Mici intamplari cu animale (179)

Sunt cunoscute multe cazuri de dădăcire a puilor de unele mame vitrege din neamuri străine. Căţele şi pisici alăptează iepuraşi, pui de jder şi alţi orfani, capra de casă e bucuroasă de iedul căprioarei. De multe ori m-am gîndit curn e cu pu­tinţă ca o copoaică să alăpteze un pui de iepure. În loc să-l înşface şi să-l ucidă, cum face cu iepurii din pădure, pe „al ei" îl îngrijeşte şi îl apără. Oricum, ea îşi dă seama că iepurele, cu forma şi cu mirosul lui, nu poate să fie puiul ei. Cum se răsfrînge instinctul de mamă asupra unui pui din neam străin şi cum poate el să copleşească celălalt instinct, al uciderii pen­tru hrană, care e la temelia firii unei mame-copoaice?

Dar mai bine să vă istorisesc cîteva întîmplări pe tema aceasta.

Eroul întîmplării a fost un uliu şorecar (Buteo buteo) pe care i-au adus copiii acasă şi care, cu vremea, s-a îmblînzit peste orice aşteptare. Nu-l mai ţineam nici legat, nici în cuşcă, ci cu totul liber. Doar de-i tăiam din cînd în cînd vîrful aripilor, ca să nu se mai poată avînta în văzduh, dar să se poată urca pe gard, în podul şurei, unde petrecea cu multă plăcere din pricina şoarecilor care umblau mulţi pe acolo şi îi dădeau prilej de vînătoare. Şorecarul ajunsese de trei ani cînd într-o zi, ve­nind de la serviciu, mă întîmpină ceata copiilor: „a ouat Pic un ou, dar l-a spart". Într-adevăr, într-un colt al podului, între resturile de fîn din anul trecut, găsesc un cuibar cu un ou spart, pe care Pic, şorecarul, îl apăra mînios. Am mîngîiat copiii, spu­nîndu-le că Pic are să mai facă două-trei ouă, însă am rămas de minciună, fiindcă pasărea s-a mulţumit cu ceea ce făcuse. Dar stătea înfoiată, pe cuib, cu multa străşnicie.

Ce-mi trăsneşte prin cap? Odată, cînd şorecarul s-a înde­părtat de pe cuibul lui, aşez în acesta patru ouă de bibilică, adică de „pichiri", cum zic moldovenii. Pic a luat în primire cuibul astfel asortat şi a stat pe el cu răbdare desăvîrşită săptă­mînile după lege, pînă au ieşit din ouă „pichireţii". Trei numai, al patrulea ou era sterp.

La început mă gîndeam că a fost destulă experienţa făcută şi eram pe cale să despart de cloşcă puii, de teama că aceea, trezindu-se că a fost păcălită, are să-i înghită frumos, din cîte două icnituri, aşa cum face cu şoarecii şi cu vrăbiile. M-am răzgîndit însă şi, lăsînd la o parte orice considerent gospodăresc sau de milă, am lăsat puii în seama „mamei" lor — pasăre de pradă — ca să vedem ce se va mai întîmpla. Şi s-au întîmplat lucruri interesante. Pic s-a dovedit a fi o mamă foarte bună. Nu te puteai apropia de cuib. Indată se burzuluia şi se arunca cu ciocul si cu ghearele. Nu suferea pe nimeni decît pe unul dintre copii care, din motive pe care nu le puteam cunoaşte, a reuşit să-i cucerească încrederea. Dar cum hrănea puii? A fost o comedie întreagă. Puii aşteptau păsat, grăunţe, cîte o goangă; Pic, umblînd cu ei, îi îmbia stăruitor cu bucăţele de şoareci pe care îi prindea şi cu firimituri de carne pe care o primea de la bucătărie. În cîteva zile s-a stabilit un acord perfect. Puii mîncau din păsatul pe care li-l dădeam, fără ca să se scandalizeze „mama"; aceasta se învăţase să dumice în plisc, mărunţel, carnea, iar puii ciuguleau bucăţelele din ciocul cloştii. Dar ce era mai ciudat e că regimul acesta cam de pa­săre răpitoare a pretins puilor şi digestivul folosit de păsările de pradă. Au început să ciupească şi să înghită penişoare. Unde găseau una, rupeau din ea şi înghiţeau ba, egoişti cum sunt puii, au început să ciupească şi din penele şorecarului. Cît erau mici, puii se îndesau la căldură sub penele înfoiate ale dădacei; mai tîrziu era frumos să-i vezi cum se înşirau pe o leaţă, lîngă şorecar, pentru odihna de noapte.

Sfîrşitul acestei legături nenaturale a fost unul cu totul... na­tural. Ca toţi copiii, şi puii de bibilică, dacă au prins putere şi si-au putut agonisi hrana, au uitat de bătrînă şi au părăsit-o.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor