Marin Preda in Dacia 1100

Agresivitatea la volan

Am crezut multă vreme că tot ceea ce se spune des­pre psihologia omului de la volan nu sunt decît sim­ple speculaţii menite să-i sperie pe conducătorii auto şi să-i facă prudenţi ca să se micşoreze numărul ac­cidentelor.

Omul de la volan, se spune, îşi însuşeşte psihologic o parte din puterea motorului său şi devine agresiv. Ce idee pur literară! Cum să-şi însuşească o astfel de putere? De ce? Îi lipseşte cumva o doagă? Ce să facă el cu puterea aceea decît tot să meargă pe drum şi să ajungă cu bine la destinaţie?

     Şi cu toate acestea mi s-a întîmplat mie însumi să descopăr că faptul e adevărat, şi chiar în clipa aceasta cînd mi-aduc aminte şi vreau să încep să povestesc, văd roşu înaintea... Dar să nu anticipez. Veneam prin urmare cu Fiatul meu pe Bulevardul Ana Ipătescu spre Piaţa Minai Eminescu. De departe am văzut stopul, am încetinit, şi la trei metri distanţă am frînat şi am oprit. Mergeam pe culoarul unu. Era înainte ca acest bulevard să fie modificat şi să aibă pe-o sin­gură parte trei culoare. Apare verdele şi pornesc drept înainte. În clipa aceea văd cum o Dacia 1100, din spatele meu, execută o manevra curioasă. Trece de pe culoarul unu pe culoarul doi, manevră care în faţa unei pieţe constituie o încălcare a regulilor de circu­laţie, mă depăşeşte tăindu-mi periculos drumul şi virînd la dreapta în sens giratoriu, ceea ce constituie o altă, de astă dată gravă, încălcare a regulilor de circulaţie, fiindcă puteam accelera şi intra în el. N-am avut timp sa-mi dau seama ce e cu această maşină smintită, că o văd că-mi iese înainte în plin bulevard, mi se pune de-a curmezişul şi din ea coboară repede un individ care se apropie de mine şi-mi cere actele.

― Da' cine eşti dumneata? îl întreb.

― De la Miliţie, îmi răspunde.

― Să văd legitimaţia! zic, părîndu-mi-se bizar să fiu controlat de un miliţian de la circulaţie în civil. Mi se întîmpla pentru întîia oară.

Îmi vîră sub ochi un carton. Da. Era ceva care do­vedea că individul avea legătură cu miliţia, dar n-am înţeles de ce natură.

― Dar ce e? zic.

― Actele, cere el imperios.

Formula miliţienilor de la circulaţie: întîi actele şi pe urmă stăm de vorbă. Cu actele în mînă se stă de vorbă într-un fel, fără ele puţin altfel, deşi inte­resul cetăţeanului e să dea el însuşi actele dacă a săvîrşit vreo greşeală şi să plătească pe loc amenda, de­cît să se mai trambaleze pe la sectorul 4, care e greu de găsit chiar dacă ai mai fost o dată pe acolo. Am avut o clipă de ezitare, dar tocmai acest detaliu m-a determinat să i le dau totuşi: îmi ia numărul şi pierd pe urmă o groază de timp să mă duc la circa secto­rului 4.

― Mă urmaţi pînă la primul stop, zice individul plin de sine şi trufaş se îndepărtează cu actele mele în mînă silindu-mă să-l urmez. Trebuia, altfel, cum am spus, să umblu eu pe urmă pe la miliţie să-mi caut actele, dacă nu lămuream atunci incidentul.

Ne oprim la miliţianul care regla, pe atunci, circu­laţia în apropierea Cinematografului Patria, ne dăm jos şi ne ducem la el.

― C456720 (numărul acesta e fictiv, n-am putut să-l memorez pe cel adevărat), zice individul şi scoate acelaşi carton şi-l vîră sub nasul miliţianului. Am un caz. L-am prins la Piaţa Romană angajat pe culoarul unu şi în loc s-o ia la dreapta şi să facă sens gira­toriu a mers drept înainte.

Ascultam stupefiat. Ştiam bine că acel culoar, ca şi la alte intersecţii, săgeata albă poate indica şi drept înainte şi viraj la dreapta sau la stînga. Aveam însă o îndoială: n-oi fi văzut bine! Poate că acolo săgeata drept înainte o fi fost desfiinţată. Pe această îndoială individul predă actele mele miliţianului, se întoarce şi, arătîndu-mi un spate insolent şi un balans ţîfnos al fundului, o ia spre maşină, se urcă şi dema­rează în trombă mare.

Rămîn cu miliţianul, care schimba imperturbabil culorile semaforului.

― Bine, zic, dar eu ştiam că la Piaţa Eminescu in­dicatorul arată două săgeţi: înainte şi la dreapta.

Îl văd că tace. Schimbă iar, neturburat, culorile.

― Dumneavoastră, îmi spune el cam tare, aşa cum faci cînd trebuie să dăscăleşti părinteşte pe cineva, trebuia s-o luaţi pe direcţia pe care v-aţi angajat.

― Serios? Şi dacă săgeata albă e dublă şi îţi arată două direcţii, după cum ai poftă?

Îl văd că iar tace. Pune mîna pe telefon.

― Vasile, zice, la Piaţa Eminescu...

Şi spune acelui Vasile despre ce e vorba. Îl văd că închide telefonul. Nu prea era entuziasmat. Acel Va­sile îl contrazisese, aveam dreptate eu, conducătorul auto. Îl văd că schimbă iar culorile, imperturbabil. Iar eu aveam treabă şi simţeam cum ceva nou, o agresivitate împinsă pînă la limite începea să-mi turbure mintea. Dar nu împotriva lui, ci a celuilalt, civilul, care dispăruse.

― Poftiţi actele, zise miliţianul binevoitor.

― Bine, zic, dar cine era ăla? Spuneţi-mi cine e!

― Nu putem!

― De ce?

― Lucrează pentru noi...

― Benevol?

Iar văd că tace, confirmînd.

― Adică cum, zic, şi n-am dreptul să ştiu cine, în numele miliţiei, mă opreşte ca un imbecil pe drum, îmi ia actele, se fîţîie ca un cretin tîrîndu-mă după el, dispunînd nepedepsit de timpul meu? De ce nu l-ai oprit aici pînă se lămurea că nu cunoaşte legile circu­laţiei, dar îi sfîrîie sufletul să dea şi el ordine altora, să le tulbure viaţa, să-şi satisfacă apetitul de putere, apetit care i s-a cam tăiat de vreo cinci ani încoace, dar zace în el una din acele bestii care ar fi gata oricînd să mînjească umanitatea cu balele ei otrăvite şi puturoase. Dacă aveam un pistol îi trăgeam şase gloanţe în fundul lui abject, şi niciodată n-aş fi dor­mit apoi mai bine ca în noaptea care ar fi urmat.

― Ce e cu dumneavoastră? zise miliţianul atît de nedumerit, că uită să mai schimbe culorile, şi maşinile se îngrămădiseră de-o parte şi de alta a bulevardului.

M-am trezit ca dintr-o beţie. Am luat-o spre ma­şina mea, m-am urcat şi am pornit şi eu în trombă. A trebuit să merg însă pe urmă încet, stînd cuminte în spatele troleibuzelor. Simţeam, ştiam că devenisem periculos de agresiv şi că era un sentiment stabil care nu voia să mă părăsească şi mi-era frică să nu păţesc ceva.