apoi un altul în sus, pe peretele opus, ca să poată ieşi de partea
cealaltă. Ajunserăm aproape sub masivul Everest, dar şi aici înaintarea noastră
spre dreapta era barată de crevase de netrecut. Singura soluţie era să mergem
repede peste povîrnişurile pe care cădeau avalanşele, foarte aproape de stînci,
şi apoi să ne îndreptăm imediat spre interiorul Circului-de-vest, unde am fi
fost în afară de orice pericol. Hunt nu mai stătu deloc pe gînduri. Se avîntă
peste blocurile de gheaţă şi peste zăpada adusă de avalanşe şi coti apoi
imediat la dreapta. Nu m-am simţit pe deplin în siguranţă decît după ce am
lăsat mult în urmă gheaţa care atîrna deasupra capetelor noastre. Cuprinşi de
entuziasmul lui Hunt, continuarăm drumul în acelaşi fel. În faţa noastră,
Lhotse şi Şaua-de-sud deveneau realităţi vii emoţionante... se întrezărea o
nouă luptă, noi metereze aveam de cucerit. Şerpuind printre crevase lungi,
căţărîndu-ne pe movile de zăpadă de pe care alunecam pe partea cealaltă, ne
avîntarăm peste Circul-de-vest cu paşi mari, ca nişte adevăraţi uriaşi. Un gînd
înţelept ne făcu totuşi să ne oprim: înaintasem cam mult în Circul-de-vest, iar
noaptea se apropia cu paşi repezi. În acelaşi timp, drumul dinaintea noastră
părea că nu va mai ridica alte probleme. Ne-am reîntors aşadar cuprinşi de
sentimentul biruinţei. La înapoiere, drumul era de o frumuseţe de nedescris. În
lumina domoală a amurgului, piscurile înalte din împrejurimi păreau cuprinse de
flăcări strălucitoare pe fundalul catifelat al cerului cuprins de umbrele
înserării. Noaptea încheia de minune o zi plină de emoţii.
Zorii zilei de 26 aprilie prevesteau o vreme minunată, cu
cer senin. Avea să fie prima noastră zi petrecută în Circul-de-vest. Hunt,
Evans, Tenzing şi cu mine trebuiam să continuăm drumul pînă la tabăra a IV-a a
elveţienilor. Noyce şi Gregory trebuiau să vină în urma noastră cu vreo
jumătate de duzină de şerpaşi şi cu lucrurile necesare. Hunt şi Evans formau o coardă, iar Tenzing şi cu mine alta. Era
prima oară cînd urcam împreună cu Tenzing, sau mai bine zis, cînd îl priveam
cum urcă şi eram foarte curios să-l văd în plină acţiune. Cît despre Tenzing,
era cît se poate de entuziasmat de cele ce aveam de îndeplinit în ziua aceea,
fiindcă pînă atunci fusese reţinut la tabăra-de-bază pentru a ajuta la
organizarea şerpaşilor.
Hunt
şi Evans conduceau pe vechiul nostru traseu iar noi îi urmam. Ne-am tîrît în
patru labe peste punte, am trecut rîpa lui Hunt şi am întins pasul trecînd pe
sub blocurile de gheaţă ameninţătoare ale Everestului. Pe cînd intram în
Circul-de-vest, Tenzing ne arătă locul taberei a III-a a elveţienilor şi ne
spuse că aceştia lăsaseră acolo un mic depozit de alimente. Hunt fu de acord ca
noi doi să cercetăm tabăra, aşa că Tenzing mă conduse pe poteca ce ducea pînă
la ea. Am găsit acolo nişte cutii mari şi cîţiva saci îngropaţi în zăpadă. Am
despachetat proviziile cu mult entuziasm. Dar vai! Nicio speranţă de a gusta
sucuri de fructe şi specialităţi elveţiene! Alimentele, mai toate, nu erau
altceva decît conserve de carne. Am făcut o movilă din
toate cutiile şi ne-am grăbit să-i ajungem din urmă pe ceilalţi.
Soarele
dogorea acum din cale afară şi, cum razele sale se reflectau cu putere de pe
fiecare pantă înzăpezită, Circul-de-vest deveni un adevărat infern. Combinaţia
de căldură şi altitudine ne aduse într-o moleşeală greu de învins. Il ajunserăm din urmă pe Hunt şi preluarăm noi doi conducerea. Zăpada
era adîncă şi afînată şi din această cauză, deschiderea pîrtiilor era foarte
obositoare. Cu toate acestea, eu mă simţeam într-o formă
excelentă şi de aceea am forţat pasul; Tenzing ţinea cu tot dinadinsul să nu se
lase mai prejos. Am trecut multe crevase, unele din ele complet ascunse şi
foarte primejdioase. După o luptă lungă şi îndîrjită cu nămeţii de zăpadă,
suirăm o ultimă pantă mică spre tabăra a IV-a. Aici descoperirăm din nou o
grămadă de cutii şi saci acoperiţi cu zăpadă, care conţineau o cantitate
însemnată de alimente folositoare: biscuiţi, brînză, fulgi de ovăz, slănină,
marmeladă şi alte bunătăţi în cantităţi suficiente şi variate ca să îndestuleze
pofta noastră de lup. Hunt şi Evans ne-au ajuns din urmă. Primul era tras la
faţă şi arăta obosit. Dar eram obişnuiţi cu felul lui de a nu-şi cruţa forţele;
mergea pînă la epuizare totală, iar la sfîrşitul zilei cădea sleit de puteri.
Ceea ce ne surprindea la el, era modul în care îşi revenea peste noapte, ca să
continue în ziua următoare un drum tot atît de extenuant.
De pe locul unde ne aflam, am examinat cu multă atenţie
faţa lui Lhotse. Se înălţa drept ca un turn deasupra noastră şi vedeam cum
vîntul mătura zăpada de pe Şaua-de-sud. Hunt era sigur ca în două sau trei zile
puteam urca pînă la şa, dar Evans şi cu mine, mult mai neîncrezători, socoteam
că ne trebuia cel puţin încă o săptămînă. După vreo două
ceasuri am plecat înapoi cu Tenzing spre tabăra-de-bază. Am coborît în fugă
peste Circul-de-vest, întîlnindu-ne în drum cu Noyce, Gregory şi şerpaşii lor, care îşi descărcaseră poverile cam la
încă vreo jumătate de oră de mers pînă la tabăra a IV-a. La
tabăra a III-a am dat de Bourdillon şi Ward, care aduseseră sus un grup de
culii încărcaţi cu poveri. Transporturile de materiale şi provizii în sus pe
căderea de gheaţă erau aşadar în toi.
Am coborît repede pînă la tabăra a II-a unde l-am găsit
pe George Lowe instalat cu un alt grup de şerpaşi. Am stat de poveşti cîteva
clipe, apoi ne-am luat rămas bun. „Am să-ţi trimit salutări prin radio la ora
5" i-am spus pe un ton nepăsător. „Asta ar fi ceva colosal!" îmi
răspunse George care ştia că pentru asta ar fi trebuit să ajung la
tabăra-de-bază în mai puţin de o oră, ceea ce ar fi însemnat într-adevăr un
timp record, nerealizat pînă atunci. Luînd vorbele lui ca un îndemn pentru a mă
grăbi, am pornit într-o goană cu bietul Tenzing alergînd în urma mea. M-am strecurat
anevoie prin regiunea „Bombei atomice" observînd cîteva mici schimbări pe
parcurs, şi m-am apropiat de ultima ei crevasă. Nemaivrînd să pierd timp cu
trecerea peste punte, am făcut un salt puternic şi am aterizat cu toată
greutatea de partea cealaltă. Asta a fost prea mult pentru marginea ieşită în
afară, care se rupse cu o pîrîitură puternică şi se prăbuşi în adînc cu mine cu
tot. N-aveam mult timp de gîndit. Ştiam că trebuia să înlătur primejdia de a fi
strivit între peretele de gheaţă şi blocul care se rostogolea cu mine. Îmi
proptii puternic picioarele cu colţarii pe unul din pereţi, iar umerii de
celălalt. În clipa urniătare, simţii că se întinde şi coarda. Blocul se prăvăli
mai departe în adîncuri. Tenzing reacţionase la timp şi repede. Mi-am cioplit
cu pioletul, fără prea mare greutate, cîteva trepte pînă la suprafaţă şi,
ieşind afară, i-am mulţumit lui Tenzing pentru modul priceput cum manevrase
coarda în situaţia primejdioasă în care mă aflasem. El avu aerul că luase totul
drept o glumă destul de reuşită din partea mea. Reproşîndu-mi în gînd avîntul
nebunesc, am pornit din nou la drum. Neastîmpărul tot nu mi-a dat pace şi am
ajuns la tabăra-de-bază tocmai bine ca, abia răsuflînd, să-i pot spune lui George
prin radio, la ora fixată, „Noroc!".
Descoperisem în Tenzing un tovarăş admirabil, priceput,
săritor, extrem de plăcut. Mînuia coarda cu cea mai mare precizie, cum de
altfel dovedise şi în accidentul care era să-mi fie fatal. Deşi poate nu
stăpînea complet tehnica urcuşului pe gheaţă, era totuşi foarte puternic, dîrz
şi suporta admirabil altitudinea. Calitatea lui cea mai de preţ, în ce mă
priveşte, era faptul că mergea repede, gata să înfrunte orice greutăţi.
În cele cîteva zile care urmară, cu toată vremea proastă,
transportul poverilor pe căderea de gheaţă şi mai departe pe Circul-de-vest
continuă fără întrerupere. Zăpada abundentă care cădea zilnic ne obliga să
refacem mereu drumul, cu mare cheltuială de energie. Dar în afară de munca
aceasta plicticoasă şi adeseori primejdioasă, principalul ţel al expediţiei
noastre devenise recunoaşterea versantului lui Lhotse. Hunt hotărîse să utilizăm
în această recunoaştere aparatul de oxigen cu circuit închis (de un tip cu
totul nou), pentru a-l supune unor probe complete, la mari înălţimi. Bourdillon
şi Evans, formidabilul cuplu cu aparatele de oxigen cu „circuit închis",
aveau să formeze echipa de asalt. Hunt însuşi urma să facă parte din grupul de
sprijin.
Asaltul versantului Lhotse exercita o puternică
fascinaţie asupra membrilor expediţiei — simţeam cu toţii că era cheia spre
vîrful Everestului — şi toţi cei care nu luam parte la acest asalt, priveam
plini de invidie la cei favorizaţi. Personal avusesem pînă acum parte mai mult
decît mi se cuvenea de misiuni care îmi dăduseră satisfacţie. Cu toate astea,
îmi frămîntam mintea cum să găsesc un pretext care să-mi permită să iau parte
cel puţin la recunoaşterea de la poalele muntelui. În cele din urmă găsii ceva
destul de bun ca să nu fiu refuzat. I-am propus lui Hunt ca doi dintre noi să
facă o verificare severă şi de lungă durată a aparatului de oxigen cu circuit
deschis. Avusesem puţină bătaie de cap pînă să mă familiarizez cu mecanismul
lui, dar nu-l întrebuinţasem decît o jumătate de oră în timpul unei excursii de
aclimatizare Cum nu fusese nevoie de oxigen la înălţimile moderate ale căderii
de gheaţă şi ale Circului-de-vest, aparatul de oxigen cu circuit deschis nu
fusese pe deplin încercat. Părerea mea era că dacă aparatul va rezista la o
probă severă şi ne va permite să lucrăm un timp îndelungat în cursul zilei,
făcînd eforturi mai mari, atunci încrederea noastră în el va fi nelimitată. Şi
încrederea avea să fie un factor vital cînd aveam să folosim oxigen la
altitudini mari. M-am gîndit că dacă doi dintre noi ar putea merge de la
tabăra-de-bază la tabăra a IV-a şi înapoi într-o zi — un drum care necesita
două zile întregi fără oxigen — am dovedi avantajul lui. Bucuros, Hunt fu de
acord cu această sugestie şi-l lăsă pe Tenzing să mă însoţească.
La întîi mai, cea mai mare parte a grupului era pe căderea
de gheaţă sau sus în Circul-de-vest, aşa că la tabăra-de-bază domnea foarte
mare linişte. Ştiam că în ziua următoare echipa „circuitului închis" va
ataca pentru prima oară versantul lui Lhotse şi eram nerăbdător să fiu la
tabăra a IV-a cînd aveau să se întoarcă. Toată după-amiaza am muncit pregătind
cele două aparate de oxigen şi scrutînd cu îngrijorare cerul. Imi pierdui
complet curajul cînd văzui cum imediat după masă cerul se acoperă de nori şi
începe din nou să ningă — fapt care devenise ceva obişnuit. Dar de data aceasta
am avut noroc: nu a căzut zăpadă decît de vreo 5 cm şi cerul se lumină din nou.
Perspectivele noastre deveniră iarăşi promiţătoare. Ne-am sculat foarte devreme
a doua zi. Cerul era senin şi geruia. Am luat o gustare în grabă şi ne-am prins
aparatele de oxigen în spate. Am făcut legăturile la aparatul lui Tenzing şi am
deschis oxigenul; apoi am făcut acelaşi lucru cu aparatul meu. La ora 6,30 eram
pe drum. Ştiam că oxigenul nostru vă fi complet consumat pînă la 11,30, aşa
încît mergeam cu pas repede. Am urcat partea de jos a căderii de gheaţă, iar
cele 18 kg din spate ne păreau o nimica toată. „Oxigenul e, fără îndoială, ceea
ce ne trebuie!", gîndii eu îa timp ce intram în tabăra a II-a după mai
puţin de o oră şi jumătate de mers. Cei de acolo nu se sculaseră încă şi afară
era un ger năprasnic. S-a aprins repede un primus, m s-a pregătit o ceaşcă de
cafea şi am plecat mai departe. I-am propus lui Tenzing să ia el conducerea,
dar el zîmbindu-mi îmi făcu semn să pornesc tot eu înainte. Refăcuţi de băutura
fierbinte, am constatat că cei 5 cm de zăpadă proaspăt căzută nu constituiau de
loc o problemă şi am ajuns la tabăra a III-a după cincizeci de minute de mers
greu şi continuu. Urmă o scurtă convorbire plăcută, o altă ceaşcă de băutură fierbinte
şi am plecat mai departe. Am trecut peste puntea cea lungă de deasupra taberei
şi am pătruns în Circul-de-vest. Spre necazul nostru dădurăm deodată de zăpadă
adîncă şi moale. Era clar că aici ninsese mai abundent şi că drumul dispăruse
complet sub zăpadă. Am continuat să mergem cu aceeaşi dîrzenie, înaintînd cu
greu prin zăpada care ne ajungea uneori pînă la genunchi. Soarele ardea
puternic, iar căldura şi lumina lui orbitoare deveniseră insuportabile. Dar
ştiam că nu ne puteam îngădui să ne odihnim. Trecînd pe rînd în frunte,
înaintam hotărîţi şi, în cele din urmă, ne-am tîrît osteniţi pînă la tabăra a
IV-a unde am ajuns la 11,30, după două ore de mers de la tabăra a III-a. Ne-am
scos aparatele golite de oxigen şi am intrat pe brînci într-unul din corturi,
pentru a ne odihni. Faţă de eforturile depuse, ne-am refăcut surprinzător de
repede şi în curînd ne reveni şi pofta de mîncare şi de băutură. Cu binoclul pe
care-l aveam la mine, am cercetat versantul lui Lhotse pentru a descoperi pe el
echipa de asalt, dar nu văzui nimic. După-amiaza trecu destul de plăcut. Mai
întîi sosiră de jos Wylie şi Ward, însoţiţi de 6 şerpaşi ducînd poveri grele;
în scurt timp instalarăm cu toţii o tabără cu mult mai mare. Dar timpul trecea
şi ceilalţi încă nu dădeau niciun semn de viaţă. Ne gîndeam serios să alcătuim
o echipă de salvare, cînd îi zărirăm coborînd extrem de încet spre noi. Din
opririle dese pe care le făceau, reieşea clar că avuseseră o zi grea. Le-am
ieşit în întîmpinare. Evans şi Bourdillon erau foarte obosiţi iar Hunt părea
complet epuizat. Pe cînd îl ajutam să coboare panta, îmi spuse aşa cum se
obişnuieşte cînd cineva nu vrea să recunoască adevărul: „Ştii, Ed, e pentru
prima oară că mă simt oarecum epuizat". Ei ne-au povestit cum au reuşit să
urce vreo 150 m pe versantul lui Lhotse şi cum căldura mare şi poverile grele
au întrecut efectele oxigenului. Totuşi, aveau credinţa că, în condiţii
favorabile, aparatul cu circuit închis va însemna o contribuţie puternică la
succes. Hunt plănuise să coboare cu noi, dar era prea obosit. La ora 4,20
după-amiază, mergînd uşor, fără oxigen, Tenzing şi cu mine am pornit la vale
sub un cer ameninţător.
Abia făcusem un sfert de milă cînd vîntul şi zăpada s-au
năpustit peste noi cu o furie de necrezut. În zece minute, cărările noastre
adînci au fost complet astupate. Steguleţele aşezate la distanţe mari nu se mai
vedeau decît arareori. Ajutat doar de memorie, îmi dibuii prin ceaţa mînată de
vînt drumul în jos, gemînd la efortul cerut de fiece pas prin zăpada adîncă.
Ori de cîte ori îmi apărea brusc în faţa ochilor sau lîngă mine vreun steag, îl
priveam ca pe un prieten vechi şi mă uitam apoi nerăbdător înainte căutîndu-l
pe următorul. Avalanşe mari se prăvăleau bubuind de pe stîncile imense ale
Everestului şi ale lui Lhotse, măturînd totul în calea lor spre Circul-de-vest.
Uneori trebuia să mă opresc şi să aştept cîteva clipe, lăsîndu-mă pe spate din
cauza vîntului care mă lua pe sus, pînă ce o uşoară creştere a vizibilităţii
îmi permitea să văd prin pîclă doar la cîţiva paşi înainte. Porneam atunci
luptînd cu viscolul mai departe, înaintam cît se putea de greu, însă pînă la
urmă, mai mult bîjbîind, am găsit drumul în jos. Am
trăit o clipă fericită cînd am descoperit că ne aflam pe puntea de deasupra
taberei a III-a. Am trecut-o de-a buşilea şi, bătuţi crunt
de o grindină mînată de vînt, ne-am croit drum pînă la tabără. Acolo însă mi-am
dat seama îngrozit că nu mai existau corturi. Uitasem că toate fuseseră duse
sus la tabăra a IV-a. Nu aveam deci niciun motiv să ne oprim, aşa că am pornit
mai departe, de-abia ţinîndu-ne pe picioare.
Acum, în ciuda lipsei de vizibilitate, mă aflam pe teren
cunoscut. În schimb, zăpada care căzuse masiv ascundea gropile şi crevasele mai
mici. Înotam prin zăpadă cufundîndu-mă pînă la brîu în gropi ascunse şi
pierzînd o groază de timp ca să ies din ele. Se întuneca repede. Ninsoarea se
domoli deodată, iar vizibilitatea se îmbunătăţi. Fără a
pierde o clipă pornirăm glonţ spre tabăra a II-a. Acolo
însă nu mai era nimeni. În schimb aveam corturi, saci de dormit şi hrana
trebuincioasă. Privind aspectul rece şi mut al taberei, îmi veni în minte
atmosfera caldă şi ospitalieră a taberei de-bază.
„Ce
zici Tenzing ? Mergem mai departe?" Tenzing privi uni brele înserării care
ne cuprindeau şi dădu din umeri.
„Cum
vreţi!" Mă gîndii o clipă la drumul destul de greu care ne aştepta şi la
zăpada adîncă pe care aveam s-o întîlnim în cale. „Sunt sigur că pot găsi
drumul pe căderea de gheaţă pînă la gheţar. Crezi că de acolo vei reuşi să
urmezi drumul spre tabără?" Tenzing răspunse afirmativ. Convins că
încercarea noastră nu va fi zadarnică, începurăm coborîrea prin regiunea
„Bombei atomice". Zăpada nesfîrşită cuprinsă de jocul de umbre al
înserării dădea o înfăţişare stranie şi uneori înspăimîntătoare drumului
nostru. Cărarea părea că fusese înghiţită, găuri întunecate se căscau de o
parte şi de alta, iar seracurile se aplecau deasupra noastră ca nişte valuri.
Stăpînit de teamă, îmi pierdui complet simţul direcţiei, bîjbîind înnebunit
drumul. Căutam să ies din panica nebună care mă cuprinsese şi deodată
recunoscui forma unui bloc de gheaţă. Eram pe drumul cel bun. Cînd am trecut şi
ultima crevasă fui cuprins de un sentiment de uşurare. Viaţa care părea că se
sfîrşise, începea din nou.
Se
înnoptase de-a binelea, blocurile de gheaţă prăvălite formau un singur tot. Nu
mai puteam urmări nicio cărare şerpuitoare, aşa că am luat-o drept înainte,
de-a curmezişul blocurilor, de la un steguleţ la altul. Şi unde nu vedeam niciun
steguleţ, o ţineam drept, în aceeaşi direcţie în care mersesem, sperînd că suntem
pe drumul cel bun. Ne întreceam într-o goană sălbatică cu lumina care se
stingea din ce în ce mai mult, căţărîndu-ne pe blocuri de gheaţă şi lunecînd în
zăpadă pînă la brîu, de cealaltă parte, ca să urcăm apoi din nou pe un altul şi
iar pe altul. Intr-un timp crezurăm că ne-am pierdut. Continuam coborîşul dar
nu mai recunoşteam nimic, fiindcă întunericul şi pătura de zăpadă nivelau orice
punct de reper, făcînd ca toate locurile să pară la fel. Nu mai eram în stare
să deschid drumul prin zăpadă adîncă şi-i dădui lui Tenzing conducerea. De
îndată ce trecu în frunte, silueta lui şi coarda lungă făcură să-mi apară clar
toată panta, începui să recunosc din nou părţi din traseu şi-i strigai lui
Tenzing s-o ia mai la dreapta. În clipa următoare, ne-am dat drumul lunecînd în
jos pe un povîrniş abrupt pînă în „Aleea iadului". Era întuneric beznă
cînd am traversat şi ultima punte de pe căderea de gheaţă. Drumul nu mai era
primejdios dar cum nu aveam torţe, nu mai vedeam nimic. Am dibuit calea
rostogolindu-ne pe povîrnişurile de zăpadă, ciocnindu-ne de pereţii pe care
nu-i puteam vedea din vreme şi poticnindu-ne de stîncile care ni se iveau pe
neaşteptate în cale. Furăm cuprinşi de o bucurie nespusă cînd zărirăm luminile
taberei-de-bază şi, pe cînd urcam micul povîrniş spre corturi, simţeam că
puterile noastre erau pe sfîrşite. „Ei, bine! Am reuşit!" îmi spusei în
sinea mea. „Şi cred că am dovedit ceva, deşi în clipa asta nu ştiu exact ce
anume". A doua zi, cei mai mulţi dintre noi am coborît în vale la tabăra
de odihnă din Lobuje. Gîndul că vom vedea din nou iarbă şi flori era un
adevărat tonic pentru noi. Şedeam tolăniţi la soare, rîzînd şi vorbind, şi
mîncam cu atîta poftă, încît parcă simţeam cum se împlinesc din nou trupurile
noastre slabe. Cînd, după trei zile, ne-am întors la tabăra-de-bază, refăcuţi
şi dornici să continuăm asaltul, găsirăm grupul de recunoaştere a masivului
Lhotse care se întorsese; dădurăm buzna peste ei cu mare larmă şi necontenind
cu întrebările. Din spusele lor reieşea că întîmpinaseră multe greutăţi, dar
reuşiseră să instaleze tabăra a V-a la 6 700 m şi tabăra a VI-a la 7 000 m.
Într-un ultim efort, Evans şi Bourdillon depăşiseră chiar 7 200 m. Grupul
stabilise mai întîi că versantul lui Lhotse avea să ne dea mult de furcă şi
apoi că aparatele de oxigen cu circuit închis funcţionau foarte bine. Mai toată
noaptea a ars lumina în cortul lui John Hunt, iar maşina sa de scris a ţăcănit
întruna. Cu toate acestea, a doua zi de dimineaţă — la 7 mai — cînd ne chemă pe
Evans şi pe mine să ne sfătuim împreună, pe faţă i se citeau calmul şi
siguranţa lui obişnuită. Ne ceru părerea în privinţa unei liste pe care o
alcătuise, distribuind diverse sarcini membrilor grupului în legătură cu
asaltul Everestului. Furăm amîndoi de acord cu el în privinţa alegerii făcute.
Ne-am dus apoi toţi trei în cortul cel mare, unde se adunaseră membrii
expediţiei. Inăuntru domnea o impresionantă atmosferă de emoţie stăpînită şi de
încredere. Hunt începu să vorbească şi, ca la un semn, în cort se făcu tăcere,
fiecare ascultînd cu mare atenţie spusele lui. El arătă cum vedea posibilă
rezolvarea diferitelor probleme în legătură cu: versantul lui Lhotse,
instalarea unei tabere bine aprovizionate pe Şaua-de-sud, aşezarea unei tabere
la foarte mare înălţime — la 8 534 m — şi, în sfîrşit, cele două asalturi care
urmau să se facă cu cele două tipuri de aparate de oxigen. Niciuna din aceste
probleme nu era nouă pentru noi, aşa că puteam citi pe feţele tuturor acelaşi
gînd: „Hai odată John! Spune-ne ce sarcini ai trasat fiecăruia din noi!"
Hunt citi apoi lista întocmită şi, pe cînd rostea numele şi misiunea pe care
i-o încredinţase fiecăruia, se putea auzi cum se destindea încordarea printr-un
oftat de uşurare. Problema spinoasă a versantului lui Lhotse fusese
încredinţată lui Lowe, Westmacott şi Band; importanta misiune de a conduce un
număr mare de şerpaşi pînă pe Şaua-de-sud, lui Noyce şi lui Wylie; prima echipă
de vîrf care avea să folosească puternicul aparat de oxigen cu circuit închis
avea să fie formată din Evans şi Bourdillon; Hunt şi Gregory erau grupul de
sprijin care trebuia să instaleze tabăra a IX-a la 8 534 m iar Tenzing împreună
cu mine formam a doua echipă de vîrf, folosind aparate de oxigen cu circuit
deschis. Tenzing era în cort cu noi şi Hunt îi explică într-o hindustană
curgătoare amănuntele planului şi împărţirea sarcinilor. Cînd Hunt ajunse la
numele său, Tenzing zîmbi ca şi cum ar fi fost foarte satisfăcut. De fapt, cred
că toţi erau mulţumiţi, afară poate de bietul Mike Ward căruia i se ceruse să
rămînă ca rezervă. El găsea probabil că obligaţiile sale de medic stinghereau
în mod nefericit activitatea sa de alpinist.
Fără
să mai pierdem timp, puserăm imediat planul în aplicare, dar chiar de la
început grupul de asalt al versantului lui Lhotse se descompletă. Band răci şi
trebui să se reîntoarcă la bază iar Westmacott, deşi încercă în repetate
rînduri să urce mai sus de 6 700 m, nu reuşi. Tot greul căzu pe umerii lui
George Lowe. La 11 mai George era instalat în tabăra a VI-a la o înălţime de 7
000 m. Singurul lui tovarăş era doar Ang Nyima, un şerpaş puternic şi
rezistent. În condiţii atmosferice mizerabile, aceşti doi oameni lucrau din
greu, tăind nenumărate trepte pe povîrnişurile abrupte de gheaţă, întinzînd corzi
fixe pe porţiunile mai primejdioase şi, în general, transformînd acest traseu
de ascensiune, care cerea o înaltă tehnică, într-unul uşor de urcat pentru un
om greu împovărat.
Vremea
ne îngrijora nespus. Timp de şase săptămîni, nicio zi nu trecuse fără să viscolească
şi părea că se înrăutăţea tot mai mult. Ne temeam să nu fi sosit cumva musonul
şi încercările noastre de a cuceri vîrful să nu fie condamnate eşecului. Eu
eram ocupat în acest timp în Circul-de-vest, conducînd grupuri de şerpaşi de la
tabăra a III-a la a IV-a şi îndărăt. Cinci zile la rînd a nins foarte mult şi
cinci dimineţi, una după alta, a trebuit să fac pîrtie ca să străbat Circul
prin zăpada proaspăt căzută, groasă de 30—45 cm. Situaţia era destul de
descurajantă dar, cu toată vremea rea, lucrul mergea înainte. Majoritatea
proviziilor noastre fuseseră transportate peste căderea de gheaţă şi ajunseseră
departe, pe drumul care ducea prin Circul-de-vest. La 14 mai, cei mai mulţi
dintre noi ne mutasem la tabăra a IV-a, iar George Lowe reuşise să ducă traseul
pînă la 7 300 m unde găsise un loc bun pentru tabăra a VII-a.
La
15 mai, am făcut cunoştinţă pentru prima oară cu versantul lui Lhotse. Împreună
cu Noyce şi cu trei şerpaşi, am cărat poveri pînă la tabăra a VI-a. L-am găsit acolo pe George, care se odihnea în ziua aceea. Cu toate
că muncise atîta vreme fără oxigen, la această înălţime considerabilă, arăta
destul de bine şi era într-o formă excelentă. După ce am ales o serie de
lucruri - un cort, un primus, alimente, combustibil, le-am împărţit în patru
între cei trei şerpaşi şi mine şi le-am dus apoi la tabăra a VII-a.
A
transporta poveri şi a deschide drum prin zăpadă la această altitudine, fără a
folosi oxigen, însemna o muncă foarte grea.
Cînd
am ajuns la 7 300 m, punctul cel mai înalt pe care îi atinsesem vreodată, fui
cuprins de o bucurie de nedescris; mă simţeam foarte bine şi-mi dădeam seama că
dacă era nevoie, puteam urca mult mai sus. M-am reîntors la baza de înaintare
puternic impresionat de pantele prăpăstioase şi de greutăţile traseului şi
cuprins de o mare admiraţie faţă de munca depusă de Lowe şi Ang Nyima pentru
croirea acestui drum.
Acum
începea cea mai nefericită perioadă a expediţiei, în care, de multe ori, părea
că întregul asalt avea să eşueze. De pe platoul de observaţie, de la baza de
înaintare, puteam urmări cu binoclul toată activitatea care se desfăşura pe
versantul lui Lhotse şi cum în fiecare dimineaţă un grup de alpinişti se uitau
cu nelinişte în sus. Dar niciunul nu era mai îngrijorat ca John Hunt.
„16
mai:...George Lowe şi Wilf Noyee au pornit de la tabăra a VI-a la a VII-a, dar
după ce au parcurs jumătate din drum s-au întors. George luase un somnifer cu
efect dezastruos şi adormea mergînd..."
O
zi importantă pentru noi era pierdută!
„17
mai:...George şi Wilf au ajuns la tabăra a VII-a şi au efectuat o scurtă
recunoaştere mai sus... Wilf s-a reîntors însă după aceea la baza de înaintare
cu şerpaşii, iar Mike Ward şi Da Tenzing au rămas cu George..."
„18
mai:...George, Mike şi Da Tenzing au urcat o mică porţiune deasupra taberei a
VII-a după care s-au reîntors la tabără. Ei nu au mai reuşit să atingă
înălţimea din ziua precedentă...".
În
ziua în care echipa pornise pe Lhotse, emoţia de la baza de înaintare 1 fusese
foarte puternică. Hunt era mai încrezător decît fusese toată săptămînă. Am
urmărit apoi cum micile siluete ale membrilor echipei se mişcau încet pe marea
întindere a versantului superior al lui Lhotse. Ne dădeau impresia că vor
ajunge la capătul de sus al gheţarului Lhotse şi că vor putea traversa spre
Şaua-de-sud. Vor putea să ajungă chiar pe Şaua-de-sud ? Dar deodată s-au oprit
şi s-au întors. Ne-a cuprins atunci disperarea.
„...Era
clar că pe Lhotse era vînt şi ger, dar noi cei din tabăra a IV-a aveam impresia
că celor de sus le lipsea oarecum avîntul.."
Am avut o discuţie aprinsă
cu Hunt. Întreg asaltul asupra lui Lhotse era prea slab; George Lowe făcuse
treabă bună, dar stătuse acolo sus
prea mult timp şi nu mai avea energie. Dacă nu ne străduiam să forţăm drumul
spre Şaua-de-sud cît mai curînd, n-aveam decît să ne întoarcem acasă degrabă;
aşteptam cu toţii aici jos, nefăcînd nimic, văzînd
cum expediţia se năruia sub ochii noştri. De ce oare nu puteam să urcăm pe
Lhotse cîţiva din noi şi să ducem treaba la bun sfîrşit? Dar Hunt, deşi era tot
atît de neliniştit ca şi noi, refuza să se lase influenţat de argumentele
noastre şi să pornească într-o acţiune pripită şi nechibzuită. Planul
lui era să-şi menţină echipele de asalt în condiţie bună pentru misiunile lor
speciale şi să nu le expună pe versantul lui Lhotse. Dar toţi vedeam că suferea
că nu e acolo sus.
„19
mai:...Am privit tabăra a VII-a nerăbdători şi îngrijoraţi, dar nu vedeam niciun
semn de activitate. Sufla un vînt puternic care se mai îmblînzi către orele 11
şi totuşi ei nu dădeau niciun semn de viaţă. John era foarte deprimat. Band
coborî pînă la noi să ia un grup de şerpaşi cu poveri la tabăra a VII-a şi ne
spuse că, după părerea lui George, prea puternic era vîntul şi prea frig ca să
poată porni mai departe..."
Pierdeam
timp preţios şi înaintarea noastră spre Everest ajunsese de fapt la un punct
mort. Fără îndoială că era necesară o acţiune energică. John Hunt luă o
hotărîre curajoasă. Decise să înceapă imediat faza următoare de operaţii:
transportarea echipamentului şi a alimentelor sus pe Şaua-de-sud. Traseul nu
era complet stabilit, aşa că aceştia trebuiau să şi-l facă singuri. Noyce, care
conducea primul grup de şerpaşi, avea marea răspundere de a-i duce pe şa. La 20
mai, el şi cei nouă şerpaşi ai săi urcară încet spre tabăra a VII-a; mai
tîrziu, în aceeaşi zi, George Lowe şi tovarăşii lui se reîntoarseră la baza de
înaintare. Cu toată munca lui timp de zece zile pe versantul lui Lhotse, fără
oxigen, George era într-o formă excelentă şi ne declară că era gata să-şi
reînceapă activitatea după cîteva zile de odihnă.
În
ziua de 21 mai am ieşit cu toţii din corturi foarte devreme fiindcă ştiam că
avea să fie o zi hotărîtoare pentru noi. „Vor voi oare şerpaşii să pornească?",
era întrebarea pe care ne-o puneam fiecare. Multă vreme nu se zări nimic,
întreaga tabără fu cuprinsă de o stare de deprimare generală, însă la ora 10
cineva scoase un chiot şi privirăm cu toţii în sus unde se vedeau două
mogîldeţe urcînd deasupra taberei a VII-a. Şerpaşii refuzaseră să pornească,
aşa că Noyce şi inimosul Araiullu încercau să facă traseul singuri, folosind
oxigen. Emoţia noastră era maximă în timp ce-i urmăream cu privirea cum urcau
dîrz pe gheţarul Lhotse, ca să cotească apoi brusc la stînga de-a curmezişul
marelui traverseu care ducea spre Şaua-de-sud. Cu fiecare sută de metri
cucerită de ei se ridica şi moralul nostru.
Mai
jos de ei, Charles Wylie şi al doilea grup de nouă şerpaşi îşi croiau drum
încet spre tabăra a VII-a. Dacă toţi şerpaşii destinaţi transporturilor pe
Şaua-de-sud aveau să se înghesuie în tabăra a VII-a, proviziile noastre
limitate de hrană şi combustibil aveau să se consume repede, aşa că ori
întregul grup ar fi trebuit să urce a doua zi pe Şaua-de-sud, ori trebuiau să
coboare cu toţi în Circul-de-vest, ceea ce însemna o întîrziere a asaltului
poate chiar cu o săptămînă. Aşadar trebuiau convinşi şerpaşii să meargă înainte!
Urmărind
cu privirea cele două mogîldeţe care urcau dîrz spre Şaua-de-sud, m-am dus la
cortul lui John Hunt. Evans era acolo.
L-am
rugat stăruitor pe Hunt să ne lase pe mine şi pe Tenzing să plecăm sus ca să
întărim efortul zilei următoare. Ştiam că folosind oxigen puteam ajunge uşor de
la tabăra a IV-a la a VII-a chiar în după-amiaza aceea şi că prezenţa lui
Tenzing ar fi fost de ajuns ca să-i decidă pe şerpaşi. Eram sigur că în forma
în care ne aflam, acest efort nu avea să ne dăuneze prea mult. Spre
surprinderea mea, John consimţi repede... probabil că gîndise şi el acelaşi
lucru, dar ne atrase atenţia foarte stăruitor cît era de înţelept să nu urcăm
mai sus de tabăra a VII-a, decît dacă aceasta ar fi fost absolut necesar.
Am
alergat să-i spun vestea cea bună lui Tenzing şi apoi l-am ajutat cu
înfrigurare pe Bourdillon să pregătească două aparate cu oxigen. La ora 4,30
după-amiază eram la tabăra a VII-a unde, după o jumătate de oră, se înapoiară
şi Noyce şi Annullu. Reuşiseră de minune şi atinseseră Şaua-de-sud. Aveam
senzaţia că acum nimic nu ne va mai ţine în loc. În seara aceeea, Tenzing a
fost de nepreţuit; el şi cu Wylie au pregătit poverile şi le-au împărţit
şerpaşilor, astfel că puteam porni a doua zi foarte devreme. Cînd ne-am vîrît
în corturile noastre ca să ne odihnim peste noapte, moralul întregii tabere era
excelent. Amintindu-mi de instrucţiunile lui Hunt, l-am întrebat pe Tenzing
dacă socotea că şerpaşii ar putea ajunge la Şaua-de-sud fără noi. Tenzing fu de
părere că ar trebui să-i însoţim, deşi Wylie ne asigură că este gata să conducă
singur tot grupul sus. Ar fi fost mult prea greu pentru un singur om să aibă
grijă de 14 şerpaşi şi de aceea hotărîrăm să mergem cu ei.
Dimineaţa,
vremea era frumoasă dar cam geroasă şi cu vînt pătrunzător. Am început
pregătirea micului dejun la ora 5, dar n-am plecat înainte de 8,30. Tenzing şi
cu mine mergeam în frunte, lovind cu colţarii şi tăind trepte, iar Wylie îi
îmbărbăta pe şerpaşi şi-i ajuta la mers. Pînă la capătul de sus al gheţarului
Lhotse. şerpaşii erau deja obosiţi, iar pe traverseu mulţi din ei se aşezau jos
să se odihnească sau se tîrau în patru labe. Dar cum, necum, mergeau înainte şi
cei treisprezece şerpaşi inimoşi urcară şi ultimele cîteva sute de metri pentru
a-şi descărca poverile pe Şaua-de-sud. Cîştigasem o mare victorie, învingînd a
doua mare piedică: trecusem înfricoşătoarele metereze ale versantului lui
Lhotse, iar Şaua-de-sud fusese bine aprovizionată. Calea ne era acum deschisă
pentru a începe asaltul Everestului.
Pe
cînd coboram împreună cu Tenzing, sfîrşiţi de oboseală, de pe gheţarul Lhotse
către baza de înaintare, ne-am întîlnit cu echipa „circuitului închis" a
lui Evans şi Bourdillon care, împreună cu Hunt, aveau să-şi instaleze, în două
zile, tabăra pe Şaua-de-sud.
Aşadar,
asaltul pornise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu