Mici intamplari cu animale (180)

Terenul de vînătoare O este foarte liniştit. Plantaţiile tinere de molid sunt ferite de invazia oilor, exploatări nu se fac, bra­conieri nu-s, lupii sunt prigoniţi, aşa că vînatul iese seara de cu bună vreme, iar soarele de dimineaţă îl găseşte încă prin tăieturile largi. Iubitorii de natură vor înţelege că în verile pe care le petreceam în acei munţi, abia era o înserare sau un crăpat de zori care să nu mă fi găsit în vreunul dintre observa­toarele înalte cu care era înzestrat terenul.

Într-o asemenea seară văd ieşind din pădurea bătrînă o ciută de cerb, urmată de un vitel din anul acesta. Mi se pare curios că viţelul rămîne uneori îndărătul mamei şi îşi împarte atenţia între mamă-sa, care înainta în tăietură, şi ceva ce era încă în pădure. Făcea viţelul cîţiva paşi pe urma ciutei, se întorcea către pădure şi privea atent într-acolo, apoi păşea iarăşi înainte. Speriat nu era, să zici că a simţit vreo primejdie din desime, şi de altfel liniştea desăvîrşită a ciutei înlătura ipoteza asta. Deodată văd că iese din pădure un al doilea viţel, care însă arăta o mare sfială. Să vină sau să nu vină? A fost plină de farmec scena care a urmat. Era vădit că primul viţel îl aştepta pe celălalt, îl îndemna să se apropie. Alerga spre el, făcea cîteva sărituri de joacă în faţa lui, se îndepărta privind peste umăr dacă îl urmează celălalt. Nu erau fraţi. Cel de-al doilea era mult mai mic şi mai slăbuţ. În urmă, amîndoi viţeii ajunseră la ciută şi cel curajos îşi şi înfundă botişorul în ugerul mamei sale. Celălalt stătea deoparte, privind cu jind, şi încerca să ciugulească colţ de iarbă. Odată a îndrăznit să-şi apropie botul de ugerui ciutei. Aceasta s-a ferit, a dat cu piciorul, l-a alungat. Alte două încercări ale necăjitului au fost şi ele za­darnice, în vreme ce viţelul ciutei se desfăta de lapte cît voia. În tot timpul cît i-am observat în seara aceea, cei doi viţei se purtau ca fraţi adevăraţi, se jucau, o dată s-au culcat lao­laltă. Ciuta însă era bună cu unul, rea foc cu celălalt. Au pierit apoi în pînzele serii, lăsînd în gîndul meu o întrebare.

M-am hotărît să petrec cu atenţie această ciudată familie. A doua şi a treia zi nu am mai văzut-o. Cred că ieşiseră la păscut în altă parte. A patra seară au venit însă în aceeaşi tăietură plantată în care îi văzusem înainte. Greşeală nu pu­tea să fie: aceeaşi ciută bătrînă, cu doi viţei de două mărimi. Dar acum era o mare deosebire. Ciuta se purta la fel de duios cu amîndoi. Jucau în jurul ei, îi chema cînd se îndepărtau prea mult, îi lingea pe rînd, îi lăsa pe amîndoi să sugă. Apoi, în alte cîteva dimineţi şi seri, am văzut acelaşi tablou: mamă bună, cu doi viţei, deopotrivă de dragi.

Nu încăpea îndoială că unul dintre viţei, cel mic, era străin. I-a murit mama sau s-a pierdut de ea şi s-a alăturat străinei. Întîi s-a împrietenit cu celălalt viţel şi, rînd pe rînd, a învins rezistenta ciutei, care pînă la urmă l-a adoptat şi i-a fost şi lui mama bună.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor